Feeds:
Posts
Comments

Archive for April 16th, 2012

Days of Praise

What Christ’s Death Meant to Him

Christ gave himself for us, that he might redeem us from all iniquity, and purify unto himself a peculiar people, zealous of good works.” (Titus 2:14)

 If one were to ask why Jesus died, the average evangelical would usually say that He died to save us from our sins. It is true that “Christ died for our sins” (1 Corinthians 15:3), but this is not the whole answer, by any means. Too many Christians think of the death of Christ only in terms of what it means for them–not what it mean to Him.

 Our text says that He died for us and redeemed us from iniquity, not just to keep us from going to hell, but to “purify unto himself a peculiar people, zealous of good works.” Paul says: “For to this end Christ both died, and rose, and revived, that he might be Lord both of the dead and the living” (Romans 14:9). He wants a people who will have Him as Lord of their lives. “Christ also loved the church, and gave himself for it; . . . That he might present it to himself a glorious church, not having spot, or wrinkle, or any such thing; but that it should be holy and without blemish” (Ephesians 5:25-27).

 “He died for all, that they which live should not henceforth live unto themselves, but unto him which died for them, and rose again” (2 Corinthians 5:15). “How much more shall the blood of Christ . . . purge your conscience from dead works to serve the living God?” (Hebrews 9:14). Finally, the apostle Peter reminds us that the Lord Jesus Christ “bare our sins in his own body on the tree, that we, being dead to sins, should live unto righteousness” (1 Peter 2:24), “that henceforth we should not serve sin” (Romans 6:6).

 We who have been saved by the redeeming death of Christ for our sins often thank Him for what He has done for us–and we should. But we also should praise Him for what He has thereby done for Himself, and then seek always to live in such a way that His holy purpose is accomplished in our lives.

   Description: Days of Praise

To God Be the Glory!!!

“Not unto us, O LORD, not unto us, but unto thy name give glory, for thy mercy, and for thy truth’s sake.” (Psalm 115:1)

 One of the great words of the Bible is the word glory,” and it should be evident that glory belongs to God, not man. Indeed, the very “heavens declare the glory of God” (Psalm 19:1). Not only do the heavens declare His glory, but “his glory |is| above the heavens” (113:4), and the glory of the LORD shall endure for ever” (104:31). In heaven the mighty hosts of angels “give unto the LORD the glory due unto his name” (29:2).

 It is thus singularly inappropriate for God’s servants on earth to seek glory for themselves. “Thus saith the Lord, Let not the wise man glory in his wisdom, neither let the mighty man glory in his might, let not the rich man glory in his riches: But let him that glorieth glory in this, that he understandeth and knoweth me, that I am the LORD which exercise lovingkindness, judgment, and righteousness, in the earth: for in these things I delight, saith the LORD” (Jeremiah 9:23-24).

 This Old Testament exhortation is echoed in the New. “God hath chosen the foolish things of the world to confound the wise; and God hath chosen the weak things of the world to confound the things which are mighty; . . . That no flesh should glory in his presence. But of him are ye in Christ Jesus, who of God is made unto us wisdom, and righteousness, and sanctification, and redemption: That, according as it is written, He that glorieth, let him glory in the Lord” (1 Corinthians 1:27, 29-31).

 As our text reminds us, God manifests His glory to us today in both mercy and truth, mercifully saving us in Christ, who is Himself God’s truth (John 14:6). Thus, in Christ, “mercy and truth are met together” (Psalm 85:10), and we shall “praise thy name for thy lovingkindness |same word as ‘mercy’| and for thy truth” (Psalm 138:2).

HMM

 FROM Institute for Creation Research | 1806 Royal Lane | Dallas | TX | 75229

April 2009

 www.icr.org/change

Read Full Post »

  

„Împreună cu El, au fost răstigniţi doi tâlhari: unul la dreapta şi celălalt la stânga Lui.” Matei 27.38

  Pocăinţa tâlharului

Să urmărim pocăinţa unuia dintre tâlharii răstigniţi de o parte a crucii Mântuitorului! La început, şi acest tâl­har a fost luat de valul batjocurilor care erau aruncate asupra Mântuitorului. În ziua veşniciei vom afla cu exactitate ce l-a condus pe acest om la pocăinţă. Până atunci, să urmărim calea pe care a parcurs-o spre veş­nicie, după cele scrise în Luca 23:

Temerea de Dumnezeu: „Nu te temi tu de Dumne­zeu, tu, care eşti sub aceeaşi osândă?”

Recunoaşterea vinovăţiei sale: „Pentru noi este drept, căci primim răsplata cuvenită pentru fărădele­gile noastre.”

Recunoaşterea nevinovăţiei Mântuitorului: „dar Omul acesta n-a făcut nici un rău.”

Rugăciunea către Mântuitorul: „Doamne, adu-Ţi aminte de mine…”

Credinţa că Isus va reveni: „ …când vei veni în îm­părăţia Ta.”

La o astfel de atitudine de inimă sinceră, Mântuitorul răspunde cu asigurarea vieţii veşnice: „Astăzi vei fi cu Mine în rai.” Iată calea simplă şi sigură de apropiere de Mântuitorul! Fiecare poate merge pe această cale.

 „ …pentru că Eu trăiesc, şi voi veţi trăi.”Ioan 14.19 Vivit!”

 Piatra de pe mormântul Domnului Isus Hristos a fost pecetluită şi soldaţii au păzit mor­mântul. Dar în ciuda acestor măsuri de siguranţă, duş­manul nu a putut împiedica învierea glorioasă a Dom­nului, care a fost văzută de peste 500 de martori ocu­lari. Aceştia au mărturisit că Hristos trăieşte.

Martin Luther a avut deseori de luptat contra depri­mării. În astfel de zile întunecate se consola cu cu­vântul: „Vivit!”, adică: „El trăieşte!” Acest cuvânt l-a scris cu cretă pe masă, pe uşi şi pe pereţi. Când a fost întrebat odată ce înseamnă, el a răspuns: Isus trăieş­te. Dacă El nu ar trăi, nici eu n-aş mai dori să trăiesc nici o clipă. Dar pentru că El trăieşte, vom trăi şi noi prin El, după cum a spus: Pentru că Eu trăiesc, şi voi veţi trăi.”

Aceste cuvinte le-a spus Domnul ucenicilor Săi. Prin credinţa în El, ei primiseră viaţa veşnică, iar viaţa lor era acum legată de El însuşi şi de viaţa Lui. Domnul spusese cu altă ocazie: „Cine ascultă cuvintele Mele şi crede în Cel ce M-a trimis, are viaţa veşnică şi nu vine la judecată, ci a trecut din moarte la viată.”

„Pentru ce căutaţi între cei morţi Duminică pe Cel ce este viu? Nu este aici ci a inviatLuca 24.5-6

În creştinătate, Pastele se află în legătură cu bucuria şi victoria. Dar ziua învierii Domnului nu a început cu strigă­te de bucurie. Ucenicii încă nu puteau înţelege cum S-a lăsat Isus fără împotrivire să fie prins şi răstignit, deşi El le spusese toate acestea înainte. Şi Maria Magdalena, ca­re a aflat într-o măsură deosebită harul Domnului, era foarte întristată. În prima zi a săptămânii a venit la mor­mântul lui Isus, dar El nu mai era acolo! Dorea să-i arate Domnului ei iubit ultima slujbă, îmbălsămarea, dar a fost dezamăgită! Nici ucenicii, pe care i-a chemat în grabă, nu au ştiut ce să spună. Au văzut acolo doar pânza. Dar un­de era El? Îl luase cineva? Dimineaţa învierii a început pentru ei cu o dezamăgire. Încă nu avuseseră o întâlnire cu Cel înviat. În mijlocul întrebărilor şi nedumeririi, o reali­tate era de netăgăduit: mormântul era gol!

Unde era Domnul? Răspunsul l-au dat îngerii: „Nu este aici, ci a înviat!” Ei L-au numit pe Isus „Cel viu” şi s-au mi­rat că este căutat printre cei morţi. Când Isus Hristos a fost răstignit în slăbiciune şi aparent ca Cel care a pier­dut, a început momentul triumfului Său cel mai mare. El este Acela care prin moartea Sa a nimicit pe cel care avea puterea morţii, adică pe diavolul. Moartea nu-L pu­tea ţine pe Biruitorul de pe Golgota! „Isus trăieşte, El a biruit! Cine poate vesti slava Sa?” Ferice de toţi aceia care pot intona cu convingere acest cântec de triumf!

  „Iar dacă se propovăduieşte că Hristos a înviat din morţi, cum zic unii dintre voi, că nu este o înviere a morţilor?”    1Corinteni 15.12  Cum a murit un rege?

 În dimineaţa de Paşte a anului 1548, un rege credin­cios din Polonia, Sigismund I lagello, se duse cu suita sa la capela regală ca să se roage. Acolo, în capelă, re­gele avea pregătit şi un mormânt de marmoră.

Bătrânul şi evlaviosul rege, oprindu-se în faţa mor­mântului, îşi ridică ochii spre cer şi zise către suita sa: „Eu ştiu că Mântuitorul meu trăieşte. După ce voi adormi în acest mormânt, El mă va trezi iarăşi din somnul acesta. El îmi va deschide ochii ca să văd ceea ce n-am văzut până acum. Atunci îl voi vedea pe Acela care a murit şi a înviat pentru mine.”

Zicând acestea, regele căzu în genunchi şi începu să se roage. Dar din această rugăciune nu se mai ridică; peste câteva clipe adormi. Domnul şi Mântuitorul său îl chemase acasă, acolo unde nu mai sunt dureri şi lacrimi. În dimineaţa de Paşte, Domnul îl trecuse din moarte la viaţă.

Siguranţa credinţei nu este numai partea acelui rege, ci a tuturor celor care L-au primit pe Isus Hristos ca Mântuitor. Toţi credincioşii au înviat la o nădejde nouă, toţi au în inimile lor siguranţa că Mântuitorul lor tră­ieşte. Fericită nădejde!   

Din meditatiile zilnice  SAMANTA BUNA -2009

Read Full Post »

%d bloggers like this: