Feeds:
Posts
Comments

Archive for February 13th, 2013

PACATE RESPECTABILE

CONFRUNTAREA PACATELOR PE CARE LE TOLERAM

de Jerry Bridges

TRADUCEREA: MIHAI DAMIAN, 2009

Capitolul 3

Gravitatea pacatului

Cancer! Este un cuvant temut, un cuvant care da un sentiment de disperare si uneori chiar de deznadejde. Pentru mine, cancerul fusese intotdeauna ceva ce s-a intamplat in alte familii. Insa in 1987 el a intrat si la noi, cand sotia mea a fost diagnosticata cu un anumit tip de limfom. Imi amintesc reactia: Asta nu se poate! Dar s-a intamplat, si dupa aproape un un si jumatate sotia mea a murit dupa o boala grea.

Un termen care se aplica bolii de cancer este acesta: malign, sau deosebit de grav. Din punct de vedere medical, cuvantul malign descrie o tumoare care creste continuu, care se extinde local in tesutul invecinat prin invazie si sistemic, si produce metastaze in alte parti ale corpului. Lasat in voia lui, cancerul malign are tendinta sa se infiltreze si sa umple intregul trup, cauzand in cele din urma moartea. Nu e de mirare ca cele doua cuvinte, cancer si malign, sunt atat de temute.

Pacatul este corespondentul spiritual al cancerului malign. Lasat nesupravegheat, el va infecta intreaga noastra fiinta interioara si va contamina toate zonele vietii. Chiar mai rau de atat, din noi el va afecta negativ vietile altor credinciosi cu care intram in contact, si va produce “metastaze” in vietile lor. Niciunul din noi nu traieste pe o insula spirituala si sociala proprie. Atitudinile, cuvintele si actiunile noastre, si de multe ori chiar gandurile noastre nerostite, au in mod obisnuit un efect asupra celor din jurul nostru.

Pavel probabil ca s-a gandit la asa ceva cand a scris, “Nici un cuvant stricat sa nu va iasa din gura; ci unul bun, pentru zidire, dupa cum e nevoie, ca sa dea har celor ce-l aud” (Efeseni 4:29). Vorbirea noastra, fie ca vorbim despre altii sau ca vorbim catre altii, sau va darama sau va zidi. Sau va strica mintea ascultatorilor nostri, sau le va da har. Asa putere au cuvintele noastre. Daca eu barfesc, il si daram pe cel ce ma asculta si ii si stric mintea. Daca ma plang de circumstantele dificile ale vietii, contest suveranitatea si bunatatea lui Dumnezeu, dar il si ispitesc pe cel ce ma aude sa faca si el la fel. In acest fel, pacatul meu produce o “metastaza” in inima celuilalt.

Cu toate acestea, pacatul este mult mai mult decat niste actiuni rele, decat niste cuvinte fara dragoste, sau decat niste ganduri nepotrivite pe care nu le exprimam niciodata. Pacatul este un principiu sau o forta morala in inima noastra, in fiinta noastra interioara. Actiunile, cuvintele si gandurile noastre pacatoase sunt doar expresii ale principiului pacatului care locuieste in noi, chiar si in cei a caror inima a fost reinnoita. Apostolul Pavel numeste acest principiu carne (sau firea pamanteasca, in unele traduceri ale Bibliei). Acest principiu, numit carne, este o asa realitate incat Pavel uneori o personalizeaza (vezi, de exemplu, Romani 7:8-11; Galateni 5:17).

Acum, avem aici un adevar gol-golut la care trebuie sa luam aminte. Chiar daca inimile noastre au fost innoite, chiar daca am fost eliberati de domnia coplesitoare a pacatului, chiar daca Duhul Sfant locuieste in trupurile noastre, principiul pacatului pandeste in noi si lupta impotriva sufletelor noastre. Daca nu vom reusi sa intelegem realitatea teribila a acestui adevar, vom crea conditiile favorabile si solul fertil in care pacatele “respectabile” si “acceptabile” vor creste si vor inflori.

Noi, credinciosii, suntem inclinati sa ne evaluam caracterul si conduita in lumina culturii in care traim. Din moment ce de obicei avem un standard moral mai inalt decat restul societatii, este usor sa avem o parere buna despre noi insine si sa presupunem ca aceasta este si parerea lui Dumnezeu despre noi. Nu reusim sa intelegem realitatea ca pacatul inca locuieste in noi.

Unul dintre adevarurile aproape generale despre cancer este ca trece nedetectat pana atinge un nivel de criza sau chiar un nivel care se dovedeste a fi terminal. Cand sotia mea s-a dus la doctor, in 19 iunie 1987, n-avea nici macar o idee ca in abdomenul ei exista o tumoare maligna in expansiune. Si chiar medicii experti care i-au tratat cu succes tumoarea n-au detectat ca se produsese deja o metastaza in sistemul ei limfatic. De fapt, putem folosi si aici cuvantul inselator, care este un termen moral, pentru a descrie modul in care pare sa opereze cancerul. Pare sa fi fost tratat cu succes, dar deodata reapare neasteptat cine stie unde in alta parte din corp.

Modul de operare al cancerului este o analogie buna a modului de operare al pacatului, in mod deosebit al asa-ziselor pacate acceptabile sau rafinate. Dupa cum am spus in prefata, un alt termen potrivit pentru a descrie aceste pacate este cel de pacate subtile. Cuvantul subtil are multe intelesuri diferite, unele chiar pozitive, ca, de exmplu, cand spunem “nuante subtile de albastru intr-o pictura.” Insa de multe ori are conotatii negative puternice care inseamna siret, viclean, insidios sau inselator. Acesta este sensul cuvantului in expresia pacate subtile. Pacatele acceptabile sunt subtile in sensul ca ne pacalesc sa credem ca nu sunt chiar asa de rele, sau sa nu le consideram pacate, sau, mai grav, sa nu le mai bagam deloc in seama! Da, intr-adevar unele din pacatele noastre rafinate sunt atat de subtile incat le comitem fara sa ne gandim la ele, nici in momentul respectiv, nici ulterior. Traim de multe ori intr-o negare inconstienta a pacatelor noastre “acceptabile.”

Credinciosii de astazi au fost influentati, intr-o anumita masura, de filozofia moderna a “parerii pozitive despre propria persoana.” Prin contrast, credinciosii din era puritana a secolului al saptesprezecelea aveau o alta parere despre ei insisi. Ei se temeau de realitatea pacatului care era prezent in ei. Am in biblioteca mea patru carti care trateaza subiectul pacatului, scrise de pastori din acea perioada. Iata titlurile lor:

Pacatosenia pacatului

Pacatul teribil de daunator

Anatomia pacatelor secrete

Raul relelor sau Pacatosenia grozava a pacatului

Acesti pastori au vazut toti pacatul asa cum este de fapt: o forta diabolica in interiorul nostru. Ralph Venning, autorul celei dintai din cartile mentionate, Pacatosenia pacatului, foloseste cuvinte deosebit de colorate (in sensul negativ) pentru a descrie pacatul. In cuprinsul a numai catorva pagini, el spune ca pacatul este josnic, urat, odios, grav, contagios, periculos, hidos, vrajmas, otravitor, virulent, marsav, scarbos, si fatal.

Opreste-te cateva momente pentru a analiza aceste cuvinte pentru a simti in intregime impactul lor. Aceste cuvinte descriu nu doar pacatele scandaloase ale societatii ci si pacatele respectabile pe care le toleram in vietile noastre. Gandeste-te la astfel de pacate tolerate de felul lipsei de rabdare, mandriei, resentimentului, frustrarii, sau plangerii de mila fata de propria persoana. Ti se par acestea odioase si periculoase? De fapt, sunt. Tolerarea lor este tot asa de periculoasa pentru viata noastra spirituala cum este tolerarea cancerului in trupul nostru. Se pare ca pacate mici ne duc la altele mai serioase. Privirile pofticioase duc de multe ori la dependenta de pornografie si poate chiar la adulter. Uciderea isi are de multe ori geneza in manie, care devine apoi amaraciune, apoi ura, si in final ucidere.

Poate ca chiar la acest moment esti tentat sa arunci aceasta carte cat colo. N-ai luat-o sa te osandeasca sau sa-ti dea pe fata pacatele subtile. Pana acum tot ce ai gasit in aceasta carte este intunecos si mohorat. Tu doresti sa fii incurajat, nu condamnat. Daca simti asa cum am spus, te rog, mai ramai alaturi de mine. Vom avea mai incolo niste vesti bune. Insa chiar acum trebuie sa continuam sa ne ocupam de vestile rele. Si de fapt, vor fi tot mai rele. Cand ne dam seama cat de rele sunt vestile rele, vom putea aprecia mai bine cat de buna este vestea buna.

Deci cum ajung vestile deja rele sa fie si mai rele? Pana acum am privit la pacatele noastre doar prin prisma faptului cum ne afecteaza pe noi. Am vazut gravitatea lui atat in viata noastra cat si in vietile celor care ne inconjoara. Lucrul cel mai important, insa, este felul in care Il afecteaza pacatul nostru pe Dumnezeu. Cineva a descris pacatul drept o tradare cosmica. Daca vi se pare exagerata aceasta afirmatie, sa ne gandim la cuvantul “calcare de lege” asa cum il gasim in Biblie in cartea Leviticul 16:21. El inseamna de fapt o razvratire impotriva autoritatii—in acest caz, autoritatea lui Dumnezeu. Deci, cand barfesc eu ma razvratesc impotriva lui Dumnezeu. Cand pastrez in mine resentimente fata de cineva, in loc sa-l iert, ma razvratesc impotriva lui Dumnezeu.

In Isaia 6:1-8, profetul Isaia are o viziune a lui Dumnezeu in maiestatea Sa absoluta. El aude fiintele angelice strigand, “Sfant, sfant, sfant este Domnul ostirilor! Tot pamantul este plin de marirea Lui!” (versetul 3). Orice evreu putea sa inteleaga ca repetarea intreita a cuvantului sfant dorea sa transmita un nivel maxim de sfintenie. Cu alte cuvinte, Dumnezeu este infinit de sfant. Dar ce inseamna afirmatia ca Dumnezeu este infinit de sfant? Cu siguranta aceasta afirmatie vorbeste de puritatea Sa morala absoluta, insa e mai mult decat atat. Intai de toate, cand este folosit cu referinta la Dumnezeu, cuvantul sfant vorbeste despre maiestatea Lui infinita, transcendenta. Vorbeste despre domnia Lui suverana asupra intregii Sale creatii. De aceea, cand pacatuim, cand calcam in orice mod legea lui Dumnezeu, oricat de neinsemnata ni se pare aceasta incalcare, noi ne razvratim impotriva autoritatii suverane si maiestatii transcendente a lui Dumnezeu. Este intr-adevar o tradare cosmica.

Sa continuam cu vestile rele. Va amintiti din istoria lui David de pacatul adulterului cu Bat-Seba si apoi scenariul pus la cale pentru uciderea sotului ei, Urie, in incercarea de a-si ascunde pacatul? Aceste fapte L-au nemultumit pe Dumnezeu, ca sa nu spunem mai mult, si profetul Natan a fost trimis sa-i puna lui David pacatul in fata. Iata cuvintele lui Natan:

 Pentru ce dar ai dispretuit tu cuvantul Domnului, facand ce este rau inaintea Lui? Ai lovit cu sabia pe Urie, Hetitul; ai luat de nevasta pe nevasta-sa, si pe el l-ai ucis cu sabia fiilor lui Amon. Acum niciodata nu se va departa sabia din casa ta, pentru ca M‑ai dispretuit, si pentru ca ai luat de nevasta pe nevasta lui Urie, Hetitul. (2 Samuel 12:9-10)

 Remarcati folosirea cuvantului dispretuit atat in versetul 9 cat si in versetul 10. Prima data David a dispretuit cuvantul (legea) Domnului. A doua oara, Dumnezeu, vorbind prin Natan, spune, “M-ai dispretuit pe Mine.” De aici vedem ca pacatul este o dispretuire a legii lui Dumnezeu. Vedem in acelasi timp ca dispretuirea legii lui Dumnezeu inseamna a-L dispretui pe El.

Acum, este usor sa ne gandim ca pacatul lui David a fost intr-adevar un pacat cumplit, si sa nu realizam cum ni se aplica noua cuvintele lui Natan. Insa asa cum am vazut deja, toate pacatele, fie ele mari sau mici in ochii nostri, Il lovesc pe Dumnezeu. De aceea, cand ma complac in oricare din pacatele asa-zis acceptabile, nu doar ca dispretuiesc legea lui Dumnezeu ci, in acelasi timp, Il dispretuiesc pe Insusi Dumnezeu. Gandeste-te la acest lucru data viitoare cand esti tentat sa vorbesti cu duh de judecata sau fara dragoste despre cineva. Vezi acum de ce am spus ca descrierea pacatului va fi tot mai intunecoasa?

N-am terminat inca. Mai avem vesti rele. In contextul discutarii pacatului in relatia noastra unul cu altul (vezi Efeseni 4:25-32), Pavel spune, “Sa nu intristati pe Duhul Sfant al lui Dumnezeu, prin care ati fost pecetluiti pentru ziua rascumpararii” (versetul 30). Cand ne gandim la pacatele noastre ca fiind o rebeliune impotriva autoritatii suverane a lui Dumnezeu si o dispretuire atat a legii Sale dar si a persoanei Sale, Il intelegem pe Dumnezeu in rolul Sau care I se cuvine de drept, ca domnitor si judecator. Insa cand ne privim pacatul ca fiind o intristare a Duhului Sfant—adica o intristare a lui Dumnezeu—Il vedem pe Dumnezeu ca Rascumparator si Tata. Pacatul nostru Il intristeaza pe Tatal ceresc. Si in cazul in care ne purtam urat cu cineva si in cazul cand suntem neiertatori cand altul se poarta urat cu noi, noi intristam inima Tatalui nostru.

Nu doar Il intristam pe Tatal ceresc cu pacatul nostru, ci si facem presupuneri neintemeiate cu privire la harul Sau. Pavel ne spune ca Dumnezeu ne-a iertat pacatele, dupa bogatiile harului Sau (vezi Efeseni 1:7). Acesta este intr-adevar un adevar binecuvantat, insa pacatul, cu inselaciunea lui subtila, ne va sugera ca vorbirea noastra fara dragoste si gandurile noastre rele nu conteaza, fiindca Dumnezeu le-a iertat. Iertarea, totusi, nu inseamna trecerea cu vederea sau tolerarea pacatului. Dumnezeu nu face asta niciodata. Nu, ci Dumnezeu intotdeauna judeca pacatul. Dar in cazul nostru (adica in cazul tuturor celor care cred in Isus ca Mantuitor al lor), Dumnezeu ne-a judecat pacatul in persoana Fiului Sau. Asa cum a scris profetul Isaia, “Noi rataceam cu totii ca niste oi, fiecare isi vedea de drumul lui, dar Domnul a facut sa cada asupra Lui nelegiuirea noastra a tuturor” (Isaia 53:6). Sa abuzam de harul lui Dumnezeu tolerand in viata noastra insasi pacatele care L-au tintuit pe Cristos pe cruce?

Acum sa ne gandim ca orice orice gand si cuvant si fapta pacatoasa pe care le infaptuim sunt infaptuite in prezenta lui Dumnezeu. David a scris,

 Doamne, Tu ma cercetezi de aproape si ma cunosti.

Stii cand stau jos si cand ma scol,

      si de departe imi patrunzi gandul.

Stii cand umblu si cand ma culc

      si cunosti toate caile mele.

Caci nu-mi ajunge cuvantul pe buze

      si Tu, Doamne, il si cunosti in totul.

(Psalmul 139:1-4)

 Dumnezeu ne cunoaste orice gand; El aude cuvintele noastre inainte de a le rosti si ne vede orice fapta. El ne cerceteaza si motivatiile, fiindca Pavel scrie ca atunci cand va veni Domnul, El “va scoate la lumina lucrurile ascunse in intuneric, si va descoperi gandurile [motivatiile] inimilor” (1 Corinteni 4:5).

Asta inseamna ca orice razvratire a noastra, orice dispretuire a lui Dumnezeu si a legii Sale, orice intristare a Duhului Sau cel Sfant, orice presupunere neintemeiata in legatura cu harul Sau, orice pacat al nostru, sunt infaptuite la vedere, in fata ochilor lui Dumnezeu. Este ca si cum ne-am comite pacatele in fata Lui, in timp ce El sta pe tronul Sau imparatesc.

M-am referit mai devreme la cartea puritanului Ralph Venning, Pacatosenia pacatului. Titlul suna ca o tautologie, o repetare fara rost. Insa in titlul sau, Venning incerca sa sublinieze ceva, si iata sublinierea in propriile sale cuvinte: “Dimpotriva, la fel cum Dumnezeu este sfant, cu totul sfant, numai si numai sfant, cu desavarsire sfant, si intotdeauna sfant, tot asa pacatul este pacatos, cu totul pacatos, numai si numai pacatos, cu desavarsire pacatos, si intotdeauna pacatos.[i] Nu conteaza daca pacatul nostru este scandalos sau respectabil, pacatul, oricare ar fi el, este pacatos, in totul pacatos, cu desavarsire pacatos. Chiar daca e mare sau mic in ochii nostri, el este oribil in ochii lui Dumnezeu. Dumnezeu ne iarta pacatele din pricina sangelui lui Cristos, insa El nu-l tolereaza. Dimpotriva, orice pacat infaptuit, chiar si pacatul subtil pe care nu-l luam in seama, L-a apasat pe Cristos cand purta blestemul lui Dumnezeu in locul nostru. Si chiar in asta sta gravitatea pacatului. Cristos a suferit din pricina pacatelor noastre.

Iata deci vestile rele in legatura cu pacatul, si, dupa cum vezi, sunt foarte, foarte rele. Cum vei raspunde tu? Cand vei auzi de pacat te vei gandi la altii pe care-i stii ca traiesc in pacat? Vei dori ca o anumita alta persoana sa fi citit acest capitol? Sau citind aceasta prezentare a realitatii despre pacat vei cadea pe genunchi inaintea lui Dumnezeu in pocainta si frangere a inimii in legatura cu pacatele pe care le-ai tolerat in propria ta viata?

Daca cea de-a doua varianta este cea adevarata, atunci esti gata sa auzi vestile bune, si acestea sunt intr-adevar foarte, foarte bune.


CAPITOLUL 3: Gravitatea pacatului

 [i] Ralph Venning, The Sinfulness of Sin (Edinburgh, Scotland, and Carlisle, PA: The Banner of Truth Trust, 1965, publicată initial în 1669), 31.

 VA URMA

CITESTE TOATA CARTEA AICI

3531_398708410226115_1301041479_n

//

Read Full Post »

775279_515335435177226_2101613066_oPACATE RESPECTABILE

CONFRUNTAREA PACATELOR PE CARE LE TOLERAM

 

de Jerry Bridges

TRADUCEREA: MIHAI DAMIAN, 2009

Capitolul 2

Disparitia pacatului

In cartea lui cu titlul Ce s-a intamplat cu pacatul?, scrisa in anul 1973, psihiatrul Karl Menninger a scris,

 Insusi cuvantul “pacat,” care se pare ca a disparut, a fost pe vremuri un cuvant mandru.. Pe vremuri el a fost un cuvant puternic, prevestitor de rele si foarte serios… Insa el s-a pierdut. Aproape ca a disparut—cuvantul, impreuna cu notiunea de pacat. De ce? Nu mai pacatuiesc oamenii? Nu mai crede nimeni in pacat?

 Pentru a-si intari observatiile, Dr. Menninger remarca faptul ca in cuvantarile prezidentiale pentru Ziua Nationala de Rugaciune a Americii, ultima data cand a fost mentionat cuvantul pacat a fost in cuvantarea presedintelui Eisenhower din anul 1953—si chiar acele cuvinte erau imprumutate dintr-o chemare la rugaciune nationala a presedintelui Abraham Lincoln in 1863! Deci, asa cum a observat Dr. Menninger, “ca natiune, am incetat oficial ‘sa mai pacatuim’ acum vreo douazeci [acum peste cincizeci] de ani.”[i]

Karl Menninger nu este deloc singurul care face o astfel de afirmatie. Autorul Peter Barnes, intr-un articol intitulat “Ce! Eu? Pacatos?” scrie,

 In Anglia secolului douazeci, C.S. Lewis reamarca urmatorul lucru: “Bariera pe care am intalnit-o este absenta aproape totala in mintile ascultatorilor mei a oricarei notiuni de pacat.” Iar in anul 2001, D.A. Carson, un invatat al Noului Testament, comenta ca aspectul cel mai frustrant al muncii de evanghelizare din universitati era faptul ca studentilor in general le lipseste ideea de pacat. “Ei stiu foarte bine cum sa pacatuiasca, dar n-au idee despre ce este pacat.”[ii]

 Aceste declaratii doar confirma ceea ce le este foarte clar multora: Idea de pacat in totalitatea ei a disparut efectiv din cultura noastra.

Din pacate, idea de pacat dispare pur si simplu si din multe biserici din zilele noastre. Sociolologul Marsha Witten a analizat 47 de predici inregistrate despre fiul risipitor (vezi Luca 15:11-32) predicate de predicatori baptisti si prezbiterieni. In cartea All Is Forgiven [Totul se iarta], ea scrie,

 Cum se reflecta idea de pacat in predicile studiate? N-ar trebui sa fim surprinsi sa vedem ca comunicarea notiunii de pacat ii pune in dificultate pe multi pastori… Dupa cum am vazut aici, o examinare mai atenta a predicilor ne sugereaza multele feluri in care notiunea de pacat a fost ajustata pentru a nu intra in conflict cu conceptiile societatii seculare. Fiindca desi in aceste cuvantari apar cateva imagini traditionale ale pacatului, in mod frecvent limbajul folosit ii protejeaza pe ascultatori de impactul puternic al mesajului, folosind pe post de perina amortizoare o gama variata de mijloace retorice cu scop de reducere a socului.[iii]

 

In incheierea capitolului despre abordarea ideii de pacat in predici Marsha Witten face urmatoarea observatie: “In acest context, discutia despre pacat pare mai degraba sa semene cu stabilirea unor linii de demarcatie absolute intre cei dinlauntru, care sunt exceptati de la orice posibila evaluare, si cei din afara care sunt tinta evaluarii, iar nu cu afirmarea unor adevaruri teologice despre stricaciunea naturii umane.”[iv]

Vedem deci ca intregul concept de pacat a disparut practic din cultura generala americana [si nu numai americana, n.tr.] si a fost indulcit, chiar si in multe din bisericile noastre, pentru a fi adaptat conceptiilor moderne. Intr-adevar, cuvintele biblice categorice folosite pentru a arata pacatul au fost decupate si scoase din vocabularul nostru. Oamenii acum nu mai comit adulter sau nu mai preacurvesc, ci mai nou au o aventura. Directorii de companii nu mai fura; acum comit frauda.

Dar cum stau lucrurile cu bisericile noastre conservatoare, evanghelice? A disparut oare idea de pacat si de la noi? Nu, n-a disparut, dar in multe cazuri a fost deviata catre cei din afara cercurilor noastre, catre cei care comit pacate flagrante de felul avortului, homosexualitatii si crimei, sau a marii coruptii si deturnarii de fonduri la nivel inalt. Este usor pentru noi sa condamnam aceste pacate batatoare la ochi in timp ce practic ignoram propriile noastre pacate, ca barfa, mandria, invidia, amaraciunea, lacomia, sau chiar lipsa calitatilor deosebite pe care Pavel le numeste“roada Duhului” (vezi Galateni 5:22-23).

Un pastor a invitat barbatii din biserica sa vina la o intalnire de rugaciune. In loc sa se roage pentru nevoile spirituale ale bisericii, asa cum se astepta pastorul, toti barbatii fara exceptie s-au rugat pentru pacatele din societatea de afara, in special pentru problema avortului si a homosexualitatii. La sfarsit, pastorul, dezamagit de faptul evident ca barbatii se vedeau pe ei insisi foarte neprihaniti, a incheiat intalnirea de rugaciune cu binecunoscuta rugaciune a vamesului, “Dumnezeule, ai mila de mine, pacatosul!” (Luca 18:13).

Atitudinea fata de pacat reflectata in rugaciunile acelor barbati pare sa fie insa foarte prevalenta in cerurile noastre conservatoare, evanghelice. Desigur, aceasta este o observatie foarte larga, si exista multe exceptii fericite. Insa la nivel general, se pare ca suntem mai preocupati de pacatele societatii decat de pacatele sfintilor. De fapt, de multe ori suntem ingaduitori in viata noastra cu ceea ce eu numesc pacate “respectabile” sau chiar “acceptabile,” fara a mai avea macar sentimentul ca am pacatuit. Barfa sau vorbele fara har fata de un frate sau o sora in Cristos curg de pe buzele noastre fara ca noi sa fim constienti ca facem raul. Pastram in noi amintirea unor rani de demult fara sa facem nici un efort de a ierta asa cum ne-a iertat Dumnezeu pe noi. Suntem cu nasul pe sus [vreau sa spun, nasul “religios”] si ii privim de sus pe “pacatosii” din societatea de afara, fara cel mai mic gand umil de felul, “Si eu as fi asa daca n-ar fi fost harul lui Dumnezeu.”

Am fost revoltati, si pe buna dreptate, cand una din denominatiile majore din Statele Unite a ordinat episcop un homosexual. De ce nu ne vaicarim si atunci cand vedem egosimul, duhul de judecata, lipsa de rabdare si mania noastra? Este usor sa ne trecem cu vederea pe noi insine spunand ca aceste pacate nu sunt asa de grave ca pacatele flagrante din societate. Insa Dumnezeu nu ne-a dat noua autoritatea de a stabili valori de gravitate pentru diferite pacate. El ne spune, prin Iacov, “Cine pazeste toata Legea si greseste intr-o singura porunca, se face vinovat de toate” (2:10). Ne este greu sa intelegem acest cuvant din Scriptura din cauza ca gandim in termenii unor legi individuale si al pedepsei corespunzatoare lor.Insa cu legea lui Dumnezeu lucrurile stau diferit. Biblia nu vorbeste de legile lui Dumnezeu, ca si cand ar fi mai multe, ci de legea lui Dumnezeu ca un intreg. Cand cineva ucide, el calca legea lui Dumnezeu. Cand un crestin lasa sa iasa din gura lui vorbe stricate (adica, cuvinte care darama pe altii; vezi Efeseni 4:29), el calca legea lui Dumnezeu.

In capitolul 1 am recunoscut faptul ca unele pacate sunt mai serioase decat altele. Mai degraba sa fiu vinovat de o privire pofticioasa decat de un adulter, insa Domnul Isus spune ca prin acea privire rea am si comis adulterul in inima. Mai degraba sa ma manii pe cineva decat sa-l omor, insa Domnul Isus spune ca atat ucigasul cat si cel manios pe fratele sau sunt amandoi vrednici de pedeapsa (vezi Matei 5:21-22). Adevarul este ca orice pacat este serios, pentru ca orice pacat este o calcare a legii lui Dumnezeu.

Apostolul Ioan a scris, “Pacatul este faradelege” (1 Ioan 3:4). Orice pacat, chiar si cel care pare atat de minor in ochii nostri, este faradelege. El nu reprezinta doar o incalcare a unei singure porunci, ci o nesocotire completa a legii lui Dumnezeu, o respingere deliberata a legii Sale morale in favoarea implinirii dorintelor proprii. In conceptia noastra omeneasca referitoare la legile civle, noi facem o distinctie categorica intre cetateanul “bun,” care respecta legile si doar ocazional mai primeste o amenda in trafic, si cel “rau,” care-si traieste viata in dispret total al tuturor legilor. Insa Biblia nu pare sa faca o astfel de distinctie. Ea spune doar ca pacatul—adica orice pacat, fara deosebire—este faradelege.

In cultura greaca, sensul originar al cuvantului pacat era acela de “ratare a tintei,” adica sa ratezi centrul tintei. Astfel, pacatul era considerat o eroare de calcul sau esecul in a atinge un obiectiv. Exista un adevar in aceasta idee chiar si astazi cand, de exemplu, cineva se pocaieste sincer de o traire pacatoasa si se straduieste din toate puterile sa fie biruitor dar de multe ori cade inca. Ar vrea sa atinga de fiecare data centrul tintei, insa nu pare in stare sa-l nimereasca. De obicei, insa, actiunile noastre pacatoase nu vin din esecul de a realiza ceva ci dintr-o dorinta interioara de implinire a poftelor noastre. Dupa cum a scris Iacov, “Ci fiecare este ispitit, cand este atras de pofta lui insusi si momit” (1:14). Barfim sau poftim din pricina placerii pacatoase pe care o simtim facand asa ceva. In acel moment, atractia placerii acelor clipe este mai tare decat dorinta noastra de a-I fi pe plac lui Dumnezeu.

Pacatul este pacat. Chiar si acele pacate pe care eu le-am numit “pacatele acceptabile ale sfintilor”—acele pacate pe care le toleram in vietile noastre—sunt serioase in ochii lui Dumnezeu. Mandria noastra religioasa, atitudinile noastre critice, vorbirea noastra fara dragoste despre altii, lipsa rabdarii sau mania, chiar si ingrijorarea noastra (vezi Filipeni 4:6), toate acestea sunt foarte serioase in ochii lui Dumnezeu.

Apostolul Pavel, subliniind nevoia de a cauta indreptatirea doar prin credinta in Cristos, citeaza un text din Vechiul Testament, “Blestemat este oricine nu staruie in toate lucrurile scrise in cartea Legii, ca sa le faca” (Galateni 3:10). Avem aici un standard de ascultare cu totul exact. In termeni academici, am spune ca 99 procente la un examen final este o nota insuficienta pentru promovare. Ca si cum pentru o virgula pusa gresit intr-o lucrare de altfel foarte foarte buna ti-ar aduce calificativul “insuficient.” Insa, din fericire, Pavel merge mai departe si ne asigura ca Cristos “ne-a rascumparat [adica, pe toti cei ce cred in El ca Rascumparator]din blestemul Legii, facindu-Se blestem pentru noi “ (Galateni 3:13). Adevarul este ca pacatele aparent minore pe care le toleram in vietile noastre merita si ele blestemul lui Dumnezeu.

Da, idea de pacat poate ca a disparut in totalitate din cultura noastra. Poate ca a fost indulcita in multe din bisericile noastre pentru a nu face audienta sa se simta neconfortabil. Si, trist dar adevarat, la crestinii conservatori conceptul de pacat a fost restrans pentru a include doar pacatele grosolane evidente in societatea de afara. Drept urmare, in cazul multor credinciosi care sunt morali constienta pacatului personal a disparut pur si simplu din mintea lor. Nu insa si din fata lui Dumnezeu. Dimpotriva, orice pacat, atat asa-zisele pacate respectabile ale sfintilor, pe care de multe ori le toleram, cat si pacatele flagrante ale societatii, pe care ne grabim sa le condamnam, sunt o desconsiderare a legii lui Dumnezeu si sunt condamnabile in ochii Sai. Toate merita blestemul lui Dumnezeu.

Daca aceasta observatie pare prea severa, prea acuzatoare si prea larga, ma grabesc sa spun ca exista multi oameni evlaviosi si umili care sunt exceptii fericite de la aceasta regula. De fapt, paradoxul este ca oamenii ale caror vieti reflecta cel mai mult roada Duhului sunt acei care constientizeaza mai bine si suspina in inimile lor luptand in ei insisi cu aceste asa-zise pacate acceptabile. Exista insa si o larga majoritate de oameni care sunt severi cu pacatele crase ale societatii, fiind in acelasi timp inconstienti si mandri in ce priveste pacatele lor personale. Iar multi dintre noi ne situam undeva intre aceste doua pozitii. Adevarul este insa ca orice pacat, indiferent unde ne-am gasi in spectrul constientizarii lui in viata noastra, este condamnabil in ochii lui Dumnezeu si merita judecata din partea Lui.

Ce e drept, am zugravit o imagine mai degraba intunecata, atat a societatii in general cat si a comunitatii noastre conservatoare, evanghelice. Dar Dumnezeu nu ne-a parasit. Pentru cei care sunt credinciosi adevarati, Dumnezeu este inca Tatal nostru si lucreaza intre noi chemandu-ne la pocainta si innoire. O parte a chemarii Sale este aceea de a ne conduce in punctul de a vedea pacatele pe care le toleram in noi, pentru ca astfel sa experimentam pocainta si inoirea de care avem toti nevoie. Ma rog ca Dumnezeu sa foloseasca aceasta carte ca unealta in acest scop. Deci pentru inca un capitol vom sapa mai adanc in pacatosenia pacatelor noastre “respectabile.”

CAPITOLUL 2: Disparitia pacatului

 [1] Karl Menninger, MD, Whatever Became of Sin? (New York: Hawthorne Books, 1973), 14-15.

[1] Peter Barnes, “What? Me? A Sinner?” The Banner of Truth, April 2004, 21.

[1] Marsha Witten, All Is Forgiven (Princeton, NJ: Princeton University Press, 1993), 81.

[1] Witten, 101-102.

VA URMA    

CITESTE TOATA CARTEA AICI

 28710516344003243_F7lKYOuR_c

//

Read Full Post »

812812_472531666147416_392803190_o

PACATE RESPECTABILE

CONFRUNTAREA PACATELOR PE CARE LE TOLERAM

 

de Jerry Bridges

TRADUCEREA: MIHAI DAMIAN, 2009

PREFATA

 

“Cine dintre voi este fara pacat, sa arunce cel dintai cu piatra in ea” (Ioan 8:7). Desi multi invatati din zilele noastre se intreaba daca bine-cunoscuta intamplare a femeii prinse in adulter apartine isi are sau nu locul in cuprinsul Evangheliei dupa Ioan, fraza citata mai sus a devenit o parte a culturii noastre mai largi, alaturi de alta similara ei: “Nu judecati, ca sa nu fiti judecati” (Matei 7:1).

Aceasta carte, asa cum se vede din titlu, vorbeste despre pacat—nu despre pacatele evidente ale culturii in care traim, ci despre pacatele subtile ale credinciosilor; aceasta carte este pentru ei. Deci vreau sa va spun deschis ca si eu ma lupt cu pacatele discutate in aceasta carte. Veti vedea de fapt ca in unele locuri folosesc propriile mele experiente triste drept exemple in cazul unor asemenea pacate.

Motivatia care a stat la baza acestei carti este incredintarea tot mai ferma ca acei dintre noi care se numesc evenghelici conservatori au devenit atat de preocupati de unele pacate majore ale societatii care ne inconjoara incat au pierdut din vedere nevoia de a ne ocupa si de pacatele noastre “rafinate” sau subtile.

In timp ce voi cauta sa atac aceste pacate asa-zis “respectabile,” doresc in acelasi timp ca aceasta carte sa fie una a nadejdii. Niciodata nu trebuie sa ramanem deznadajduiti in pacatul nostru. Dimpotriva, trebuie sa credem evanghelia prin care aflam ca Dumnezeu s-a ocupat atat de problema vinovatiei pacatelor noastre cat si de problema domniei pacatului asupra noastra.

Totusi, evanghelia este doar pentru pacatosi, pentru acei care-si recunosc nevoia de iertare. Multi crestini cred ca evanghelia este doar pentru necredinciosi. Logica lor spune ca odata ce au crezut in Cristos nu mai au nevoie de evanghelie. Dar, dupa cum incerc sa arat in aceasta carte, evanghelia este un dar vital din partea lui Dumnezeu nu doar pentru a ne mantui, ci si pentru a ne face in stare sa luptam fara incetare cu pacatul din noi. Avem inca nevoie de evanghelie in fiecare zi.

Cartea de fata nu atinge nici pe departe toate pacatele subtile posibile cu care ne confruntam. Mai multi prieteni implicati in lucrarea crestina s-au uitat peste o lista lunga de pacate pe care am scris-o, si m-au ajutat sa o reduc, pentru a putea aborda pe cele mai frecvente. Le multumesc foarte mult pentru sugestii.

406314_456290044404876_374823609_n

Capitolul 1   Sfinti obisnuiti

Biserica din Corint avea mari probleme, atat teologice cat si morale. Erau mandri si artagosi; tolerau imoralitatea crasa, se dadeau unii pe altii in judecata, faceau caz de libertatea lor in Cristos, savarseau abuzuri in ce priveste Cina Domnului, aveau o intelegere gresita asupra scopului darurilor spirituale, si aveau neintelegeri si neclaritati in legatura cu invierea viitoare a celor credinciosi. Cu toate acestea, cand li se adreseaza, Pavel ii numeste “sfinti” (2 Corinteni 1:1) sau “cei chemati sa fie sfinti” (1 Corinteni 1:2).

Intelesul popular al cuvintelor se schimba de multe ori in decursul veacurilor, in conformitate cu folosirea lor obisnuita. In vremea noastra, n-am mai vorbi de “sfinti” in Biserica plina de probleme a Corintenilor. I-am numi mai degraba lumesti, carnali sau imaturi, dar cu siguranta nu i-am mai numi sfinti. In traditia Romano-Catolica, calitatea de sfant este conferita post-mortem crestinilor care au avut un caracter cu totul deosebit, si care au realizat lucruri deosebite. Scriu aceste cuvinte la doar cateva luni dupa moartea mult admiratului papa Ioan Paul al II-lea, si deja exista un sentiment popular foarte raspandit de canonizare a lui ca sfant.

Se pare ca, in timpul istoriei bisericii, cei mai multi apostoli de la inceput, inclusiv Pavel, au fost numiti sfinti. Bunicul meu a fost membru al bisericii St.Paul’s Methodist Church (Biserica Metodista a Sfantului Pavel). In orasul nostru avem biserica “lui Ioan Botezatorul.” Un prieten prezbiterian pastoreste la capela Sfantului Andrei. Eu am predicat in biserica anglicana a Sfantului Toma, Chiar si Matia, apostolul ales sa-l inlocuiasca pe Iuda, a intrat in joc, avand si el o biserica care-i poarta numele, biserica Sfantului Matia aflata in Sydney, Australia. Si, desigur, deasupra tuturor in ce priveste faima este Basilica Sfantului Petru la Vatican.

Astazi, in afara bisericilor traditionale Catolice si Ortodoxe, rar se mai foloseste cuvantul sfant. Atunci cand este insa folosit, cel mai des descrie o persoana (de obicei in varsta) cu un caracter extraordinar de evlavios. Cineva poate va zice, “Daca a existat vreodata o sfanta pe acest pamant, aceea a fost bunica mea.” Cand auzim asa ceva, gandul ni se duce imediat la o femeie buna la suflet si prietenoasa care isi citeste Biblia si se roaga regulat, si care este cunoscuta pentru faptele ei bune pentru altii.

Cum a putut atunci apostolul Pavel sa-i numeasca sfinti pe cei din Corint? De fapt, se pare ca aceasta era formula de adresare favorita a apostolului Pavel. O foloseste in cateva din epistolele sale si se refera in mod frecvent la credinciosi cu termenul de sfinti (vezi, de exemplu, Romani 1:7; 16:15; 1 Corinteni 1:2; 2 Corinteni 1:1; Efeseni 1:1; Filipeni 1:1; 4:21-22; Coloseni 1:2). Cum a putut Pavel sa-i numeasca pe niste credinciosi obisnuiti, chiar pe cei cu mari probleme din Corint, drept sfinti?

Raspunsul se gaseste in sensul cuvantului, asa cum este el folosit in Biblie. Cuvantul grecesc pentru sfant este hagios, si nu se refera la caracterul cuiva ci la statutul sau. Intelesul sau literal este “unul separat pentru Dumnezeu.” In sensul acesta, fiecare credincios—chiar si cel mai obisnuit si cel mai imatur—este un sfant. Formularea salutarii lui Pavel in 1 Corinteni este “catre cei ce au fost sfintiti in Cristos Isus, chemati sa fie sfinti” (1:2). Din nou, suntem surprinsi de faptul ca Pavel foloseste cuvantul sfintiti, un cuvant pe care‑l asociem de obicei cu trairea sfanta. Insa cuvintele sfintiti si sfant vin amandoua din aceeasi familie de cuvinte din limba greaca. Un sfant este acel care a fost sfintit.Chiar daca in limba noastra ar suna foarte stangaci, am putea transcrie literal cuvintele lui Pavel in felul urmator: “Catre acei separati in Isus Cristos, chemati sa fie separati.”

Separati pentru ce anume? Sau o intrebare si mai buna ar fi, Separati pentru cine anume? Iar raspunsul este, “pentru Dumnezeu.” Orice credincios adevarat a fost separat sau pus deoparte de catre Dumnezeu pentru Dumnezeu. Intr-un loc, Pavel Il descrie pe Domnul Isus Cristos ca “Cel ce S-a dat pe Sine insusi pentru noi, ca sa ne rascumpere din orice faradelege, si sa‑Si curateasca un norod care sa fie al Lui, plin de ravna pentru fapte bune (vezi Tit 2:14). Iar in 1 Corinteni 6:19-20, Pavel ne spune, “Voi nu sunteti ai vostri, caci ati fost cumparati cu un pret.” Impreuna aceste doua pasaje ne ajuta sa intelegem intelesul biblic al cuvantului sfant. Este omul cumparat de Cristos cu sangele Sau varsat pe cruce si pus deoparte pentru Sine, ca sa fie proprietatea Sa.

Ce inseamna sa fii separat, sau pus deoparte? Gasim o buna analogie la U.S.Air Force Academy din apropierea casei noastre. Cadetii care intra in primul an sunt tratati cu totul diferit fata de studentii din primul an in universitatile publice sau private. Din momentul coborarii din autobuzul care-i aduce in curtea Academiei si in timpul intregului an intai, ei sunt supusi la o disciplina foarte riguroasa prin care sunt transformati din adolescenti comozi in cadeti disciplinati care se pregatesc sa devina ofiteri militari. Desi aceasta disciplina va fi relaxata in mod progresiv pe masura ce cadetii parcurg cei patru ani de studiu, ea nu este niciodata indepartata complet. Chiar si cand ajung seniori, ei inca sunt supusi unor cerinte academice si de comportament foarte mari.

De ce exista oare aceasta diferenta intre Academie si o universitate obisnuita? Acesti tineri si tinere au fost in mod foarte real “pusi deoparte” de guvernul american pentru a deveni ofiteri ai Fortelor Aeriene. Guvernul cheltuieste peste treisute de mii de dolari pentru fiecare, pentru a-i educa si a-i pregati timp de patru ani. Deci Academia nu pregateste tineri sa fie profesori, sau bancheri pe Wall Street. Ea are un singur scop: sa pregateasca ofiteri pentru Fortele Aeriene americane. Iar cadetii sunt “pusi deoparte” pentru acest scop.

Intr-un fel similar unui tanar care intra la Academia Fortelor Aeriene, orice nou credincios a fost pus deoparte de Dumnezeu, separat pentru Dumnezeu pentru a fi transformat dupa chipul Fiului Sau, Isus Cristos. In acest sens, fiecare credincios este un sfant—o persoana separata de felul sau vechi de trai si pus deoparte de catre Dumnezeu pentru a-L proslavi pe El tot mai mult, pe masura ce viata ii este transformata.

In sensul biblic al termenului, starea de sfant nu este o stare de desavarsire a caracterului, ci o stare de om aflat intr-o noua pozitie—o stare cu totul noua a vietii prin Duhul lui Dumnezeu. Pavel o descrie ca “a fi intors de la intuneric la lumina, si de sub puterea Satanei la Dumnezeu” (Fapte 26:18) si din nou ca “a fi izbavit de sub puterea intunericului, si stramutat in Imparatia Fiului dragostei Lui” (Coloseni 1:13).

Noi nu devenim sfinti prin actiunile noastre. Noi suntem facuti sfinti numai prin actiunea supranaturala imediata a Duhului Sfant, care lucreaza aceasta schimbare in adancul fiintei noastre astfel ca noi devenim, de fapt, fapturi noi in Cristos (vezi 2 Corinteni 5:17). Aceasta schimbare de statut este descrisa profetic in Ezechiel 36:26: “Va voi da o inima noua, si voi pune in voi un duh nou; voi scoate din trupul vostru inima de piatra [inima moarta, rece], si va voi da o inima de carne [o inima vie, simtitoare].”

Ar fi frumos daca totul s-ar incheia aici, fiindca ultimele doua paragrafe ar putea sugera ca un sfant este cineva care nu mai pacatuieste. Vai, insa! Toti stim ca asa ceva nu se poate. Dimpotriva, daca suntem cinstiti cu noi insine, stim ca aproape in fiecare ceas de trezie pacatuim in gandire, cuvant sau fapta. Chiar si faptele noastre cele mai bune sunt patate de motive impure (amestecate) sau macar de o implinire imperfecta. Si cine din noi poate incepe macar sa spuna, “Eu l-am iubit pe aproapele meu ca pe mine insumi”? Evident ca biserica plina de probleme din Corint sta marturie de netagaduit ca noi, sfintii, putem fi destul de pacatosi in atitudini si actiuni.

De ce este adevarat acest lucru? De ce exista o distanta intre ceea ce se pare ca a promis Dumnezeu si ce experimentam noi in viata de zi cu zi? Gasim raspunsul in texte din Scriptura de felul lui Galateni 5:17, care spune, “Caci firea pamanteasca pofteste impotriva Duhului, si Duhul impotriva firii pamantesti: sunt lucruri potrivnice unele altora, asa ca nu puteti face tot ce voiti.”

Razboiul de gherila dintre carne sau fire si Duh descris in Galateni 5:17 este purtat zilnic in inima fiecarui crestin. De aceea, de exemplu, Petru ne indeamna: “Prea iubitilor, va sfatuiesc ca pe niste straini si calatori, sa va feriti de poftele firii pamantesti care se razboiesc cu sufletul” (1 Petru 2:11). Deci, chiar daca 2 Corinteni 5:17 si Ezechiel 36:26 vorbesc despre o schimbare decisiva care se intampla intotdeauna in inima fiecarui nou credincios, realizarea acestei schimbari nu este instantanee si absoluta. Dimpotriva, este progresiva in timp si nu se finalizeaza in cursul acestei vieti. Cu toate acestea, constientizarea acestei lupte interioare cu pacatul nu trebuie folosita niciodata drept scuza a unei trairi pacatoase. Dimpotriva, ar trebui sa ne amintim mereu ca suntem sfinti chemati sa traim o viata pusa deoparte pentru Dumnezeu.

Astfel, Pavel isi incepe prima epistola catre biserica din Corint numindu-i “cei ce au fost sfintiti [pusi deoparte de Dumnezeu] in Cristos Isus, chemati sa fie sfinti [pusi deoparte].” Apoi, in restul scrisorii sale, el ii indeamna cu tarie sa se comporte ca niste sfinti. Intr-un sens, epistola lui Pavel ar putea fi sumarizata intr-o fraza: “Voi sunteti sfinti; purtati-va deci ca sfintii!” Uneori aceasta idee este exprimata si mai succint: “Fii ceea ce esti.” Adica, fii ca si comportare ceea ce esti ca pozitie. Astfel, desi cuvantul sfant descrie esentialmente starea noastra de oameni separati pentru Dumnezeu, el poarta cu el idea responsabilitatii de a trai ca sfinti in viata de zi cu zi.

Acum vreo cincizeci de ani, pe cand serveam ca ofiter in fortele navale, exista o expresie: “conduita nepotrivita unui ofiter.” Aceasta expresie acoperea totul, de la greseli marunte care erau sanctionate cu o atentionare pana la incalcari grave care erau de competenta Curtii Martiale. Insa expresia era mai mult decat o descriere a unui comportament aberant; era o declaratie ca respectivul comportament era nepotrivit cu ceea ce se astepta de la un ofiter militar. Ofiterul descris in acest fel n-a trait la inaltimea responsabilitatii sale de a actiona in felul in care trebuia sa actioneze un ofiter.

Poate am face bine sa adoptam o expresie similara si in cazul credinciosilor: “conduita nepotrivita unui sfant.” O astfel de expresie ne-ar face sa tresarim, nu-i asa? Cand barfim sau suntem fara rabdare sau ne maniem, ne-am putea spune: o astfel de conduita este nepotrivita unui sfant. In principiu, daca nu si in aceeasi masura, ne comportam si noi ca si Corintenii. Traim incompatibil cu chemarea noastra.

Biblia are un cuvant pentru conduita nepotrivita unui sfant. Cuvantul este pacat. Si la fel cum expresia “conduita nepotrivita unui ofiter” acopera o gama larga de comportamente gresite, la fel cuvantul pacat acopera o intreaga gama de comportamente negative. Acopera orice, de la barfa la adulter, de la nerabdare la crima. Evident, exista diferite nivele de gravitate ale pacatului. Dar in ultima instanta pacatul este pacat. Este conduita nepotrivit unui sfant.

Una din problemele noastre, totusi, este ca nici nu ne consideram sfinti—avand o noua responsabilitate de a trai ca sfintii—nici nu consideram ca fapte de genul barfei sau nerabdarii ar fi pacate. Pacat este ce fac cei din afara comunitatii noastre de crestini. Putem identifica usor pacatul in trairea imorala sau urata a oamenilor din societatea in mijlocul careia traim. Insa de multe ori nu reusim sa-l vedem in ceea ce eu numesc aici “pacatele acceptabile ale sfintilor.” In consecinta noi, la fel ca societatea din jur, traim tagaduindu-ne pacatul. Sa incepem dar sa discutam despre pacat si despre tagaduirea lui frecventa in viata noastra.

VA URMA

CITESTE TOATA CARTEA AICI

812559_10151297964722903_1963248003_o13197_10151305077022903_1235666921_n

//

Read Full Post »

%d bloggers like this: