Feeds:
Posts
Comments

Archive for October 7th, 2011

DEMOGRAFIA BIBLIEI

Primul domeniu pe care trebuie sa-l examinam este cel demografic , studiul populatiilor. De fapt in mare masura, studiile asupra populatiei ale lui Thomas Malthus, din prima jumatate a secolului XIX-lea,  l-au condus pe Charels Darwin la ideile sale despre selectia naturala si supravietuirea celui mai puternic in natura. Malthus argumenteaza ca populatiile umane tind sa sporeasca in progresie geometrica sau exponentiala (populatia dublandu-se la intervale constante), in timp ce rezervele de hrana si celelalte necesitati pot fi marite doar in progresie aritmetica (adica liniar, cresterea pe unitatea  de timp fiind o constanta). Astfel, populatia sporeste mai rapid decat permit rezervele disponibile, rezultatul fiind ca numerosi oameni raman saraci, si poate ar fi mai bine pentru ei daca ar fi lasati sa moara. Acceiasi atitudine predomina in mare masura si azi printre ecologi si biologi, care cred ca populatia pamantului este deja prea mare pentru resursele sale si ca ea va creste rapid si in continuare. Donald Mann spune: “Exista tot mai mult un consens cum ca sporirea  neincetata a populatiei pe globul nostru deja supra populat ameninta sa distruga visul stravechi al omului despre o viata mai buna pentru toti, lipsita de nevoi materiale… Persoanele informate devin tot mai convinse ca singura solutie posibila rezida in stoparea  si apoi inversarea procesului de sporire a populatiei, astfel incat dimensiunea populatiei sa poata fi stabilizata in cele din urma la o fractiune rezonabila din cifra de azi.

Actuala populatie a lumii este estimata la aproximativ 5 miliarde , desi exactitatea acestei estimari este discutabila. Mai departe, problema daca “capacitatea” optima a pamantului este de aproximativ 2 miliarde (cum crede Mann) sau chiar mult mai mare decat populatia actuala, este si ea mult controversata. Multi argumenteaza ca pamantul ar putea hrani in mod satisfacataor peste 50 de miliarde.

Discutia noastra de fata insa trebuie sa se concentreze, nu asupra orientarilor viitoare ale populatiei, ci asupra ratelor istorice ale cresterii. Pare dificil de explicat de ce, daca omul exista pe pamant de aproximativ un milion de ani, populatiile lui au proliferat doar in timpurile moderne. Cum se poate ca planeta sa treaca  abia acum printr-o criza a populatiei de ce nu cu sute de mii de ani in urma, imediat ce a aparut omul prima oara pe pamant ?

De fapt, acesta este un argumrnt solid in favoarea cronologiei biblice scurte. La inceput ai putea crede ca , cateva mii de ani de istorie umana, incepand cu Adam si Eva (sau mai bine zis cu Noe si sotia lui), nu ar fi suficiente pentru a explica populatia actuala a lumii, aproape cinci miliarde. Realitatea este ca dificultatea rezida de fapt in a explica de ce populatia, dupa un asemenea interval , este abia cinci miliarde!

         Aceasta fiind situatia, ganditi-va cat mai putin probabila este ipoteza istorica evolutiva de milioane de ani a rasei umane a avut drept rezultat doar actuala populatie.

         Desi pana in perioada moderna  nu detinem date precise despre  populatie in functie de un model rezonanbil, comparand implicatiile acestui model pentru orientarile moderne si, pe aceasta baza extrapoland apoi in trecut. Exista mai multe modele ce ar putea fi folosite in acest scop, toate indicand logica unei cronologii scurte.

Statistica populatiei poate fi facuta sa se incadreze intr-o cronologie evolutionista numai prin manipulari grosolane ale modelului, de fapt numai utilizand un model arbitrar, conceput sa se conformeze evolutiei, si nu un model rartional care sa se conformeze datelor ce le detin asupra populatiei. Toate acestea pot fi ilustrate prin urmatoarele calcule matematice ale ratelor de crestere ale populatiei.

  CRESTEREA RAPIDA A POPULATIEI GLOBULUI.

Presupuneti ca pamantul avea o populatie initiala de doi oameni gata sa-si asume responsabilitatile de sot si sotie, iar apoi de parinti. Mai presupuneti si ca media de copii pe familie (care cresc pana la maturitate si casatorie) era de 2c , cu c baieti si c fete . In generatia imediat urmatoare au existat atunci  c familii (si 2c indivizi, plus primii doi inca in viata). A doua generatie, pe aceleasi considerente, va contine c x 2c, sau 2c2 indivizi. In generatia a treia vor exista 2c3 indivizi si asa mai departe. Cifra totala a indivizilor din lume la capatul a n generatii, presupunand ca nu s-a produs nici o moarte, poate fi calculata astfel:

Sn = 2+2c + 2c2 + 2c3 + … + 2cn                             (1)

Suma S poate fi calculata direct. Inmultiti ambele parti ale ecuatiei (1) cu c:

Sn(c) = 2+2c + 2c2 + 2c3 + … + 2cn + 2cn+1

Scazand prima ecuatie din cea de mai sus:

Sn(c) – Sn = 2cn+1 – 2             sau

Sn(c-1) = 2cn+1 – 2

Impartind totul la (c-1), rezulta suma Sn :

Astfel,

         Sn =               (2)

Totusi  numarul de oameni reprezentat de Sn va trebui redus cu numarul celor care au murit incepand cu prima generatie pentru a se obtine populatia reala. Asadar, oamenii care murisera deja la vremea generatiei n , ar fi  cei din generatia (n-x), sau mai devreme. Acest numar este:

         S(n-x) =                  (3)

Atunci populatia totala la generatia n, combinand ecuatiile 2 si 3, devine :

         Pn = Sn – Sn-x =

Astfel,

         Pn =            (4)

Pe scurt, ecuatia 4 va da populatia lumii la n generatii de la prima familie, cu o durata medie de viata de x generatii si o medie a copiilor care cresc pana la maturitate si casatorie de 2c de familie. Ecuatia demonstreaza limpede cat de rapid poate spori populatia in conditii favorabile.

         De exemplu , presupuneti ca c=2 si x=2, ceea ce este echivalent cu a spune ca o familie obisnuita are 4 copii care ulterior vor avea familii proprii, si ca fiecare pereche de parinti apuca sa-si vada toti nepotii. Pentru aceste conditii, catusi de putin irationale, tabelul urmator arata, in dreptul  numerelor indicate ale generatiilor, populatiile calculate pe baza ecuatiei 4.

Calculul extins al populatiei pentru familia de 6 membri.

Generatii                             Populatia   

         5                                         96                              

         10                                       3.070                                          

         15                                       98.300

         20                                       3.150.000

         30                                       3.220.000.000

         31                                       6.500.000.000

Acest ultim numar este aproape egal cu populatia actuala a globului, astfel ca in aceste conditii ar fi suficiente doar 30 sau 31 de generatii pentru a ajunge la o populatie egala cu cea de azi.

         Evident , urmatoarea intrebare este: Care este durata unei generatii? Din nou ipoteza rezonabila ar fi ca in medie casatoria are loc la varsta de 25 de ani si ca pe la 35 de ani cei 4 copii se vor fi nascut. Atunci nepotii se vor fi nascut la varsta  de 70 de ani. Astfel generatia este de aproximativ 35 de ani. Multi considera generatia de numai 30 de ani.

         Aceasta ar insemna ca practic intreaga populatie mondiala actuala s-ar fi putut produce in aproximativ 30 x 35, sa 1050 de ani !!

         Faptul ca in realitate a fost nevoie de mult mai mult timp  pentru a se aduce populatia mondiala la dimensiunea ei actuala, arata ca marimea familiei obisnuite este mai mica de 4 copii, sau ca durata de viata este mai mica de 2 generatii, sau amandoua.

         Pentru a face o comparatie, sa presupunem ca familia obisnuita are numai 3 copii, si ca durata de viata este de 1 generatie (adica c=1,5 si x=1). Atunci, din ecuatia 4 rezulta cifrele din tabelul urmator:

Generatii                             Populatia   

         10                                       106                            

         20                                       6.680

         30                                       386.000

         52                                       4.340.000

Astfel, in asemenea conditii ar fi nevoie de 52 de generatii ca sa rezulte populatia mondiala actuala. La 35 de ani per generatie, aceasta ar insemna tot numai 1820 de ani. Evident , a presupune chiar si 3 copii de familie este prea mult raportat la intraga istorie a omenirii. Totusi media trebuie sa fie mai mare de 2 copii de familie, altminteri populatia ar fi ramas statica. Devine cat se poate de evident ca rasa umana nu poate fi prea veche! Cronologia biblica traditionala este infinit mai realista decat istoria de milioane de ani pretinsa de evolutionisti. Daca admitem ipotezele  foarte conservatoare de mai sus (x=1 si c=1,5) pentru cele peste 28 600 de generatii presupuse a fi trait in prezumtivul milion de ani al vietii omului pe pamant, populatia pamantului ar trebui sa fie acum de peste 105000 de oameni! Acest numar poate fi redat prin 1 urmat de 5000 de zerouri, este inimaginabil de mare. Chiar daca ne-ar sta in putinta sa colonizam alte lumi si sa construim orase spatiale  pretutindeni in spatiul interstelar, se poate arata ca nu mai mult de 10100 de oameni ar putea fi ingramaditi in intregul univers cunoscut!

         Cronologia Ussher, pe de alta parte, bazata pe o acceptare literala a istoriilor biblice, dateaza Potopul aproximativ in 4300 de ani in urma. Actuala populatie a lumii provine initial de la cei trei fii ai lu Noe (Gen 9:19). Ca sa fim ultraconservatori, presupuneti ca o generatie  este de 43 de ani si ca astfel de la Noe au existat doar 100 de generatii. Ca sa produca o populatie de 4,6 miliarde de persoane, solutia lui c din ecuatia 4 este urmatoarea:

                 4.600.000.000 = 2(c)100

din care  c=(2.300.000.000).01 = 1.24 (aproximativ 1 ¼)

Astfel familia obisnuita trebuie sa fi avut 2,5 copii pentru a aduce populatia la marimea ei actuala intr-un rastimp de 100 generatii. Acest fapt este cat se poate de logic, desi conservator, fiind o dovada puternica cel putin despre exactitatea ordinului magnitudinii in cronologia Ussher. Totusi, o durata a istoriei umane mult mai mare decat cea de cronologia indicata de cronologia postdeluviana a Bibliei devine, evident, extrem de improbabila in lumina datelor  despre  populatie. Chiar si la aceasta rata, un milion de ani ar produce o populatie de 102700 de oameni.

SURSA INCA NECUNOSCUTA,DE PE INTERNET

Read Full Post »

DISCUTII INTIME DESPRE PUTERE(7)

S.D.GORDON

CARTEA INTREAGA O GASITI AICI> DISCUTII INTIME DESPRE PUTERE

Un dublu centru

În înţelegerea acestei accentuări insistente pe care a făcut‑o Învăţătorul asupra puterii promise, m‑a ajutat mult faptul că mi‑am dat seama întotdeauna clar că sistemul creştin al adevărului se mişcă în jurul unui centru dublu. El e ilustrat mai bine nu printr‑un singur cerc cu un centru, ci printr‑o elipsă cu centrele gemene. Există două adevăruri centrale; nu unul, ci două. Primul centru e gravat adânc în învăţătura şi în înţelegerea creştină obişnuită. Dacă aş întreba pe un grup de copii din şcoala duminicală din oraş care e cel mai important lucru pe care îl credem noi creştinii în mijlocul marei varietăţi de forme, răspunsul va fi în esenţă, fără îndoială, acesta: „Sângele lui Isus Cristos ne curăţeşte de orice păcat.” Şi ei ar avea dreptate. Însă e un al doilea adevăr – vorbesc cu toată reverenţa şi judecata – de o egală importanţă cu acesta şi anume:Duhul Sfânt ne dă putere împotriva tuturor păcatelor şi pentru viaţă şi slujire.” Aceste două adevăruri sunt coordonate. Ele merg în linie paralelă, ele îşi aparţin unul altuia. Însă jumătatea aceasta a doua are nevoie de accentuare, deoarece n‑a fost pusă întotdeauna la locul ei adevărat, lângă prima.

Isus a murit pe cruce ca să facă eliberarea posibilă. Duhul Sfânt locuieşte în mine ca să facă eliberarea de păcat reală. Duhul Sfânt lucrează în mine ceea ce Isus a făcut pentru mine. Domnul Isus a scos un cec pentru mine. Duhul Sfânt transformă cecul şi‑mi pune banii în mână. Isus lucrează în mine prin Duhul Său, chiar acum, ceea ce a lucrat El pentru mine cu veacuri în urmă pe cruce, prin persoana Lui. Aceste două adevăruri, ori două părţi ale aceluiaşi adevăr, merg împreună în planul lui Dumnezeu, dar cu rare excepţii, n‑au mers împreună în experienţa omenească. Aşa se şi explică de ce aşa de multe vieţi ale creştinilor sunt în faliment şi ruşine. Biserica Lui Cristos a privit aşa de intens la Dealul Crucii cu mesajul lui înroşit de sânge, despre păcat şi iertare, încât a pierdut mult din vedere Muntele Înălţării cu mandatul lui de putere. Noi am fost fermecaţi de scena aceea minunată de pe Calvar şi – ce mirare – am lăsat să pierdem marea însemnătate a Rusaliilor. Ultimul strigăt victorios de: „S‑a sfârşit!” a acoperit în urechea noastră perechea lui – tot atât de victoriosul strigăt de pe Muntele Măslinilor: „Toată puterea Mi‑a fost dată!

Gama viziunilor creştine trebuie să aibă loc întotdeauna pe două vârfuri de deal – al Calvarului şi al Măslinilor. Al Calvarului – păcatul biruit prin sângele lui Isus – un fapt istoric. Al Măslinilor – păcatul biruit prin puterea lui Isus – un fapt al experienţei cotidiene. Când subiectul e tratat teoretic, suntem în stare să spunem: „Da, e corect, înţeleg.” Dar înţelegem noi în experienţa noastră lucrul acesta? Atât cât e de sigur că trebuie să cred în Isus ca Mântuitorul meu, tot atât e de sigur că trebuie să‑mi predau viaţa mea continuu controlului Duhului lui Isus, dacă vreau să obţin puterea practică, reală a mântuirii Lui. Tot atât de sigur cât sunt oamenii îndemnaţi să‑L accepte pe Isus – acesta ca marele pas în viaţă – trebuie ei instruiţi să se predea pe ei înşişi controlului Duhului Sfânt, pentru ca planul lui Isus pentru viaţa lor să fie îndeplinit în întregime.

Vă amintiţi că în timpurile stăvechi, bărbaţii lui Israel trebuiau să se înfăţişeze înaintea lui Dumnezeu în locul hotărât de trei ori pe an: la Paşti, la Rusalii şi apoi la Praznicul Roadelor, sau Sărbătoarea Corturilor. Tot astfel se cere astăzi oricărui om care vrea să‑şi facă viaţa în acord cu planul lui Dumnezeu, să se prezinte înainte de toate la sărbătoarea Paştelor unde Cristos, Paştele nostru, a fost sacrificat pentru noi. Şi apoi este tot atât de necesar să venim la marea sărbătoare a Rusaliilor, unde un Miel Pascal glorificat suflă asupra noastră Duhul Său de putere în viaţa noastră. Şi după aceea fiţi siguri că vom fi mereu prezenţi la Sărbătoarea Roadelor în toate zilele de sărbătoare, încheind cu marele festival al recoltei de la sfârşit.

Am spus că sunt două adevăruri centrale. Aş vrea să observaţi că Evangheliile arată de asemenea că Isus a venit să facă două lucruri – două lucruri în opera de mântuire. Să observaţi că primul lucru e dependent în puterea lui practică de al doilea, şi că al doilea e completarea sau aducerea la împlinire a puterii primului. Că primul – o spunem cu mare reverenţă – e lipsit de valoare fără al doilea.

Care a fost misiunea lui Isus? N‑aţi vrea să v‑o explice înainte-mergătorul Său? Ascultaţi deci vorbele acestuia. Când a fost întrebat în mod specific de către delegaţia oficială trimisă de la conducătorii naţiunii de la Ierusalim, el arată spre Isus, şi declară că El a venit cu un scop dublu. Ascultaţi: „Iată Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii,” şi apoi adaugă – un lucru accentuat nouă prin faptul că e scris de toţi cei patru evanghelişti – „El este acela care vă va boteza cu Duhul Sfânt.” Aceasta a fost spusă evreilor – fără îndoială – într‑un sens naţional. Ea însă ni se aplică, tot atât de bine şi sigur, fiecăruia dintre noi personal.

Observaţi de asemenea învăţătura lui Isus Însuşi în privinţa părţii acesteia, care este a doua misiune a Lui. Chiar de la început El vorbeşte hotărât despre necesitatea naşterii din Duhul. Şi noi ne dăm seama cu toţii de faptul acesta care are atâta importanţă. Observaţi însă că de atâtea ori în scurta povestire a Evangheliei, Isus aminteşte ucenicilor Săi despre copleşitoarea importanţă a controlului Duhului Sfânt în viaţă. Şi observaţi că El dedică o mare parte ultimei Lui lungi discuţii intime, pe care ne‑o redă Ioan, acestui subiect special, arătându‑le noile experienţe ce vor veni odată cu coborârea Duhului şi arătându‑le că Îşi va îndeplini faţă de ei promisiunea puterii, drept cea mai mare dovadă a dragostei Lui.

Toate acestea vor fi mult întărite dacă veţi observa că Isus Însuşi, chiar Fiul lui Dumnezeu, a fost în minunata Lui viaţă umană complet dependent de Duhul Sfânt, chiar la început, înainte de a se avânta în vreo acţiune sau în vreun cuvânt al misiunii pentru care a venit. El aşteaptă la apele Iordanului până când soseşte ungerea cu puterea promisă. Ce tablou prezintă aşteptarea aceea în rugăciunea lui Isus, pentru oamenii fără putere de astăzi! Din momentul acela, fiecare fragment şi fiecare parte din viaţa Lui a fost sub controlul Duhului Sfânt. Împins în pustie pentru ispitirea aceea cruntă a Satanei, venind apoi din nou în Galilea în puterea Duhului, El Însuşi mărturiseşte nu numai odată că prin ungerea aceasta predică, învaţă, vindecă şi scoate El demonii. Scriitorul Epistolei către Evrei ne asigură că prin puterea Duhului veşnic a fost El în stare să treacă prin experienţele îngrozitoare din Ghetsimani şi de la Calvar. Şi Luca adaugă că prin acelaşi Duh dătător de putere, a poruncit El apostolilor să înceapă lucrarea aceea uriaşă de evanghelizare a lumii întregi. Şi apoi când se referă ultima dată la viaţa Lui, El spune: „Cum m‑a trimis pe Mine Tatăl, aşa vă trimet şi Eu.”

Daţi‑mi voie să vă întreb: Dacă El, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, a avut nevoie de ungerea acesta, oare noi n‑avem nevoie? Dacă El a aşteptat experienţa aceea înainte de a se avânta în orice lucrare, să nu aştept eu şi tu? Trebuie însă să întoarcem filele Scripturii la Cartea Faptelor pentru a prinde în întregime adevărul acesta. Fiindcă că ea, cu epistolele incluse în interiorul ei, este cu predilecţie Cartea Duhului Sfânt, tot aşa cum după Vechiul Testament este Cartea lui Iehova, iar Evangheliile şi Apocalipsa, Cartea lui Isus. Punctul culminant al Evangheliilor este în Fapte. Ceea ce este promis în Evanghelii, este experimentat în Fapte.

Isus e dominant în Evanghelii; Duhul lui Isus în Fapte. El e singura persoană prezentă continuu de la început până la sfârşit. Primiele 12 capitole vorbesc despre Petru, celelalte 16 vorbesc despre Pavel, dar în mod deosebit deasupra amândurora, toate vorbesc despre Duhul Sfânt. El e factorul dominant peste tot. În primele 4 capitole ale cărţii, focul arde prin prezenţa Lui la centru – în Ierusalim. De aici Samaria, şi prin Corneliu ca uşă înspre întreaga lume evreiască; la Antiohia e noul centru, şi de aici prin cele mai îndepărtate părţi ale imperiului roman până în inima acestuia, prezenţa Duhului este recunoscută şi ascultată. El neîncetat conduce, împuterniceşte, inspiră, opreşte, controlează până la sfârşitul brusc al cărţii. El e personalitatea stăpânitoare şi pretutindeni prezenţa Lui e prezenţă transformatoare. Nimic mai izbitor ca schimbarea produsă în Petru, în atitudinea miilor din Ierusalim, în Saul prigonitorul, în spiritul ucenicilor, în lepădarea de sine fără precedent şi fără seamăn arătată în această carte. E ceva revoluţionar. Ah! Aşa se intenţiona să fie. Cartea aceasta e o ilustraţie a ceea ce a vrut Isus să spună prin învăţătura Lui cu privire la succesorul Său. Ea devine de asemenea o ilustraţie vie a ceea ce trebuie să fie viaţa creştină personală.

Prezenţa Duhului Sfânt şi necesitatea controlului Lui e adânc gra­vată în conştiinţa conducătorilor din această carte. Părăsind scenele mişcătoare ale capitolului 8, coborâm la smerenie. O mulţime de oameni au fost aduşi la credinţă prin predicile unuia care a fost ales să se îngrijească de afacerile Bisericii. Petru şi Ioan sunt trimişi acolo să ajute noua mişcare. Observaţi că prima lor grijă e ca să petreacă un timp în rugăciune pentru ca această mare campanie să poată primi girul Duhului Sfânt.

Capitolul următor transportă scena la Damasc. Un om necunoscut altundeva, decât în întâmplarea aceasta, e trimis ca sol al lui Dumnezeu la Saul. În timp ce îşi pune mâinile peste omul acesta şi rosteşte cuvintele dătătoare de lumină, el adaugă instinctiv: „…să fii plin de Duhul Sfânt.” Acestă frază nu face parte din ceea ce i‑a fost spus să facă. Însă omul acesta, omul lui Dumnezeu, crede sincer că acesta este un element esenţial în pregătirea lui Saul, pentru marea lui lucrare.

În capitolul 10 acţiunea Duhului Sfânt în viaţa lui Corneliu schimbă complet ideile de neclintit înrădăcinate în mintea acestor evrei atât de naţionalişti, dar ea este totuşi acceptată în cele din urmă.

Cu ce simplitate delicată povesteşte capitolul 13 despre iniţierea acelor mari călătorii misionare ale lui Pavel, din noul centru de evanghelizare al lumii, şi cât de asemănător e limbajul lui Iacov în formula judecăţii primului consiliu al bisericii: „…s‑a părut nimerit Duhului Sfânt şi nouă.”

Convingerea lui Pavel este foarte uşor de recunoscut din nume­roasele referinţe, din scrisorile sale aşa de pătrunzătoare şi revelatoare. O întâmplare însă din cartea aceasta a Faptelor, va servi ca o minunată ilustraţie a învăţăturii şi obiceiului lui. Ea se află în capitlolul 19. În călătoriile lui a ajuns la Efes, unde găseşte un mic grup de ucenici plini de râvnă. Ei sunt străini. El vrea să‑i ajute, însă trebuie să afle mai întâi dacă ei au nevoie. Şi dintr‑o dată le pune o întrebare, poate o mare descoperire. Şi această descoperire arată propria lui concepţie despre ceea care trebuie să fie experienţa de bază a fiecărui urmaş al Domnului Isus. El întreabă: „Aţi primit voi Duhul Sfânt când aţi crezut?”

Dar ei au fost slab instruiţi, ca mulţi alţii de atunci încoace, şi nu înţelegeau ce vrea el să le spună. Ei au primit botezul lui Ioan – dar nu botezul lui Isus – un botez al puterii. Şi Pavel începe imediat să‑i instruiască şi să se roage cu ei, până când darul promis le e împărţit cu dărnicie. E ultima dată când citim despre aceşti 12 bărbaţi. Se poate ca alături de ei să fi fost şi câteva femei. Unii dintre aceştia au ajuns probabil conducători în marea biserică din Efes. Dar despre aceasta nu ni se spune nimic. Accentul rămâne pe faptul că Pavel considera că cei ce sunt urmaşi ai lui Isus trebuie să fi trăit experienţa aceasta dătătoare de putere a umplerii cu Duhul Sfânt. În mod deschis în cartea aceasta a Faptelor, chivotul pe care se rezemă şi se mişcă toate lucrurile este prezenţa neîmpiedicată a Duhului Sfânt în toate.

 Tradusa si scrisă în luna Decembrie, anul 1967 de Lidia Carcoana Tudor.

VA URMA

Read Full Post »

DISCUTII INTIME DESPRE PUTERE(6)

S.D.GORDON

CARTEA INTREAGA O GASITI AICI >DISCUTII INTIME DESPRE PUTERE

Mesajul de pe munte

Nevoile noastre argumentează necesitatea puterii şi argumentul este întărit de accentul deosebit al cuvintelor Mântuitorului. Vă amintiţi de seara aceea minunată de pe Muntele Măslinilor. În liniştea infinitului, al asfinţitului unei seri de Sabat, un grup de 12 bărbaţi stau adunaţi pe vârful muntelui. Ultimele raze ale soarelui care apune colorează cerul şi aruncă o aureolă de lumină strălucitoare şi glorioasă peste vârf şi printre pomi, îmbrăţişând grupul celor 12. Imediat distingi Conducătorul fără mare osteneală, iar în jurul Lui grupul celor 11 bărbaţi care au trăit cu El toate lunile acestea, privind acum ţintă la faţa Lui minunată, ascultându‑I vorbele. El pleacă. Ei ştiu lucrul acesta. Va veni înapoi în curând – înţeleg ei. Dar în timpul absenţei Lui, lucrarea pe care a început‑o El va fi încredinţată îm mâinile lor, şi astfel ei sunt numai ochi şi urechi, ascultând cu atenţie cuvântul de rămas bun, ultimul Său mesaj. Cuvântul acesta va însemna aşa de mult pentru ei în zilele următoare.

Două lucruri spune Învăţătorul. Primul dintre ele este „Duceţi‑vă” – aşa de familiar oricărei inimi credincioase. Al doilea, e un foarte hotărât şi clar:dar aşteptaţi.” Ce să mai aştepte? Ce să mai aşteptăm acum când marea lucrare e realizată? Ascultaţi din nou, în timp ce cuvintele Lui despică aerul cu o izbitoare claritate:dar aşteptaţi până când veţi fi înzestraţi cu putere.”

Mi‑l pot imagina uşor pe Petru zicând repede: „Ce să mai aşteptăm când lumea întreagă moare? Nu cunoaştem destul acum?” Şi răspunsul Învăţătorului ar fi fost spus cu vocea aceea clară şi domoală:Da, aşteptaţi; aveţi destulă cunoştinţă, dar nu‑i deajuns, trebuie să aveţi putere.”

Este cunoştinţă destulă în bisericile creştine din toată lumea – da, cunoştinţă destulă între pereţii clădirilor adunărilor noastre – să convertească lumea toată, dacă cunoştinţa ar converti lumea. În multe vieţi prin educaţia de acasă, de la şcoală şi de la liceu, a venit cunoştinţa în timp ce puterea lipseşte – e o străină. Cunoştinţa – idolul frate geamăn cu aurul pentru inima americană – e esenţială, dar s‑o spunem deschis, nu este esenţială. Cunoştinţa este lemnul aşezat în sobă. Plita e făcută din oţel sculptat, iar cenuşarul este lustruit frumos încât aproape ţi se pare că trimete căldură, dar termometrul coboară spre zero şi oamenii tremură. Scânteia focului nu e esenţialul. Trebuie să se coboare focul de sus ca să ne aprindă cunoştinţa noastră şi pe noi înşine înainte de a veni rezultatele aşteptate.

Nu există limbă destul de puternică pentru a spune cât de absolut necesar e ca fiecare urmaş al lui Isus Cristos, de la cel mai proeminent în conducere până la cel mai umil ucenic, să primească puterea promisă.

Priviţi la oamenii cărora le vrobeşte Isus. Acolo e Petru, omul de stâncă, şi Ioan şi Iacov, fiii tunetului. Ei au fost cu Isus pe muntele schimbării la faţă şi când El a înviat morţii. Ei au fost cu El în timpul agoniei zguduitoare din Ghetsimani. Eu au fost admişi în viaţa intimă a Învăţătorului, mai aproape decât oricare altul. Acolo e practicul Andrei, care e vestit în a aduce pe alţii la Isus, acolo e Natanael, omul în care nu este viclenie. Acestor oameni le‑a poruncit Isus cu tărie să aştepte. Dacă ei au avut nevoie de o astfel de poruncă, nu avem şi noi?

„Da,” – va zice cineva – „înţeleg că puterea aceasta de care vorbeşti e ceva de care au nevoie conducătorii şi predicatorii, dar nu cred că vrei să zici că şi oamenii simpli care stau în bănci au nevoie de ea, şi că şi ei trebuie să aştepte aceeaşi putere ca şi cei dintâi, nu?Vrei să‑ţi aminteşti de grupul acela iniţial de la Rusalii? Au fost 120 şi deşi era acolo un Petru pregătit să ţină predica aceea zguduitoare şi un Ioan care să scrie cinci cărţi ale Noului Testament şi probabil un Iacov care să prezideze lucrările bisericii din Ierusalim şi probabil un Ştefan şi Filip, totuşi aceştia sunt numai câţiva; un număr mult mai mare, atât bărbaţi cât şi femei rămân nenumiţi şi necunoscuţi. Sunt oameni obişnuiţi, banali, umplutura societăţii. Ei n‑au avut de jucat niciun rol proeminent. Însă ei au acceptat promisiunea Învăţătorului despre putere şi porunca Lui să aştepte, ca făcută lor înşişi. Şi ca o consecinţă, ei de asemenea au fost umpluţi cu Duhul Sfânt în dimineaţa aceea minunată. Cred foarte posibil să fi fost acolo şi ospătarul acela bun a cărui musafir a fost Isus în ultima seară, şi toate Mariile, incluzând şi pe Maria din Betania care stătea doar la picioarele Lui, şi Maria Magdalena şi gospodina Marta şi poate că şi micul băiat ale cărui pâini şi peştişori au fost întrebuinţaţi cam cu un an înainte. Aceasta a fost compoziţia grupului care, în rugăciune şi cu un singur gând, nu numai au aşteptat, dar au şi primit acea neuitată umplere a Duhului Sfânt.

Cu siguranţă, aşa cum vă gândiţi unii dintre voi, predicatorul trebuie să aibă puterea aceasta pentru conducere. Însă tot atât de mult are el nevoie de ea şi pentru viaţa lui personală – deoarece este un om – să şi‑o facă gingaşă şi delicată şi răbdătoare în sânul familiei, să devină simpatic şi puternic în contactul permanent cu inimile flămânde pe care le întâlneşte.

Mecanicul acela tânăr, trebuie să aibă puterea promisă pentru a putea duce o viaţă plină de râvnă şi de nobleţe în atelierul său. Eleva aceea care are atât de mult de lucru acasă, de asemenea şi studentul acela inteligent, care se duce să cucerească laurii în mari competiţii, tinerii aceia de societate, aceştia toţi mai presus de oricine au nevoie de putereapromisă, pentru că în principal împrejurul şi peste vieţile lor să poată pluti savoarea unui creştinism sănătos, dulce şi plin de râvnă, care să le umple viaţa aşa cum umple mirosul florilor întreaga încăpere.

Îţi aminteşti lista probelor de caracter, prin care descrie Pavel viaţa creştină: dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, credincioşia, blândeţea, înfrânarea poftelor? (Galateni 5:22). Gândeşte‑te un moment la caracteristicile opuse acestora: răutatea, invidia, ura, josnicia, meschinăria, nervozitatea, supărarea, iuţimea, firea pripită, grandomania, nestatornicia, nehotărârea, neînfrânarea. Te întreb, te recunoşti personal în vreuna din acestea? E încă nevoie în viaţa ta de celelalte caracte­ristici? Atunci adu‑ţi aminte, când Duhul Sfânt are controlul, apar roadele acestea. Căci observă, nu noi producem roadele acestea, ci El în noi. Noi punem la dispoziţie solul. El trebuie să aibe mână liberă în cultivarea lui, dacă dorim să se ajungă la recolta aceasta. Şi observă că nu se zice „roadele Duhului,” ca şi când tu ai putea să ai una sau mai multe, iar eu să am altele; ci se zice „roada,” ceea ce înseamnă că toate sunt un singur fruct care trebuie să crească în fiecare din noi.

Lăsaţi să fie stabilit odată pentru totdeauna faptul că numai dacă aşteptăm şi primim promisiunea Mântuitorului despre putere putem să trăim vieţile pe care le doreşte El, să le trăim în mijlocul oamenilor pentru El. Tatăl acela care trebuie să trăiască acasă în faţa copiilor săi care cresc şi îl observă, care trebuie să poată ţine activ altarul familiar în loc să‑l lase să devină plicticos, să facă din el locul verde, proaspăt din faţa casei, are nevoie să aibă puterea aceasta promisă, deoarece de la el însuşi nu poate face lucrul acesta. Cred că măcar unii taţi ştiu lucrul acesta.

Iată mama aceea care trăieşte într‑o casă socotită umilă, ca mii de alte femei de felul ei, dar căreia i s‑a încredinţat cea mai sacră lucrare încredinţată vredoată mâinilor omeneşti, modelarea vieţilor preţioase. Dacă e undeva vreun loc sfânt în casa aceea, desigur că e acolo în lucrarea aceea: câtă răbdare, neoboseală şi dragoste, tact, înţelepciune şi putere îi trebuie femeii acesteia. Ah, voi mame, dacă trebuie să aştepte cineva să primească puterea promisă de Fiul Mariei – al aceleia care a fost plină de Duhul Sfânt încă înainte de naşterea Lui, pentru lucrarea sfântă care i‑a fost încredinţată – cu siguranţă, voi trebuie să aşteptaţi.

Este printre voi unul ale cărui planuri se par cu totul năruite? Lucrul pe care‑l iubeai şi pe care ţi l‑ai plănuit cu drag e îndepărtat dincolo de atingerea puterilor tale şi tu eşti silit să faci un lucru pentru care n‑ai nicio atracţie. Nimic altceva nu te poate ajuta, decât puterea Învăţătorului promisă ţie, pentru a păşi înainte cu credincioşie şi cu voioşie tocmai acolo unde ai fost plasat, fără să te plângi, fără să murmuri nici chiar în tainiţa sufletului tău, ci din contră să te adaptezi uşor, voios şi cu bucurie în planul Tatălui, cu faţa radiantă şi zâmbitoare. Numai puterea Lui poate câştiga biruinţa aceasta. Şi ea poate fi a ta prin aşteptare şi prin primire.

Vrei să repet deci cu toată tăria posibilă că după cum ai avut nevoie să crezi în Isus Cristos pentru mântuirea sufletului tău, tu ai nevoie să primeşti această putere a Duhului Sfânt care să lucreze mântuirea aceasta în viaţa ta actuală.

Tradusa si scrisă în luna Decembrie, anul 1967 de Lidia Carcoana Tudor.

VA URMA

Read Full Post »

CARTE-DISCUTII INTIME DESPRE PUTERE(5)

S.D.GORDON

CARTEA INTREAGA O GASITI AICI> DISCUTII INTIME DESPRE PUTERE

MESAJUL DE PE MUNTELE MĂSLINILOR

Lumina reflectorului

Coborând în portul Cleveland într‑o seară tocmai după căderea nopţii, un număr de pasageri erau adunaţi pe platforma superioară admirând luminile multicolore ale digului şi ale oraşului luminat din apropiere. Dintr‑o dată curiozitatea generală a fost atrasă de o mică ambarcaţiune deosebită din partea stângă, care se furişa în întuneric ca o dungă întunecată pe apele negre. Câţiva dintre noi care ne‑am nimerit să fim mai aproape de căpitan pe mica punte superioară, l‑am auzit zicând pe şoptite: „Aprinde reflectorul!” Aproape imediat o intensă lumină albă a căzut pe ambarcaţiunea străină, făcând‑o aşa de bine vizibilă, încât aproape puteam număra capetele cuielor şi numărul firelor din care erau împletite frânghiile.

Dacă unii dintre cei care citesc acum aceste rânduri am spus rugăciunea sugerată în discuţia noastră anterioară – “Doamne Isuse, arată‑mi ce nu‑Ţi place în viaţa mea şi ce ai vrea să schimb” – vom cunoaşte ceva din puterea reflectorului aceluia de pe lacul Erie. Există un reflector cu o lumină mai albă, mai intensă şi mai adânc pătrunzătoare decât oricare alta. În fiecare inimă care doreşte şi care I se deschide hotărâtă, Isus va aprinde reflectorul acesta. Tu vei începe să vezi lucrurile aşa cum sunt ele în realitate. Şi faptul că tu vei vedea astfel, te-ar putea duce la descurajare. Multe lucruri ascunse, de care eşti bucuros că sunt ascunse, vor fi văzute în toată goliciunea lor. „Cum va fi posibil,” te vei întreba tu „să trăiesc viaţa pe care ambiţiile Învăţătorului meu mi‑o plănuit‑o, când eu am o inimă aşa de împărţită, cu ambiţii egoiste, cu păcătoşenie şi slăbiciune, aşa cum am început să o văd acuma? Cum voi putea oare?”

Există un singur răspuns pentru întrebarea aceasta chinuitoare a inimii, numai unul singur. Trebuie să avem putere, o putere supranaturală din afara noastră, care să vină şi să câştige biruinţa din noi şi apoi prin noi.

Dacă tânărul acela – a cărui viaţă este vânturată de pasiuni, de valuri, de aprige ispite aprinse la maxim până când i se frâng toate odgoanele până acolo că ajunge o corabie fără cârmă în largul mării – vrea totuşi să se stăpânească pe marea aceasta, el trebuie să aibă putere.

Dacă tânăra aceea trebuie să fie aşa de activă şi de simpatică în cercul social în care se mişcă după cum o vrea Isus să fie, ea trebuie să aibă putere să‑şi ţuguiască buzele într‑un „nu” rostit gingaş, dar cu o hotărâre de stâncă, atunci când se iveşte un lucru de care îşi dă seama bine că e discutabil. Ea trebuie să aibă putere.

Dacă tinerii de societate trebuie să rămână în lume şi totuşi să nu fie guvernaţi de spiritul ei, să nu fie nici mironosiţe, nici fanatici, nici extremişti, ci veseli şi radianţi şi plini de viaţă, şi totuşi liberi de toate faptele compromiţătoare caracteristice societăţii de pretutindeni, ei trebuie să aibă o putere excepţională care să-i susţină.

Pentru ca omul acela de afaceri, coborât în lupta aprigă a lumii acesteia unde îl cheamă datoria să reziste ispitei viclene de a înşela pe alţii şi să fie mereu atent să nu fie înşelat el însuşi, să‑şi păstreze un spirit fără răutate, netulburat de egoismul mulţimii – spuneţi‑mi voi, oamenilor – n‑are el nevoie de putere? De mai multă putere decât îşi dau seama unii dintre noi.

Pentru ca acelaşi om să mergă în prăvălia lui şi să îndepărteze de pe raft sau de pe tejghea un articol care îi aduce un bun venit, dar pe care ştie că Învăţătorul lui nu l‑ar ţine acolo – ah! – pentru aceasta trebuie să aibă putere.

Se cere putere ca să‑ţi ţii trupul sub control, gura curată, atât fizic, cât şi moral; ochii întorşi de la lucrurile la care nu trebuie să te gândeşti; urechea închisă la lucrurile care nu trebuie să intre pe această poartă a inimii; să nu admiţi să atârne pe pereţii imaginaţiei tale un tablou care n‑ar putea atârna pe pereţii camerei tale, să-ţi ţii fiecare organ al trupului curat şi să‑i dai numai întrebuinţarea naturală şi sfântă – aceasta cere putere.

Pentru ca tânărul acela să fie mereu treaz – prins în afaceri şi totuşi hottărât să ţină la distanţă orice aglomerare care i‑ar putea fura cealaltă parte a vieţii, partea lăuntrică de milostenie, de lectură a Bibliei, de rugăciune tainică a vieţii lui – aceasta cere o reală putere.

Se cere o putere pe care unii dintre noi încă nu o cunoaştem şi nici n‑am cunoscut‑o: să laşi paharul neatins şi drogul acela liniştitor să-l laşi negustat şi nefolosit. Dacă cotloanele unei farmacii ar putea vorbi, multe întâmplări ne‑ar izbi urechile, povestindu‑ne despre lupte şi înfrângeri care ne spun cu tristeţe despre lipsa totală a puterii.

Se cere putere unui om al lui Dumnezeu să vorbească pe faţă despre anumite păcate în faţa celor ce trăiesc în ele, şi încă şi mai multă putere să o facă cu liniştit şi cu delicateţea Predicatorului din Galilea.

Se cere putere să rămâi lângă povestea Evangheliei şi lângă vechea Carte, când literatura şi filosofia îţi prezintă posibilităţi aşa de frumoase de eseuri care sunt atât de înveselitoare şi de captivante. Se cere putere să laşi afară frumoasa retorică înflorită pe care eşti înclinat s‑o pui în practică, predicând pentru a‑ţi atrage complimentele doamnei aceleia cu gusturi literare de colo, ori ale avocatului tânăr şi inteligent din banca a cincea din partea stângă. Se cere putere să vezi că buzele care vorbesc pentru Dumnezeu sunt buze absolut curate şi viaţa care stă în faţa poporului e o viaţă cu totul curată.

Se cere putere să‑ţi păstrezi liniştea şi în casă, unde aşa de uşor se pot ivi neplăcerile. Câte vorbe urâte n‑ar putea povesti scaunele lovite cu piciorul şi uşile trântite cu mânie!

După toate celelelte, nu e oare viaţa casnică proba reală a puterii? Se cere putere să fii graţios şi puternic şi răbdător, delicat şi vesel chiar în lucrurile obişnuite şi în locurile obişnuite, nu-i aşa?

Şi după toate acestea am să vă spun acum, ceva care pentru mine e foarte minunat, şi zi de zi îmi devine tot mai de mirare: Învăţătorul s‑a gîndit la toate acestea. El s‑a gândit la viaţa ta. Dar vreau să zic, la viaţa ta însăţi, şi a făcut un aranjament ca să satisfacă din plin toate nevoile tale de putere. El stă astăzi din nou în mijlocul nostru şi punându‑şi mâinile străpunse pe braţul tău, îţi spune cu vocea Lui blândă, plină de dragoste şi clară, încet dar răspicat: „Tu – tu vei avea putere.” Pentru fiecare ispită subtilă şi puternică, pentru fiecare strigăt de nevoie, pentru fiecare geamăt surd de dezamăgire, pentru fiecare strângere din fălci în hotărâre disperată, pentru fiecare privire descurajată înspre ziua de mâine, pentru fiecare inimă plină de ambiţii arzătoare, sună în seara acesta promisiunea Lui minunată: Tu vei avea putere.”

Tradusa si scrisă în luna Decembrie, anul 1967 de Lidia Carcoana Tudor.

VA URMA

Read Full Post »

CARTE-DISCUTII INTIME DESPRE PUTERE(4)S.D.GORDON

 S.D.GORDON

CARTEA INTREAGA O GASITI AICI >DISCUTII INTIME DESPRE PUTERE

O conductă nepotrivită

Ce concepţie minunată despre puterea vieţii! Cât de izbitor e descrisă aici însăşi viaţa lui Isus pe pământ! E însă ceva şi mai minunat aici: Isus vrea ca acest ideal să devină o realitate în tine, prietenul meu, şi în mine. Eu nu mă îndoiesc că sunt unii din voi ale căror inimi flămânzesc după o asemenea viaţă, dar care se cutremură şi îşi dau seama de propria lor slăbiciune. Gândul tău îţi şopteşte: „Aş vrea să pot trăi o astfel de viaţă, dar cu siguranţă ea nu e pentru mine; n‑am niciun talent şi nicio oportunitate; zbuciumat fiind de atâtea ispite furibunde – nu, nu, nu e pentru mine.” Ah, prietenul meu, eu cred într‑adevăr că tu eşti tocmai persoana la care se gândea Învăţătorul, căci El l‑a făcut pe Ioan să arate în Evanghelia lui o ilustraţie vie a acestui ideal al Său – ilustraţie care atrage marginile cele mai îndepărtate ale nepotrivirii şi ale neputinţei. El merge până în straturile cele mai de jos, ca astfel să ne includă pe toţi. Ceea ce s‑a dovedit adevărat în cazul acesta, se va putea dovedi adevărat şi cu tine, şi încă mult mai mult decât atât. Întâmplarea se află în capitolul 2. Este un fel de pagină premergătoare a cărţii Faptele Apostolilor. O dovadă a puterii Rusaliilor înainte de Rusalii. Tu şi eu trăim partea cu deplina revărsare a Rusaliilor. Ilustraţia aceasta aparţine dincolo, unde cursul de apă abia începe să şopotească. E o miniatură „Tu şi eu,” pentru a se realiza plinătatea acesteia dacă avem voinţă.

Avem povestea unei femei; nu a unui bărbat, ci a unei femei. O persoană din sexul aşa-numit slab. Ea era nebăgată în seamă, cu prejudecăţi, şi fără poziţie socială. Era o femeie fără reputaţie. Ba mai rău decât atât, cu reputaţie proastă. Ea avea probabil cea mai puţină influenţă în satul ei, decat toţi din cercul în care trăia. Putea fi aleasă o persoană mai nepotrivită? Însă ea a venit în contact cu Isus. Ea s‑a supus acestei atingeri. Aici stă secretul. Contactul acesta a schimbat‑o în mod radical. Ea s‑a întors în satul ei şi a început să vorbească despre Isus acelora pe care îi cunoştea. Ea nu putea să predice, ci a spus simplu, cu râvnă, ceea ce ştia şi credea despre El. Şi rezultatul a fost izbitor. Sunt sute de predici şi sute de predicatori care râvnesc după ceea ce pentru ea a fost aşa de simplu. Ceea ce noi numim o “trezire spirituală” a început acolo. Ni se spune în limbajul simplu al Evangheliei că: „Mulţi au crezut în El din cauza cuvintelor femeii.” Ei încă nu L‑au văzut pe Isus la fântână. Ei erau departe, în sat. Ea era o femeie nebăgată în seamă, cu un trecut de viaţă păcătos. Însă ni se vorbeşte de un rezultat minunat al mărturisirii ei simple: oamenii au crezut în Isus din cauza cuvintelor ei. Într‑un singur fel se poate explica acest rezultat. Numai Duhul Sfânt vorbind prin buzele ei a putut să-l producă. Ea începuse să bea din apa vieţii despre care îi vorbise Isus, şi acum râurile curgeau deja spre alţii.

Ceea ce a făcut Isus cu ea, doreşte să facă şi cu tine, şi încă mult mai mult, dacă Îi dai voie, deşi planul Lui de a te întrebuinţa poate fi complet deosebit de acela pe care l‑a avut cu ea, şi astfel şi rezultatele pot fi deosebite.

Acum daţi‑mi voie să vă întreb foarte deschis, de ce nu avem noi o astfel de putere în slujba Învăţătorului? Planul Lui e simplu. El zice: „Veţi avea putere,” dar sunt aşa de mulţi între noi care nu o au. De ce nu? Probabil pentru că unii dintre noi sunt ca Nicodim. Nu este putere din cauza timidităţii, a laşităţii, a fricii de ceea ce vor crede ori vor zice alţii. Poate că unii dintre noi sunt spiritual în condiţia în care era Lazăr fizic. Suntem legaţi strâns de mâini, de picioare şi de gură. Un păcat, un compromis, ceva care face să tacă vocea sufletului, ceva rău. Un lucru mic, zici tu. Păcatul nu e niciodată mic… ca şi când ar putea să fie mic ceva rău.

O conductă înfundată

Se povesteşte următoarea întâmplare despre un oraş din Colorado cuibărit la picioarele munţilor, un oraş adormit, fără viaţă economică: Câţiva locuitori înterprinzători au montat o conductă prin munţi până la un lac plin cu apă limpede şi minunată din vârful munţilor. Drept urmare, oraşul se bucura de o alimentare îmbelşugată cu apă pe tot parcursul anului, fără să mai depindă de căderea ploilor, care sunt, după cum ştiţi, foarte slabe acolo. Populaţia a crescut şi apa producea un vâjâit regulat în partea vestică. Într‑o dimineaţă, gospodinele au învârtit robinetele, dar apa nu mai curgea, s‑a auzit numai un bolborosit slab. Când nu se mai poate face nimic altceva, rămâne zgomotul. Oamenii au urcat muntele. Lacul era plin ca întotdeauna, au examinat conducta de pe traseu şi n‑au găsit nicio spărtură. Cu toate sforţările n‑au putut găsi cauza opririi apei, şi pe măsură ce săptămânile treceau, oamenii au început din nou să plece, iarba să crească pe străzi şi oraşul prosper să alunece în vechea lui stare de adormire… când oficialităţile oraşului au primit un bileţel. Avea un scris slab cu multe greşeli gramaticale şi de ortografie, însă niciodată oficilităţilor nu le-a păsat aşa de puţin dş ortografie ca atunci. Bileţelul spunea cam aşa: „Dacă veţi scoate dopul format în conductă, la câţiva centimetri de vârf, veţi avea apă cât veţi dori.” Repede au alergat pe vârf, au căutat în conductă şi au găsit dopul pe care l‑a pus acolo vreun vagabond ticălos. Nu era un dop mare, dar destul ca să astupe conducta. E surprinzător că un rezervor atât de mare poate fi oprit de un dop atât de neînsemnat. Au scos dopul, apa a început să curgă liberă şi treptat, treptat prosperitatea a revenit iarăşi.

De ce e aşa lipsă de putere în vieţile noastre? Rezervorul de sus e plin până la revărsare cu apă limpede, bună şi dătătoare de viaţă, şi aici la noi întreaga câmpie din jur e aşa uscată, aşa însetată după apele acelea. Şi conductele de legătură între rezervorul de sus şi câmpia crăpată de secetă sunt la locul lor. Atunci de ce nu curg apele care pot reîmprospăta? Răspunsul e foarte simplu: tu ştii de ce, e un dop la conductă, ceva înfundă ţeava şi nimic nu poate trece prin ea. Cum putem avea puterea îmbelşugată, dătătoare de viaţă, care să ne îndulcească viaţa şi să schimbe pe cei din jurul nostru? Răspunsul e uşor de dat, dar mai greu de îndeplinit: scoate dopul. Scoate afară ceea ce ştii că te tulbură.

Vreau să cer fiecăruia dintre noi să spună această simplă rugăciune, şi sunt sigur că fiecare femeie şi bărbat serios, plin de râvnă, va vrea să facă lucrul acesta. Pleacă numai capul şi în tăcere spune‑I Lui: „Doamne Isuse, arată‑mi care lucru din viaţa mea nu‑Ţi place. Ce ai vrea Tu să schimbi în mine?” Poţi fi sigur că El îţi va arăta. El e credincios şi va pune degetul în locul acela delicat, fii sigur. Apoi adaugă a doua parte a rugăciunii: „Prin harul Tău şi cu ajutorul Tău, eu voi scoate afară dopul – oricât m‑ar costa şi oricât ar fi de greu lucrul acela.” Vrei să pleci capul şi să spui rugăciunea aceasta şi să o îndeplineşti cu hotărâre şi credincioşie? Ea va fi pentru tine începutul unei vieţi de minunate binecuvântări, nevisate pentru tine şi pentru toţi cei ce te înconjoară.

Tradusa si scrisă în luna Decembrie, anul 1967 de Lidia Carcoana Tudor.

VA URMA

Read Full Post »

DISCUTII INTIME DESPRE PUTERE(3)

S.D.GORDON

 CARTEA INTREAGA O GASITIAICI>DISCUTII INTIME DESPRE PUTERE

Idealul Învăţătorului

Există un alt fel de creştin, cu totul deosebit, descris şi arătat în aceeaşi Evanghelie a lui Ioan, şi nu mă îndoiesc că există printre voi oameni de felul acesta. E idealul lui Isus despre ceea ce ar trebui să fie un creştin.

Ai dorit vreodată să petreci câteva minute într‑o discuţie intimă cu Isus, dar faţă în faţă, aşa cum pot sta şi vorbi împreună doi oameni? L‑ai întreba poate atunci să‑ţi spună în cuvinte simple ce aşteaptă El de la tine, cum te‑ar vrea El pe tine. Cred că ţi‑ar răspunde în cuvinte asemănătoare celor din capitolul 7 al Evangheliei după Ioan. Era în timpul Sărbătorilor Corturilor. Erau adunaţi acolo mulţime de evrei din toate părţile lumii. Era ca un mare congres, însă mai mare ca orice congres cunoscut de noi. Oamenii nu erau cazaţi în case, ci locuiau în corturi făcute din ramuri de copaci.

Era ultima zi a sărbătorii. Marea mulţime era adunată într‑una dintre curţile Templului, nu femei, ci bărbaţi, nu stând jos, ci în picioare. ’Colo sus stau preoţii vărsând apă în vase mari, simbolizând turnarea Duhului Sfânt peste poporul Israel. Tocmai atunci Isus a început să vorbească şi vocea Lui răsuna ca un clopot peste mulţimea ce asculta cu atenţie: „Dacă însetează cineva, să vină la Mine şi să bea; cine crede în Mine, din inima lui vor curge râuri de apă vie, cum zice Scriptura.” Observaţi cuvintele subliniate: într‑o singură propoziţie găsim idealul lui Isus despre ceea ce ar trebui să fie un creştin aici, în lumea aceasta. Fiecare cuvânt este plin de miez.

Inima propoziţiei este cuvântul „apă.” Apa e un lucru esenţial pentru viaţă. Absenţa apei înseamnă suferinţă, boală, moarte; belşug de ape bune înseamnă viaţă. Întreaga istorie a lumii este ţesută de‑a lungul cursurilor de ape. Studiaţi istoria râurilor, a malurilor mărilor şi a împrejurimilor lor, a lacurilor, şi veţi cunoaşte istoria pământului. Oamenii care l‑au auzit pe Isus vorbind se vor fi gândit instinctiv la Iordan, acesta era râul lor. Călătorii spun că nicio vale nu excelează în frumuseţi şi rodnicie ca valea Iordanului, făcută aşa cum este de apele acelea repezi. Nicăieri nu găseşti coaste de deal aşa de plăcute în frumuseţea lor verde şi aşa de bogate în pomi grei de roade ca povârnişurile acelea aplecate spre ţărmurile râului. Şi Isus vorbeşte clar că există ceva care poate să exercite, prin noi, asupra vieţii celor cu care venim în atingere o influenţă tot atât de binefăcătoare ca influenţa pe care a exercitat-o şi încă o exercită apa în istoria pământului, şi ca aceea avută de Iordan în acea minunată şi istorică Ţară Sfântă.

Observaţi cantitatea apei: “râuri”—nu numai Iordan—un Nil, un Eufrat, şi o Volgă şi un Rin şi o Sena şi o Tamisa şi un Hudson şi un Ohio – râuri. Observaţi de asemenea felul apei. Ca Iordanul acela furios, turbulent şi noroios? Nu, nu: ci „râuri de apă vie,” apa vieţii limpede ca cristalul. Vă amintiţi că în viziunea lui Ezechiel, apele creşteau mereu în adâncime şi că pretutindeni unde ajungeu ele era vindecare şi viaţă îmbelşugată, prosperitate şi frumuseţe, hrană şi recoltă continuă tot anul. Şi toate din cauza apei râurilor. Acestea erau veritabilele ape ale vieţii.

Acum observaţi în exprimareadin inima lui vor curge râuri de apă vie” acea mică dar semnificativă prepoziţie – „din.” Nu „în,” ci „din.”

Toată deosebirea dintre vieţile oamenilor stă în aceste două cuvinte. „În” este prepoziţia lumii. Orice râu se întoarce în, se varsă în; şi aceasta înseamnă o mare moartă. Viaţa multor oameni se aseamănă cu împrejurimile Mării Moarte.

„Din” este cuvântul folosit de Învăţătorul nostru. Gândul Lui e la alţii. Râul cu siguranţă că trebuie să curgă în, şi trebuie să treacă prin, dacă vrea să se reverse în afară, dar în ce priveşte direcţia Isus vrea să‑l îndrepte în afară. Trebuie să existe legături bune sus şi o conductă curată în interior, însă obiectivul spre care se ţinteşte este în afară, către pământul ars de secetă. Însă înainte de a curge afară apa trebuie să umple lăuntrul. Curgerea în acest caz înseamnă revărsarea preaplinului. Trebuie să se întâmple o inundare înlăuntru, înainte de a se petrece o revărsare în afară. Şi observaţi cu atenţie că numai revărsarea din plinătatea interioară a vieţilor noastre poate aduce împrospătarea în vieţile altora. Un bărbat care s‑a rugat în Anglia la o conferinţă pentru revărsarea Duhului Sfânt a spus: „O Doamne, noi nu putem conţine mult, dar să fie pentru turmă din belşug.” Acesta este exact gândul Învăţătorului. „Din inima lui vor curge râuri de apă vie.”

Vă amintiţi de propoziţia aceea din cap. 3 din Iosua – „Iordanul se varsă peste toate malurile lui în tot timpul secerişului”? Când râul era plin de apă de dădea peste maluri era seceriş în ţară. A fost seceriş în viaţa ta? Un seceriş de roade ale Domnului? Dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, nu secerişul de suflete? Ori poate zici în inima ta „N‑a fost deloc.” Nu e greu se spus de ce n‑a fost; n‑a existat o creştere de nivel în inima ta, o revărsare de sus, până când fluviul binecuvântat va fi găsit pe undeva o ieşire ca să producă secerişul. Un seceriş în afară înseamnă o creştere de nivel înlăuntru. O umplere a inimii aduce întotdeauna un seceriş în viaţă. Acum câţiva ani au fost mari revărsări de ape în statele din Sud, iar recoltele de bumbac şi de grâu din anul următor au fost fără pereche. Pavel aminteşte prietenilor săi din Roma că atunci când Duhul lui Dumnezeu are liberate de acţiune în viaţa noastră, “dragostea lui Dumnezeu inundă inimile noastre” (Romani 5:5).

Observaţi, vă rog de asemenea sursa cursului de apă. În limba originală scrie „din pântecele lui.” Eu obişnuiam să presupun că ar trebui spus din „inima lui.” Vă amintiţi că anticii plasau inima în regiunea abdominală. Însă veţi găsi că această carte, Biblia, este foarte exactă în folosirea cuvintelor. Sângele e viaţă. Inima pompează sângele, dar nu ea îl face. Rezervorul vieţii nu este în inimă, ci în abdomen. Dacă veţi lua o carte de anatomie şi veţi găsi schema care arată circulaţia sângelui, veţi vedea o reţea minunată de vase de sânge împrăştiindu‑se în toate direcţiile, însă adunându‑se toate, din firişoare subţiri în unele mai groase şi de culoare mai închisă, până când se unesc toate în marea arteră abdominală. Şi pretutindeni pe unde curge sângele, este viaţă.

Luaţi apoi o carte de geografie fizică şi căutaţi harta care să arate cursul unei ape mari, de exmplu a fluviului Mississippi, şi veţi găsi o izbitoare reproducere a circulaţiei sângelui în corp, şi dacă veţi închide apoi ochii şi vă veţi imagina realitatea pe care o schiţează harta aceea veţi vedea sute de izvoare reci şi cristaline curgând succesiv în pârâiaşe, pâraie, afluenţi de râuri, râuri, şi în sfârşit, marele fluviu, rezervorul tuturora. Şi pretutindeni unde curge apă este viaţă. Singura deosebire între aceste două cursuri de viaţă, al apei şi al sângelui, constă în direcţie: sângele curge din vase mai mari în vase mai mici; apa curge din cele mai mici înspre cele mai mari. Amândouă aduc viaţă şi lucrurile care însoţesc viaţa: frumuseţe, vigoare şi rodnicie. Acesta este tabloul lui Isus despre un creştin care trăieşte în lume. Da, acesta este tabloul lui Isus. După cum fluxul roşu care curge din vasele sanguine abdominale – fiind pompat cu forţă de inimă – prin reţeaua minunată de râuri mititele aduce viaţă în fiecare parte a corpului, tot astfel „cine crede în Mine” – credinţa fiind veriga de legătură între marea sursă şi acest râu de viaţă – “din el vor curge râuri,” va ieşi un torent de viaţă, aducând reîmprospătarea şi curăţirea şi frumuseţea şi vigoarea pretutindeni în cercul lui de viaţă, chiar dacă, asemenea curentului roşu şi al celui de apă, el e inconştient de lucrul acesta.

Tradusa si scrisă în luna Decembrie, anul 1967 de Lidia Carcoana Tudor.

VA URMA

Read Full Post »

DISCUTII INTIME DESPRE PUTERE(2)

S.D.GORDON

CARTEA INTREAGA O GASITI AICI> DISCUTII INTIME DESPRE PUTERE

Vizitatorul nocturn

După turneul acesta am fost mult interesat în a descoperi în Evanghelia după Ioan câteva ilustraţii: oameni care au putere în viaţa lor pentru Isus Cristos şi oameni care nu au această putere. Daţi‑mi voie să vă vorbesc despre câţiva dintre aceştia. Primul este schiţat pe scurt în capitolul 3, cu completări în capitolul 7 şi 19.

Există o mică propoziţie descriptivă folosită de fiecare dată: „Omul care a venit la Isus noaptea.” Acesta pare a fi în mintea lui Ioan cel mai pitoresc şi mai sigur mijloc de identificare al acestui om. Un val serios de critici se ridicaseră deja – în special între clasele de sus – împotriva faptelor şi cuvintelor lui Isus. Omul acesta – Nicodim – a fost cu siguranţă adânc impresionat de tânărul predicator din Galilea. El dorea să afle mai multe despre Isus. Însă se temea să se expună criticilor acestor oameni cu influnenţă din pricina prieteniei cu acest tânăr radical – cum era privit Isus de către ei. Astfel Nicodim aşteaptă într‑o zi până când umbrele prietenoase ale serii coboară să‑i ascundă identitatea, şi alunecând tăcut pe străzi, lipindu‑se strâns pe lângă case pentru a nu fii recunoscut, ajunge la strada unde Îşi avea Isus locuinţa temporară. Bate timid. „Aici s‑a oprit predicatorul venit de pe drumul de miază-noapte?” – „Da” – “Pot să‑L întâlnesc?” Păşeşte înlăuntru şi petrece seara într-o conversaţie plină de căldură. Cred că sunteţi cu toţii de acord că Nicodim a crezut în Isus după interviul din noaptea aceea, deşi n‑a putut să înţeleagă tot ce‑i spunea Domnul. Fiindcă după cruda răstignire, el este acela care a adus la locul mormântului miresme alese, care valorau fără îndoială o sumă mare de bani, pentru îmbălsămarea prietenului său. Ah, el Îl iubea pe Isus. Nimeni nu se poate îndoi de lucrul acesta.

Dar întoarceţi acum la capitolul 7 din Ioan. Tocmai se ţine o şedinţă specială a Sinedriului evreiesc în Ierusalim, cu scopul expres de a‑L reduce la tăcere pe Isus, de a găsi o modalitate să scape de El. Nicodim e membru al Sinedriului şi e prezent. Iată‑l stând între alţii, ascultând cum se discută despre prietenul său, Isus, şi cum e plănuită îndepărtarea Lui – chiar cu forţa dacă este nevoie. Ce face el? Ce aţi aştepta de la un prieten al lui Isus în asemenea împrejurări? Mă întreb, ce am fi făcut noi în cazul acesta? Oare spune el modest, dar pe faţă: „Eu am petrecut o noapte întreagă cu omul acesta întrebându‑L, discutând, ascultându‑L, şi sunt sigur că El este Mesia cel promis nouă; sunt hotărât să‑L accept ca atare.” A vorbit el aşa? Ar fi spus adevărul, însă o astfel de declaraţie ar fi ridicat desigur o furtună de critici, şi lui Nicodim îi e teamă de lucrul acesta. Totuşi el simte că trebuie să spună ceva. Astfel, ca un avocat, el pune problema abstract: „Hm, condamnă legea pe cineva fără să‑l asculte?” Sună frumos, deşi apare mai degrabă ca o vorbă firavă în faţa opoziţiei lor hotărâte. Lângă Nicodim stă un fariseu solid, care se întoarce brusc şi privindu‑l furios îi spune în batjocură: „Cine eşti tu? Nu cumva eşti şi tu din Galilea? Caută şi vezi. Niciun profet n‑a ieşit din Galilea.” În vocea lui se simte cel mai mare dispreţ, mai ales atunci când pronunţă cuvântul Galilea, şi inima lui Nicodim se face cât un purice şi nu mai are nimic de spus, deşi toate faptele erau de partea lui şi puteau fi uşor susţinute. El îl iubea fără îndoială pe Isus, însă nu avea nicio putere să-L susţină în mijlocul oamenilor din cauza timidităţii, sau, să întrebuinţez un alt cuvânt mai simplu, deşi mai utât: din cauza laşităţii? Nu e un cuvânt făcut pentru oameni, dar nu se potriveşte oare în cazul de faţă? El se temea aşa de mult ce vor gândi şi ce vor zice ceilalţi. Eşti tu un creştin de felul acesta? Crezi în Isus, eşti mântuit de El, Îl iubeşti, însă te temi să vorbeşti despre El în mod simplu, dar cu tact, atunci când se iveşte ocazia. Un creştin, însă fără putere reală pentru El în societate, din cauza laşităţii.

Îmi este greu să mi‑l imaginez pe Nicodim plimbându‑se pe străzile Ierusalimului umăr la umăr cu un alt fariseu din Sinedriu şi spunându‑i acestuia cu o voce înceată, dar hotărâtă: „Ai discutat vreodată cu tânărul acesta, cu Isus?” ‑ „Nu, într‑adevăr nu am discutat” ‑ “Ei, află că eu am petrecut o seară întreagă cu El, la El acasă, şi am avut o lungă şi detaliată discuţie cu El. Sunt convins că El este mult aşteptatul nostru Conducă­tor. Eu m‑am hotărât să trec de partea Lui; n‑ai vrea să faci şi tu cunoştinţă personală cu El? E un Om minunat…” Vă spun, mi‑e greu să mi-l imaginez pe omul acesta mai deschis, lucrând astfel pentru Isus. Ar fi fost potrivit – cel mai potrivit – pentru el şi pentru noi. Şi ce schimbare ar fi putut face o astfel de lucrare în viaţa multora! Fără putere pentru Isus din cauza timidităţii. Eşti şi tu în felul acesta?

Poate că unii însă au altă părere despre Nicodim. Probabil vă gândiţi la celălalt membru al Sinedriului – la Iosif din Arimateea – care era de asemeni un ucenic al lui Isus şi care probabil a fost influenţat de Nicodim. Să presupunem, în favoarea lui Nicodim, că aşa stau lucrurile, apoi să observăm scurta descriere a acestui Iosif, în Evanghelia după Ioan.

„Un ucenic, dar pe ascuns de frica Iudeilor.”

Dacă am admite că influenţa lui Nicodim a fost aceea care l‑a făcut pe Iosif să‑l urmeze pe Isus, am constata că el nu l‑a putut aduce mai aproape decât era el însuşi. Nu‑l putea conduce nici mai sus, nici mai aproape de atâta.

Ioan, în Evanghelia lui, lasă să se vadă clar că Isus a avut mult de suferit de pe urma acestor ucenici în secret, timizi, laşi, a căror frică de oameni îi strângea ca într‑o menghină. De cinci ori îi aminteşte Ioan în mod special pe oamenii aceştia care au crezut în Isus, dar s‑au temut în mod laş să intre în rândurile celorlalţi şi să‑L urmeze (Ioan 3:1; 7:50; 12:42 cu 9:22; 19:38-39). El spune chiar că unii dintre conducători – însăşi clasa care a complotat şi a hotărât moartea Lui – au crezut în Isus, dar că frica de alţii le‑a închis gura şi i‑a aruncat în umbră, când ei L‑ar fi putut ajuta mai mult decât oricine. Se pare că oamenii aceştia au lăsat după ei numeroşi urmaşi, dintre care mulţi trăiesc printre noi până azi.

Legaţi strâns

Întoarceţi acum la capitolul 11 şi veţi găsi un alt tablou sugestiv al acestui fel de creştini, fără putere, laşi, de data aceasta din alte motive.

Scena se petrece la marginea satului Betania. În mormântul săpat în piatră zace un mort de mai multe zile. În faţa mormântului stă Isus. Cu El sunt ucenicii, Marta şi Maria, mai mulţi consăteni şi un grup din Ierusalim. Învăţătorul vorbeşte. Vocea Lui răsună clară şi poruncitoare: „Lazăre, vino afară!” – adresându-i‑se mortului – şi povestirea simplă continuă: „şi mortul…” – între cuvântul acesta şi cel următor intervine viaţa – „a ieşit afară cu mâinile şi cu picioarele legate cu făşii de pânză şi cu faţa înfăşurată într‑un ştergar.” Vreţi să‑l priviţi puţin pe Lazăr în mormânt când păşeşte afară din groapă? Vă închipuiţi că ochii lui sunt trişti, ori faţa suptă şi palidă? Eu nu mi‑l închipui în felul acesta. Când Isus, Domnul vieţii, dăruieşte viaţă, fie ea fizică sau spirituală, El dă viaţă abundentă. Faţa poate să fi fost puţin suptă. N‑a avut hrană cel puţin patru zile. Însă în ochi îi ardea iarăşi flacăra sănătăţii şi obrajii i se îmbujoraseră de sânge sănătos şi bun. El are viaţă. Dar priviţi‑l mai de aproape: e legat de mâini şi de picioare, şi legat peste faţă. Nu poate nici umbla, nici lucra, nici vorbi.

Am întâlnit credincioşi care m‑au făcut să‑mi amintesc de scena aceasta. Ei sunt credincioşi, Învăţătorul i‑a chemat la viaţă şi ei au răspuns chemării Lui. Dar ei sunt legaţi aşa de strâns cu hainele mormântului vieţii vechi, încât nu au nici o putere de acţiune liberă, în viaţa şi în slujba lor de slujire. Permiteţi-mi să vă întreb foarte delicat, dar foarte deschis, Sunteţi voi în felul acesta? Este acesta motivul pentru care aveţi aşa de puţină putere cu Dumnezeu şi pentru Dumnezeu? Poate că unii mă vor întreba: Ce vrei să zici prin aceasta? Vreau să zic: Poate ai un obicei al tău personal, sau probabil un obicei de societate pe care îl practici, sau poate o metodă în afaceri, sau posibil o veche prietenie, pe care le‑ai cărat cu tine din vechea în noua ta viaţă, şi care împiedică aşa de mult viaţa ta creştinească. Poate fi ceva ce intră sau ceva ce iese din gura ta – lucruri care împiedică buzele tale să vorbească despre Mântuitorul. Dacă eşti lipsit de libertate şi putere pentru Cristos, poţi fi sigur că e ceva care îţi veştejeşte viaţa şi care îţi micşorează puterea. E posibil ca practic în viaţa ta zilnică să nu exerciţi pentru Dumnezeu mai multă putere decât un mort; eşti creştin, e adevărat, dar fără putere din cauza unui compromis cu ceva problematic, sau cu ceva de‑a dreptul rău. Aşa stau lucrurile cu tine? Nu pot să spun, pentru că nu te cunosc. Dar tu ştii. Lumea flămândă şi critică o ştie, subtilul înşelător Satana o ştie, Domnul Isus o ştie. Te descrie şi pe tine tabloul acesta? Ai putea s‑o ştii cu siguranţă în decurs de 24 de ore, dacă doreşti şi dacă vrei. Fie ca în aceste clipe să întoarcem reflectorul Duhului înspre sufletul nostru…

Tradusa si scrisă în luna Decembrie, anul 1967 de Lidia Carcoana Tudor.

VA URMA

Read Full Post »

Older Posts »

%d bloggers like this: