Feeds:
Posts
Comments

Archive for April, 2013

Alistair Begg: My times are in Your hands (1) Biola University

Biola Chapel from April 22, 2013 – “One of the distinguishing marks of a Christian, of a Christian worldview is to be found in the way in which  he or she views the passing of time and the ordering of the events of life.”

Psalm 31: 

A Psalm of Complaint and of Praise.

1In You, O Lord, I have taken refuge;
Let me never be ashamed;
In Your righteousness deliver me.
2 Incline Your ear to me, rescue me quickly;
Be to me a rock of strength,
A stronghold to save me.
3 For You are my rock and my fortress;
For Your name’s sake You will lead me and guide me.
4 You will pull me out of the net which they have secretly laid for me,
For You are my strength.
Into Your hand I commit my spirit;
You have ransomed me, O Lord, God of truth.

I hate those who regard vain idols,
But I trust in the Lord.
7 I will rejoice and be glad in Your lovingkindness,
Because You have seen my affliction;
You have known the troubles of my soul,
8 And You have not given me over into the hand of the enemy;
You have set my feet in a large place.

9 Be gracious to me, O Lord, for I am in distress;
My eye is wasted away from grief, my soul and my body also.
10 For my life is spent with sorrow
And my years with sighing;
My strength has failed because of my iniquity,
And my body has wasted away.
11 Because of all my adversaries, I have become a reproach,
Especially to my neighbors,
And an object of dread to my acquaintances;
Those who see me in the street flee from me.
12 I am forgotten as a dead man, out of mind;
I am like a broken vessel.
13 For I have heard the slander of many,
Terror is on every side;
While they took counsel together against me,
They schemed to take away my life.

14 But as for me, I trust in You, O Lord,
I say, “You are my God.”
15 My times are in Your hand;
Deliver me from the hand of my enemies and from those who persecute me.

Alistair Begg:

Gauguin, the post impressionist painter, painted large and very graphic pictures, particularly of women from the islands. He led a dissolute life, although brought up as a Roman Catholic and catechized, and he was not known for writing on his paintings, apart from signing them. But, on one of his most famous paintings, depicting the journey of man form birth to the grave, he wrote on the top corner, he wrote 3 questions: Where do we come from? What are we? Where are we going? Unfortunately, he had no answer for those questions. He died in his fifties, as a result, really, of a life that was lived in excess, without finding answers to those questions.

In contrast, the catechism, the Heidelberg (corrupted a little), asks the question: What is our only hope in life and death? And it provides an answer: That we are not our own, but belong, body and soul, both in life and death to God and to our Savior, Jesus Christ. You see, one of the distinguishing marks of a Christian, of a Christian worldview is to be found in the way in which  he or she views the passing of time and the ordering of the events of life. To think Christianly is to have a radical shift in the way in which we view all of these issues and to be able to affirm, “My times, o God is in your hands,” is a Christian thing to do. And so, I want to say just 3 things on the strength of that this morning

Alistair Begg: Never Forgotten – Biola University Chapel

http://www.youtube.com/watch?feature=player_embedded&v=I39OdPpI2RU

Reblogged from

15222_543466175705136_437430743_n

Read Full Post »

3545_592091230809621_1119550405_n

PACATE RESPECTABILE

CONFRUNTAREA PACATELOR PE CARE LE TOLERAM

de Jerry Bridges

TRADUCEREA :MIHAI DAMIAN, 2009

Capitolul 16

Buruienile maniei

Pentru niste motive pe care le voi explica intr-un moment, trebuie sa privim din nou cu mai multa atentie la subiectul maniei si la urmarile ei, la progenitura ei nesupusa. Avem tendinta sa ne gandim la manie in termenii unor episoade. Adica, ne maniem, apoi trecem peste manie. Uneori ne cerem scuze persoanei careia i-am gresit, alteori nu ne cerem scuze. Dar cumva celalalt, fie ca-i cerem scuze sau nu, trece si el peste raspunsul sau defensiv, fie el o replica exterioara de manie sau un resentiment interior, si viata merge inainte ca de obicei.Relatia a ramas cu o cicatrice, dar nu s-a destramat. Nu este cel mai bun mod de a trai unii cu altii, dar este un mod tolerabil. Cam asa privesc cei mai multi credinciosi pacatul maniei. S-au obisnuit sa-l accepte ca parte a vietii.

Cu toate acestea, Biblia nu este atat de fericita cand vine vorba de pacatul maniei. Dimpotriva, ea ne spune sa-l dam la o parte (vezi Efeseni 4:31; Coloseni 3:8). Daca vei privi in aceste texte, vei vedea ca in fiecare din ele mania este asociata cu alte pacate urate de felul amaraciunii, strigarii, vrajmasiei, clevetirii, rautatii si vorbelor rusinoase. Ea este inclusa de asemenea intr-o lista similara a pacatelor condamnabile in 2 Corinteni 12:20. In mod clar, mania nu are o companie buna. Ea se asociaza deseori cu ceea ce noi consideram pacate grave, si de fapt duce la unele din acestea.

Dar ce e cu versetul din Scriptura care spune, “Maniati-va si nu pacatuiti. Sa n‑apuna soarele peste mania voastra, si sa nu dati prilej diavolului” (Efeseni 4:26)?Pavel nici macar nu ne da permisiunea de a ne mania, cu atat mai putin nu ne porunceste sa ne maniem, asa cum ar putea sugera modul de exprimare imperativ. Mai degraba, Pavel considera de la sine inteles ca ne vom mania, si ne spune cum sa ne comportam intr-o astfel de situatie. Pe scurt, el spune, “Nu tineti mania. Treceti repede peste starea aceasta.” Acesta este motivul pentru care adauga la urma fraza clarificatoare, “Sa n‑apuna soarele peste mania voastra.”

Avem o expresie idiomatica, “Ucis din fasa.” Asta ne spune Pavel sa facem. Ia atitudine in fata maniei repede, dar mai presus de toate, nu te duce la culcare cat timp o mai ai in inima. In cel mai bun caz, mania este doar un pacat (sigur, cu exceptia rara a maniei sfinte autentice), insa in cel mai rau caz mania este un pacat care duce la pacate si mai mari.

In acest capitol vom privi la cateva consecinte pe termen lung ale maniei; ceea ce eu numesc “buruienile maniei.” Am ales in mod intentionat cuvantul buruieni, fiindca buruienile sunt intotdeauna un lucru de care am vrea sa scapam. Insa buruienile maniei nu sunt ceva inofensiv;ele sunt otravitoare. Ele pot otravi mintea noastra si a celor din jurul nostru. Care sunt, deci, cateva dintre buruienile ortavitoare care rasar din mania nerezolvata?

Resentimentul este mania cuibarita in suflet. De cele mai multe ori este ceva neexprimat. El apare in inima celui care a fost tratat cum nu trebuia, dar care nu este intr‑o pozitie in care sa poata face ceva. Un anjagat se poate simti tratat cum nu se cuvine de catre seful sau insa nu are indrazneala sa reactioneze in mod deschis cu manie, asa ca acumuleaza mania in el sub forma de resentiment. O sotie poate reactiona in mod similar fata de sotul ei tiran. Resentimentele sunt poate mai dificil de rezolvat decat mania exprimata deschis datorita faptului ca deseori persoana continua sa-si ingrijeasca ranile si sa-si aminteasca tratamentul rau primit.

Amaraciunea este resentimentul care s-a transformat intr-un sentiment de animozitate permanenta.In timp ce resentimentele se pot risipi in timp, amaraciunea va continua sa creasca si sa supureze, ducand la o si mai mare neplacere. Este reactia pe termen lung la un rau real sau imaginar atunci cand nu se iau masuri impotriva maniei initiale.

Un batran al bisericii a intervenit odata intr-o situatie referitoare la o tanara din biserica locala. Tatal fetei a considerat ca el n-a procedat corect. In loc sa incerce sa rezolve problema, el s-a maniat si a ajuns mai tarziu plin de amaraciune. Pastorul spunea despre el ca este “ros de amaraciune.”Tatal i-a spus pastorului, L-am iertat, dar nu mai vreau sa am nimic de a face cu el.”Era foarte evident ca nu l-a iertat. Iertarea adevarata duce la o relatie restaurata, nu la o animozitate continua. Acest om era consumat de amaraciunea lui, dar fiind plin de o neprihanire proprie nu putea sa vada realitatea. Tot ce putea vedea era greseala imaginara sau reala a batranului bisericii, de care se tot lega.

Dupa cum ilustreaza aceasta intamplare, amaraciunea se strecoara ades si in familia bisericii locale. O sora este tratata cum nu trebuie in ceva, sau cel putin i se pare ca a fost tratata gresit. In loc sa rezolve problema, ea lasa rana ei sa supureze si devine in timp plina de amaraciune. Sau poate ca ea a incercat sa rezolve situatia insa cealalta persoana nu a raspuns la incercarea ei. Poate ca s-a si dus la cineva din echipa pastorala, care n-a prea luat-o in serios sau a incheiat discutia spunand ca e mai mult o chestiune personala. Dar indiferent de raul care i s-a facut sau care i se pare ca i s-a facut, amaraciunea nu este niciodata o optiune biblica. Putem fi raniti, si sa ne dam seama ca am fost loviti, fara insa sa umplem de amaraciune.

Evident, amaraciunea se poate instala in orice relatie interpersonala, dar de prea multe ori ea intervine intre oameni care s-ar fi putut iubi unul pe altul. M-am referit la biserica cu termenul de familie. Asta si suntem. Suntem frati si surori in Cristos. Insa amaraciunea poate interveni si in familiile oamenilor intre frati si surori de corp. Un fiu sau o fiica poate avea sentimentul ca parintii arata favoritism fata de unul din frati, si de fapt poate fi o perceptie adevarata. Insa daca acest fiu sau fiica sunt crestini, el sau ea n-ar trebui sa hraneasca acest resentiment pana ajunge amaraciune. Uneori fratii in varsta se pot amari daca nu primesc cat considera ei ca ar fi corect din mostenirea familiei. Inca odata, pentru cel ce vrea sa-L urmeze pe Cristos, amaraciunea nu este niciodata o solutie.[i][i][i]

Vrajmasia si dusmania sunt in mod esential sinonime si denota un nivel si mai mare de rea-vointa sau de animozitate decat amaraciunea. In timp ce amaraciunea poate fi marcata pana la un punct de un comportament politicos, vrajmasia sau dusmania este de obicei exprimata in mod deschis. Deseori ea se manifesta prin denigrare sau chiar prin cuvinte pline de ura adresate direct celorlalti sau spuse despre ceilalti. Mai mult, daca amaraciunea poate fi purtata si tinuta in inima cuiva, vrajmasia sau dusmania isi raspandesc de obicei otrava in afara, spre altii.

Ciuda sau necazul (ca in expresia “a tine necaz pe cineva”) este pomenita de cinci ori in Biblie (vezi Geneza 27:41; 50:15; Leviticul 19:18; Psalmul 55:3; Marcu 6:19). O, daca am putea sa intelegem adancimea animozitatii si a relei vointe din cuvantul acesta, care in cateva randuri este tradus chiar cu ura in loc de necaz. In toate cele cinci aparitii in Scriptura cuvantul este asociat cu razbunarea asupra celui pe care se tine necazul. De exemplu, Esau il ura pe Iacov si planuia sa-l omoare (vezi Geneza 27:41). Fratii lui Iosif se temeau ca Iosif ii va uri si le va rasplati dupa raul pe care i l-au facut ei (vezi Geneza 50:15). In Noul Testament, Irodiada avea necaz pe Ioan Botezatorul si-i dorea moartea (vezi Marcu 6:19).

Astazi probabil nu vom asocia tinerea necazului pe cineva cu planurile de a-l omori. Insa de multe ori oamenii vor planui, macar in mintea lor, moduri de a se razbuna pe cel pe care au ciuda. De obicei nu au indrazneala sa duca la indeplinire aceste planuri, dar au o placere perversa in a le intocmi si de a medita la ele in mintea lor. Lucrul acesta poate fi adevarat si intre crestini. Aceasta este motivatia pentru care Pavel a gasit nimerit sa scrie indemnul din Romani 12:19-21:

Preaiubitilor, nu va razbunati singuri; ci lasati sa se razbune mania lui Dumnezeu; caci este scris: “Razbunarea este a Mea; Eu voi rasplati”, zice Domnul. Dimpotriva: daca ii este foame vrajmasului tau, da-i sa manance; daca-i este sete, da-i sa bea; caci daca vei face astfel, vei gramadi carbuni aprinsi pe capul lui.” Nu te lasa biruit de rau, ci biruieste raul prin bine.

 Cuvantul lupte sau certuri descrie conflicte sau dezordini intre partide, de obicei intre grupe oponente, distincte de neintelegerile intre persoane. De aceea se vorbeste despre “lupte intre frati,” despre “clanuri” sau “familioane.”Intotdeauna aceste lupte sunt urate si trec dincolo de limitele pacatelor “respectabile,” si evident ca nu pot fi subtile. Insa le discutam aici pentru ca ele se intampla deseori intre crestinii care au o neprihanire “a lor insisi,” care nu recunosc niciodata ca atitudinile lor sau vorbele lor pe ton ridicat au contribuit la luptele iscate. In mintea lor, intotdeauna partea opusa este vinovata si ea a cauzat cearta.

Descrierea facuta mai sus acestor “buruieni ale maniei” nu se vrea a fi un dictionar de termeni, nici n-am dorit prin ea sa fac o distinctie clara intre diferiti termeni. Aici nu terminologia este importanta. Ce am dorit sa vedem este ca mania neparasita repede nu doar ca este pacat, ci constituie un pericol spiritual. Si daca vei trece inca odata cu privirea peste aceste “buruieni,” vei observa ca exista un fel de escaladare a sentimentelor de rea-vointa si disensiune. Mania nu este ceva static. Daca nu scapam de ea, va creste si va ajunge amaraciune, dusmanie, si ciuda razbunatoare. Nu e de mirare ca Pavel spune, “Sa n-apuna soarele peste mania voastra.”

Deci, cum sa rezolvam problema maniei astfel incat sa nu inceapa sa rasara aceste buruieni otravitoare? Cum o putem starpi din fasa astfel incat sa n‑apuna soarele peste ea? Dati-mi voie sa prezint cateva recomandari de baza.

Mai intai, trebuie sa privim intotdeauna la suveranitatea lui Dumnezeu. Dumnezeu nu-i determina, nu-i pune pe oameni sa greseasca fata de noi, insa El permite acest lucru, si-l permite intotdeauna cu un scop—de cele mai multe ori pentru cresterea noastra in asemanarea cu Cristos.Cand fratii au pacatuit grav impotriva lui Iosif si l-au vandut ca rob, el n-a lasat amaraciunea sa-l stapaneasca. Dimpotriva, a fost in stare sa le spuna, “Nu voi m-ati trimis aici, ci Dumnezeu” (Geneza 45:8).E drept, a rostit aceste vorbe dupa ce a fost ridicat in pozitia de al doilea om ca putere in Egipt, insa ele au fost adevarate din ziua in care a fost vandut in robie. Si in tot timpul in care a slujit ca rob in casa lui Potifar si in anii urmatori ca prizonier pentru un rau pe care nu l-a infaptuit, istoria biblica nu ne lasa sa banuim ca ar fi fost stapanit vreodata de amaraciune. Dimpotriva, ni se spune ca si-a facut lucrul cu constiinciozitate (in mod sigur, o atitudine diferita de a unuia cuprins de amaraciune) si a fost atat de apreciat de Potifar si de paznicul inchisorii incat amandoi i-au incredintat responsabilitati majore.

Am descoperit ca o credinta ferma in suveranitatea lui Dumnezeu este cea dintai aparare pe care o am impotriva ispitei de a lasa mania sa mi se strecoare in minte si in sentimente. Daca vreau sa lupt in mod hotarat impotriva acestei ispite, imi voi reaminti constant ca actiunile altuia (sau altora) care mi-au declansat intaiul raspuns de manie sunt sub controlul suveran al lui Dumnezeu. Chiar daca actiunile pot fi pacatoase in ele insele, Dumnezeu le va folosi pentru binele meu. Dupa cum a spus Iosif fratilor sai,“Voi, negresit, v-ati gandit sa-mi faceti rau: dar Dumnezeu a schimbat raul in bine” (Geneza 50:20).

Dupa cum am observat, acest “bine” poate fi oportunitatea de a deveni mai asemenea lui Cristos. Insa Dumnezeu poate avea in vedere si alte scopuri, poate pentru a ne pregati intr-un fel sau altul pentru o mai mare capacitate de slujire. Sau poate ca nu vom afla niciodata ce bine a scos Dumnezeu dintr-o anumita situatie in legatura cu care suntem ispititi sa ne maniem. Insa este de ajuns daca stim ca, oricat de dificila ar fi situatia, si oricat de mare ar fi ispita de a ne mania, Dumnezeu are in vedere un “bine.” Meditarea activa la acest adevar al suveranitatii lui Dumnezeu este primul pas in risipirea maniei.

In al doilea rand, ar trebui sa ne rugam ca Dumnezeu sa ne ajute sa crestem in dragoste.In 1 Petru, epistola care indeamna pe credinciosi sa urmareasca sfintenia chiar in vremuri grele, Petru subliniaza in mod repetat importanta dragostei fratesti—adica a dragostei fata de ceilalti credinciosi. De exemplu, el scrie,“Mai presus de toate, sa aveti o dragoste fierbinte unii pentru altii, caci dragostea acopera o sumedenie de pacate” (1 Petru 4:8).

Cuvintele lui Petru vor sa ne spuna ca dragostea ne face sa trecem cu vederea multe actiuni pacatoase ale celorlalti. Daca cineva te jigneste sau te pune intr-o situatie jenanta sau iti face neplaceri, dragostea te va face in stare sa treci lucrul respectiv cu vederea. Aminteste-ti, noi putem alege cum sa reactionam la un rau real sau imaginat al altora. Fraza pe care am folosit-o deja de vreo doua ori in acest capitol, “ucis in fasa,” se aplica aici in mod deosebit. In timp ce dragostea s-ar putea sa nu “acopere” anumite pacate mari impotriva noastra, ea va acoperi cu siguranta multe din pacatele obisnuite.

Cand barbatul cel puternic soseste acasa si gaseste dezordine si mancarea inca nepregatita, el poate lasa dragostea sa acopere aceasta situatie. De fapt, daca urmeaza calea dragostei, nu doar ca va trece cu vederea lucrul care-l ispiteste sa‑si piarda cumpatul, dar isi va sufleca si manecile apucandu-se sa ajute. Va urma exemplul Domnului Isus, care deplin constient de Dumnezeirea Sa a facut slujba atat de obisnuita la evrei de spalare a picioarelor ucenicilor (vezi Ioan 13:2-15).

Noi trebuie sa ne iubim unii pe altii cu toata convingerea; adica, trebuie sa urmarim cu seriozitate dragostea. Dragostea care trece cu vederea ofensele nu vine pur si simplu asa, din senin. Ea vine daca o urmarim, in dependenta de Duhul Sfant.

Apostolul Pavel reia cuvintele lui Petru cand scrie, “[Dragostea]… nu se manie usor” (1 Corinteni 13:5, NIV). Aceasta este o afirmatie la care toti ar trebui sa meditam. Tu te manii usor? Este posibil ca o usoara nota de sarcasm dintr-o remarca a altuia sa-ti strice ziua, sau esti in stare, din dragoste pentru cel care a facut remarca, s-o lasi deoparte si s-o “acoperi”? Probabil ca nu exista nimic mai coroziv in relatiile interpersonale decat o limba nestapanita (vezi Iacov 3:5-10). In capitolul 19 al cartii noastre, ne vom ocupa de acest subiect din perspectiva vorbitorului, insa acum ne vom concentra asupra raspunsului nostru la cuvintele altora.

Suntem familiari cu vechea zicere, “Betele si pietrele pot sa-mi rupa oasele, nu-mi fac rau cuvintele.” Dar toti stim ca nu este adevarata. Cuvintele pacatoase ranesc, in special daca vin de la cineva apropiat, insa noi putem alege daca le lasam sau nu sa ne faca maniosi. Putem absorbi durerea ca atare fara sa ne maniem pe cel care a rostit cuvintele rele. Insa pentru aceasta trebuie sa iubim persoana respectiva atat de mult incat sa nu ne lasam cuprinsi usor de manie.

Pavel ne spune de asemenea, “[Dragostea]… nu tine evidenta relelor” (1 Corinteni 13:5, NIV) sau “nu se gandeste la rau” [in traducerea romana Cornilescu, n.tr].Ai obiceiul sa-ti stochezi in minte tot raul ce ti s-a facut? Aceasta este calea sigura spre amaraciune. Expresia, “Te iert, dar nu te uit,” n-ar trebui sa fie adevarata. Daca stai mereu si analizezi in tine relele care ti s-au facut cu luni sau cu ani inainte, inseamna ca nu le-ai iertat. Tu iti alimentezi pur si simplu amaraciunea. A nu mai tine evidenta relelor inseamna a inceta sa le mai aducem la suprafata, nici in mintea noastra nici in fata altora. Nu inseamna ca amintirea ranii ni s-a sters din minte. Nu putem face asta, insa n-o mai aducem in mod activ in memorie pentru a ne hrani mintea cu ea. Si mai inseamna ca daca ne revine in minte in mod involuntar, o dam imediat la o parte. Nu-i dam sansa sa prinda radacini in constientul nostru.

A treia directie este sa invatam sa iertam asa cum ne-a iertat Cristos pe noi.Textul din Scriptura care ma ajuta cel mai bine in domeniul iertarii este pilda slujitorului nemilostiv (vezi Matei 18:21-35). Ne este foarte cunoscuta ocazia care a prilejuit rostirea pildei, si anume intrebarea lui Petru adresata Domnului Isus, “Doamne de cate ori sa iert pe fratele Meu cand va pacatui impotriva mea? Pana la sapte ori?” (versetul 21), adica de cate ori ne greseste, oridecate ori s-ar intampla acest lucru? In aceasta situatie Domnul Isus spune pilda robului nemilostiv. Totusi, pilda nu vorbeste direct despre un numar de ori in care trebuie sa iertam, ci despre baza iertarii altora.

Pilda ne spune despre un rob al unui imparat, care-i datora stapanului sau zece mii de talanti. Un talant era echivalentul a sase mii de dinari. Fara sa facem matematica, robul datora echivalentul a vreo 200 de mii de ani de munca, in cazul unui salariu obisnuit. Asta ar insemna cam sase pana la opt miliarde de dolari in zilele noastre. Uneori Domnul Isus a folosit hiperbola pentru a transmite un adevar, si aceasta este una din ocazii. Robul n-ar fi avut cum sa acumuleze o asa datorie uriasa, dar vom vedea imediat de ce Domnul foloseste in pilda o suma asa de imensa.

Robul i-a cerut imparatului sa aiba rabdare si sa-i dea timp sa-si plateasca datoria. Era pur si simplu un idealist. De fapt nu exista posibilitatea sa dea inapoi ce datoreaza. Imparatului i s-a facut mila de el si i-a iertat datoria.

Apoi acest rob a plecat din prezenta imparatului si l-a intalnit pe un coleg, rob impreuna cu el, care-i datora o suta de dinari—adica aproximativ o treime din salariul pe un an, sa zicem vreo cincisprezece mii de dolari de astazi. Si acest al doilea l-a rugat sa aiba rabdare, insa robul care tocmai fusese iertat de sase miliarde n-a vrut, si l-a aruncat in temnita.

Mesajul pildei se concentreaza asupra diferentei dintre sumele datorate de cei doi: peste sase miliarde si pana in cincisprezece mii. O suma intre zece si cincisprezece mii de dolari nu este o suma deloc nesemnificativa chiar in ziua de azi. Insa pentru ucenicii care au auzit pilda direct din gura lui Isus, poate mai semnificativa era idea de o treime din salariul anual.

Acum, suma de bani reprezinta datoria noastra morala si spirituala fata de Dumnezeu. Chiar daca in lumea cu stapani si sclavi a acelor zile sase miliarde era o hiperbola, in relatia noastra cu Dumnezeu este o reprezentare corecta a datoriei noastre fata de El. Indiferent cat de moral si spiritual am fi trait, datoria pacatului nostru este enorma. Rusinea pe care a adus-o pacatul nostru slavei lui Dumnezeu nu este determinata de gravitatea pacatului nostru, ci de valoarea slavei Sale.

Daca eu vars o cutie de vopsea neagra, imposibil de curatat, pe o carpeta pe care tu ai cumparat-o la pret redus, este neplacut. Insa daca vars aceeasi vopsea pe covorul tau persan cel mai scump, este intr-adevar grav. De ce? Fapta mea este aceeasi si vopseaua este aceeasi, insa valoarea celor doua covoare este complet diferita. Stricaciunea nu se socoteste in functie de marimea petei, ci in functie de valoarea obiectului patat.

Asa ar trebui sa gandim in legatura cu pacatul nostru impotriva lui Dumnezeu. Orice pacat al nostru, oricat de minuscul ne-ar parea, este un atac la gloria Lui nemarginita. Si valoarea unui covor scump, chiar daca ar fi de milioane de dolari, este o nimica toata comparata cu valoarea gloriei lui Dumnezeu. Deci noi toti suntem reprezentati de cel dintai rob care avea datoria de zece mii de talanti. Datoria noastra este imposibil de platit. Sa ne intoarcem din nou la pilda. Ce s-a intamplat cu datoria de miliarde datorata de rob? Putea imparatul doar s-o treaca cu vederea si s-o uite? Oare el n-a sesizat consecintele financiare? Nu poate fi asa de simplu. In momentul in care imparatul a iertat aceasta datorie, averea lui neta s-a diminuat cu miliardele acestea. Pe imparat l-a costat enorm de mult sa ierte datoria robului sau.

In acelasi fel, pe Dumnezeu l-a costat mult sa ne ierte. L-a costat viata Fiului Sau. Valoarea ei nu se poate socoti in bani, insa Dumnezeu a platit pretul intreg pentru a ne putea ierta fiecaruia datoria spirituala enorma pe care o aveam fata de El.

Mesajul ar trebui sa fie clar. Datoria morala a faptelor rele, a cuvintelor pacatoase a altora impotriva noastra este practic nimic comparata cu datoria noastra fata de Dumnezeu. Nu minimalizez seriozitatea ranilor si pagubelor pe care ti le-au facut altii.In pilda, datoria celui de-al doilea rob, adica echivalentul a zece-cincisprezece mii de dolari, nu era pretul unei cafele pe care o servesti in pauza de masa la serviciu, ci era o treime din venitul anual. Si poate ranile si paguba suferita de tine au fost mult mai mult decat o jignire ocazionala sau o barfa. Poate ca te-au afectat puternic. Insa in comparatie cu paguba adusa de noi prin pacat slavei lui Dumnezeu, este putin.

Baza in care trebuie, deci, sa ne iertam unii pe altii este imensitatea iertarii lui Dumnezeu fata de noi. Trebuie sa-i iertam pe altii fiindca si noua ni s-a iertat atat de mult. Pana nu recunoastem ca suntem noi insine datori cu zece mii de talanti, ne vom chinui sa iertam pe cei care ne-au gresit in chestiuni nesemni­ficative sau pe cei care ne sicaneaza in mod continuu.

Dar odata ce intelegem ca intr-adevar Ii suntem atat de datori lui Dumnezeu prin pacatul noastru continuu impotriva Sa, in momentul in care cineva ne face un rau vom putea spune, Doamne, stii ce mare rau mi s-a facut, dar eu sunt dator de zece mii de talanti fata de Tine, o datorie imensa. Pacatul lui impotriva mea este un nimic in comparatie cu pacatul meu impotriva Ta, si pentru ca Tu m-ai iertat il iert si eu din toata inima pe cel ce mi-a facut raul.”

Nu vreau sa spun ca daca ne rugam astfel, chiar daca ne rugam cu sinceritate, mania noastra va disparea imediat. Carnea noastra, sau firea noastra, nu se da batuta atat de usor. Insa atitudinea exprimata intr-o astfel de rugaciune ne poate servi ca arma cu ajutorul careia sa ne facem mania sa moara.

Acum, cand ne apropiem de finalul acestui de-al doilea capitol despre manie, sunt sigur ca amandoua aceste capitole ridica anumite intrebari si obiectii. Unii cititori poate se gandesc ca am ignorat situatii dificile de felul parintilor sau sotilor abuzivi, sau unele rele prevalente in sistemul societatii de azi. Unii poate gandesc asa, el nu stie prin ce-am trecut eu. Daca ar sti, n-ar fi asa de increzut in raspunsurile pe care le da.

Vreau sa va spun ca nu este in scopul acestei carti sa discutam diferitele situatii care ne provoaca mania. Si eu nu incurajez in nici un fel crestinismul de tip “pres de sters picioarele,” adica sa-i lasam continuu pe altii sa ne calce si sa ne abuzeze. Exista momente in care trebuie sa tinem tare la ce este corect si drept. Nu trebuie insa sa pacatuim facand acest lucru. Si asta incerc eu sa explic.

Scopul meu in aceste doua capitole este sa fiu de folos in a ajuta sa intelegem ca cea mai mare parte a maniei noastre, daca nu chiar toata mania, este pacatoasa, chiar daca vine in urma actiunilor pacatoase ale altora.Subliniind pacatul nostru de a ne mania, nu vreau sa minimalizez pacatul celorlalti oameni. Insa avem o vorba veche care spune, “Doua rele nu fac una buna.” Pacatul celuilalt nu face ca mania noastra sa fie “corecta” sau justificata. Sau asa cum spune Iacov, “Mania omului nu lucreaza neprihanirea lui Dumnezeu” (1:20).

Mai mult, ma tem ca mare parte din mania noastra nu este rezultatul nedreptatilor si relelor care ni s-au facut, ci este manifestarea propriei noastre mandrii si a egoismului nostru. Am fost stanjeniti sau deranjati sau frustrati de actiunile (sau de lipsa de actiune) a altora, si ne-am maniat. In timp ce in jurul nostru exista multa nedreptate care merita un raspuns de manie justificata, nu trebuie sa folosim acest lucru ca scuza pentru a fugi de realitatea existentei unei manii pacatoase care apare atat de ades in inimile noastre si pe care o exprimam in cuvinte si actiuni.

Deci inca odata, va recomand cele trei principii sau practici atat de folositoare: o credinta ferma in suveranitatea lui Dumnezeu; o cautare serioasa a dragostei fratesti care acopera o sumedenie de pacate si nu tine o contabilitate a greselilor; si o intelegere umila a faptului ca, in comparatie cu pacatul fratelui meu impotriva mea, pacatul meu fata de Dumnezeu reprezinta o datorie infinit mai mare.


 


CAPITOLUL 16: Buruienile amaraciunii

 

[i][i][i] Unii cititori se intreaba poate de ce nu ma refer la fraza “radacina de amaraciune”din Evrei 12:51 ca o atentionare impotriva pacatului amaraciunii. Aceasta expresie este o aluzie la Deuteronomul 29:18 si la fraza “o radacina care sa aduca otrava si pelin,” care in acel pasaj vorbeste de razvratirea interioara, a inimii, impotriva lui Dumnezeu.In Evrei 12:51,scriitorul foloseste acea expresie din Deuteronomul pentru a avertiza impotriva apostaziei, nu impotriva amaraciunii provocate de resentimentul continuu.

CITESTE TOATA CARTEA AICI

72137_592021797483231_1160889066_n

914185_591711624180915_1589816089_o

Read Full Post »

389008_497486346971751_1563353808_n

PACATE RESPECTABILE

CONFRUNTAREA PACATELOR PE CARE LE TOLERAM

 

de Jerry Bridges

TRADUCEREA :MIHAI DAMIAN, 2009

Capitolul 15

Mania

Robert Jones, in cartea sa Uprooting Anger [Cum sa scapam de manie], scrie, “Mania este o problema universala, prevalenta in orice cultura, cu care se confrunta fiecare generatie. Nimeni nu este scutit de prezenta ei si nu este imun la otrava ei. Ea il patrunde pe orice om si deterioreaza pana si cele mai intime relatii. Mania este o parte mostenita a structurii noastre umane.” Apoi Jones mai adauga, “Din pacate acest lucru este adevarat chiar si in familiile crestinilor si in biserici.”[i][i]

As adauga la observatiile lui Jones asupra familiilor crestine si a bisericilor ca mania noastra este deseori directionata impotriva celor pe care-i iubim cel mai mult: sotie, copii, parinti sau rude apropiate din familie, si impotriva celor ce ne sunt cu adevarat frati si surori in familia bisericii. Am cunoscut odata un credincios care era un reper al purtarii frumoase fata de alti oameni dar era tot timpul manios fata de sotia si copiii sai. Din fericire, dupa mai multi ani, Dumnezeu l-a convins in final de starea lui si l-a ajutat sa-si rezolve problema maniei.

Ce este mania? Multi dintre noi ar putea zice, “Nu stiu s-o definesc in cuvinte, insa o simt foarte bine, mai ales cand este indreptata impotriva mea.”Dictionarul defineste mania ca fiind un sentiment puternic de neplacere, si de obicei de antagonism. As mai adauga ca acestea sunt deseori insotite de emotii pacatoase, de cuvinte si actiuni care ranesc pe cei care sunt obiectul maniei noastre.

Mania este ceva grozav si complex, si scopul acestei carti nu este acela de a ne ocupa extensiv de ea. Dorind sa ramanem la obiectivul de a ajuta sa confruntam pacatele pe care le toleram in vietile noastre, ma voi concentra asupra acelui aspect al maniei pe care de obicei il tratam ca pacat “acceptabil.” Pentru asta, voi trece direct la subiectul maniei sfinte.

Unii isi justifica mania spunand ca este o manie sfanta. Ei simt ca au dreptul sa se manie in situatia respectiva. Cum pot sti, deci, daca mania mea este una justificata si sfanta? Mai intai, mania sfanta porneste dintr-o perceptie corecta a unui rau real—sau, altfel spus, a unei incalcari a legii morale a lui Dumnezeu. Ea este centrata in Dumnezeu si in voia Lui, nu in mine si voia mea. In al doilea rand, mania sfanta este o manie controlata. Ea nu va duce niciodata la o izbucnire de temperament sau la un raspuns razbunator.[ii][ii]

Desi Biblia da unele exemple de manie sfanta, un exemplu fiind chiar curatirea templului facuta de Domnul Isus, aceste exemple sunt putine. In general Biblia ne da invatatura pentru a evita mania noastra pacatoasa, adica acele reactii pacatoase la actiunile si cuvintele altora. Faptul ca reactionam la un pacat real al altuia nu face neaparat din mania noastra o manie sfanta. Se poate sa fim mai preocupati de impactul negativ al acestor fapte pacatoase asupra noastra, decat de faptul ca ele sunt o incalcare a legii lui Dumnezeu. Sau se poate chiar sa ne folosim de faptul ca ele sunt o incalcare a legii lui Dumnezeu pentru a justifica raspunsul nostru pacatos de manie.

Un alt aspect referitor la manie, aflat si el dincolo de scopul acestei carti, este cel al omului care este tot timpul manios, sau al celui pe care mania il face sa fie badaran si agresiv fata de altii in cuvinte sau actiuni. Acesti oameni au nevoie de o buna sfatuire biblica si pastorala. Vreau, deci, ca in cadrul acestui capitol sa ne ocupam de ceea ce am putea numi manie obisnuita, pe care suntem cumva tentati s-o acceptam ca parte a vietii, dar care este de fapt vinovata in ochii lui Dumnezeu.

Daca vrem sa ne ocupam de subiectul maniei, trebuie sa intelegem ca nimeni in afara de noi insine nu e vinovat pentru mania noastra. Cuvintele sau actiunile cuiva pot constitui ocazia maniei noastre, insa cauza o putem gasi in noi—ea este de obicei mandria, egoismul, sau dorinta noastra de a detine controlul. Am promis ca fac ceva pentru un prieten, si am uitat. Cand a aflat acest lucru, el s-a maniat tare pe mine. De ce a fost asa de intors pe dos? Din pricina ca greseala mea l-a facut sa apara neserios in fata altor prieteni ai lui. Nu spun asta ca scuza pentru uitarea mea si pentru faptul ca l-am pus intr-o situatie neplacuta. Insa cauza maniei lui n-a fost uitarea mea ci mandria lui proprie.

Putem sa ne maniem pentru ca am fost tratati cum nu trebuia intr-o situatie. Cineva ne barfeste, apoi noi auzim si ne maniem. De ce? Probabil pentru ca reputatia noastra sau caracterul nostru a fost pus la indoiala. Din nou, cauza maniei este mandria proprie.

Ne maniem pentru ca nu se face cum am dori. Vedem acest lucru in mod frecvent la copii, insa este adevarat si in cazul nostru, al adultilor. De multe ori in familie, sau sotul sau sotia au o personalitate mai puternica si doresc sa se faca totul dupa placul lor, chiar cu pretul nesocotirii dorintelor celuilalt sau a rationamentului corect. Cand celalalt partener nu cedeaza asa de usor, primul se manie.[iii][iii] Cateodata se intampla situatii similare in biserica locala sau chiar intr-o organizatie parabisericeasca. Cineva cu caracter puternic si poate increzut doreste sa exercite controlul si se manie cand altii i se opun. In toate aceste cazuri, cauza maniei este egoismul. “Eu vreau asa.”

Ne putem mania ca raspuns la mania altora. Un sot vine acasa si doreste sa aiba masa pregatita. Daca nu e gata, se manie si isi exprima mania in cuvinte nervoase si aspre. Drept urmare si sotia lui se manie, insa ea poate ca nu-si exprima mania. Interiorul ei insa fierbe. Si mania ei este tot atat de pacatoasa ca a sotului ei. Cineva este apostrofat de seful sau, poate chiar in fata colegilor de munca. Nu poate riposta cu aceeasi moneda, insa, la fel cu sarmana sotie, clocoteste de resentimente.

Aceste situatii ipotetice nu sunt spuse pentru a justifica actiunile sotului si ale sefului. Mania acestora este in mod clar pacatoasa. Insa noi putem alege cum sa raspundem la actiunile pacatoase ale altora fata de noi. Ganditi-va la cuvintele lui Petru adresate robilor din biserica primului veac, care slujeau unor stapani cruzi si nedrepti. Dupa modul de gandire al lumii de acum, mania unor astfel de oameni ar fi justificata, insa iata cuvintele lui Petru catre ei:

 Slugilor, fiti supuse stapanilor vostri cu toata frica, nu numai celor ce sunt buni si blanzi, ci si celor greu de multumit. Caci este un lucru placut, daca cineva, pentru cugetul lui fata de Dumnezeu, sufera intristare, si sufera pe nedrept. In adevar, ce fala este sa suferiti cu rabdare sa fiti palmuiti, cand ati facut rau? Dar daca suferiti cu rabdare, cand ati facut ce este bine, lucrul acesta este placut lui Dumnezeu (1 Petru 2:18-20)

 Indrumarile date de Petru robilor sunt o aplicare concreta si specifica a unui principiu scriptural mai larg: Noi trebuie sa raspundem in fata oricarei nedreptati care ni se face “cu gandul la Dumnezeu,” sau “pentru cugetul lui fata de Dumnezeu.” Asta inseamna sa avem in vedere voia lui Dumnezeu si slava lui Dumnezeu. Cum ar vrea Dumnezeu sa raspund in aceasta situatie? Cum pot sa-L slavesc mai bine prin modul in care raspund? Cred eu ca aceasta situatie dificila sau acest tratament incorect de care am parte este sub controlul suveran al lui Dumnezeu si ca in infinita Lui intelepciune si bunatate El foloseste aceste circumstante dificile pentru a ma face mai asemenea chipului lui Cristos? (vezi Romani 8:28; Evrei 12:4-11).

Sunt suficient de realist sa-mi dau seama ca in tensiunea emotionala a unei situatii dificile nimeni nu va sta sa ia la rand lista intrebarilor din pasajul precedent. Insa putem si trebuie sa dezvoltam un mod de gandire de felul acesta. De multe ori raspunsul nostru imediat la o actiune nedreapta a altora este mania pacatoasa. La mine asa se intampla. Insa in momentele urmatoare episodului dificil noi putem continua sa tinem mania, sau putem medita la intrebari de felul celor date mai sus si sa permitem Duhului Sfant sa risipeasca mania.

N-am nici o indoiala ca exista miliarde de alte circumstante sau actiuni ale altora care ne ispitesc sa ne maniem. Insa ele nu ne pot face niciodata sa ne maniem. Cauza maniei se gaseste intotdeauna in inimile noastre, de obicei din pricina mandriei sau egoismului.

Probabil ca exista si exceptii care doar intaresc regula, insa putem spune fara sa gresim ca oricare din noi se va mania din vreme in vreme. Nu este o problema—problema este ce facem cu mania. Unii si-o revarsa spre afara, de obicei in cuvinte tari si aspre. Altii o vor exterioriza in moduri mai subtile, de felul luarii in ras sau adresarii de comentarii sarcastice la adresa persoanei care constituie obiectul maniei. Si mai exista un al treilea grup, al celor care au tendinta de a tine in ei mania sub forma resentimentelor. Toate aceste expresii ale maniei sunt pacate.

Deci cum ne vom purta intr-un mod care sa-L onoreze pe Dumnezeu? Mai intai, trebuie sa detectam mania si sa recunoastem ca este un lucru pacatos. Nu putem rezolva problema ei pana nu recunoastem prezenta ei. Apoi trebuie sa ne intrebam de ce ne maniem. Este din cauza mandriei noastre, din cauza egoismului, sau din cauza unui idol al inimii pe care-l protejam? Daca da, trebuie sa ne pocaim nu doar de manie, ci si de mandrie, de egoism, de idolatrie.

Dupa ce ne-am ocupat intr-o oarecare masura de exprimarea maniei prin recunoastere si pocainta, trebuie sa ne schimbam atitudinea fata de persoana sau persoanele ale caror cuvinte sau actiuni ne-au declansat mania. In aceasta trebuie sa ne ghidam dupa cuvintele Scripturii scrise prin Pavel:

 Dimpotriva, fiti buni unii cu altii, milosi, si iertati-va unul pe altul, cum v-a iertat si Dumnezeu pe voi in Cristos (Efeseni 4:32).

 

Si din nou, tot din apostolul Pavel:

 

Ingaduiti-va unii pe altii, si, daca unul are pricina sa se planga de altul, iertati-va unul pe altul. Cum v-a iertat Cristos, asa iertati-va si voi (Coloseni 3:13).

 Daca ne-am exprimat in afara mania, trebuie sa cautam si iertarea persoanei ranite de mania noastra.

In final, trebuie sa-i incredintam lui Dumnezeu ocaziile care ne provoaca mania, indeosebi cand suntem noi insine obiectul maniei altora sau obiectul unui tratament incorect din partea unui sef, a unui sot poruncitor, sau a altuia care ne trateaza nedrept sau incorect.Pentru a ne dizolva emotiile pacatoase, trebuie sa credem ca Dumnezeu este suveran absolut in toate aspectele vietii noastre (atat in cele “bune” cat si in cele “rele”) si ca toate cuvintele si actiunile altora care ne ispitesc la manie fac parte intr-un fel din planurile Lui intelepte si bune prin care doreste sa ne faca mai asemeni Domnului Isus. Trebuie sa realizam ca orice situatie care ne ispiteste sa ne maniem ne poate duce sau la manie pacatoasa sau la Cristos si puterea Lui sfintitoare.

Mai devreme in acest capitol, am afirmat ca subiectul maniei este complex si ca abordarea lui in detaliu nu este in scopul acestei carti. Nadajduiesc insa ca am ajutat sa intelegem ca aproape orice fel de manie este pacatoasa si, desi o putem scuza si tolera in vietile noastre, ea este inacceptabila in ochii lui Dumnezeu. Inainte de a parasi acest subiect, mai exista un aspect al maniei pe care as avrea sa il abordam. Este vorba de…

 MANIA FATA DE DUMNEZEU

Am intalnit cativa crestini care erau suparati pe Dumnezeu dintr-un motiv sau altul. Unii considera ca Dumnezeu i-a lasat balta intr-un oarecare mod; altii simt ca Dumnezeu este pur si simplu impotriva lor. Acum, cand scriu, stau la birou si am in fata o scrisoare in care cineva spune, “Am simtit de atatea ori ca Dumnezeu m-a plesnit direct in fata in momente in care depindeam cu adevarat de El.” Aceasta persoana admite deschis ca este maniata pe Dumnezeu, fiindca a ajuns la concluzia ca Dumnezeu ii sta impotriva.

Ce putem noi spune celor ce sufera cu disperare si simt ca Dumnezeu i-a lasat balta sau chiar s-a intors impotriva lor? Este oare in regula sa fii manios pe Dumnezeu? Cei mai multi psihologi ai vremii noastre ar spune ca da. “Usureaza-ti sentimentele catre Dumnezeu.” Intr-un restaurant chiar am citit pe un afis exprimarea, “Este OK sa te manii pe Dumnezeu. El este baiat mare, poate sa suporte.”Dupa logica mea, asta este o adevarata blasfemie.

Dati-mi voie sa fac o afirmatie, tare si raspicat. Nu este niciodata OK sa te manii pe Dumnezeu. Mania este o judecata morala, si in cazul lui Dumnezeu asta inseamna sa-L acuzi ca a gresit, ca a facut rau. Inseamna sa-L acuzi ca a pacatuit fata de tine neglijandu-te sau purtandu-se necinstit cu tine. Mania poate fi adesea un raspuns la gandul ca Dumnezeu ne datoreaza mai mult decat primim in viata. Drept urmare, Il punem pe Dumnezeu in boxa acuzatilor la tribunalul nostru. Ma gandesc acum la cineva care, in timp ce mama lui era pe moarte de cancer, a spus, “Dupa tot ce a facut mama pentru Dumnezeu, asta-i este multamul.” Fara sa-si aminteasca deloc ca Domnul Isus a suferit o agonie de nedescris ca sa plateasca pentru pacatele ei ca ea sa nu-si petreaca vesnicia in iad, acest om considera ca Dumnezeu ii datora si o viata mai buna pe acest pamant.

Imi dau seama ca credinciosii poat avea si chiar au cateodata rabufniri scurte de manie la adresa lui Dumnezeu. Am simtit si eu aceasta.Insa ar trebui sa realizam repede ca aceasta este pacat si sa ne pocaim imediat.

Ce sa facem, deci, cand suntem ispititi sa ne maniem pe Dumnezeu? Trebuie sa ne “inselam” oare sentimentele si sa traim intr-un fel de alienare de Dumnezeu? Nu, nu aceasta este solutia biblica. Raspunsul sta, intai de toate, asa cum am spus si inainte (capitolul 8), intr-o incredere ferma in suveranitatea, intelepciunea si dragostea lui Dumnezeu.

In al doilea rand, ar trebui sa ne aducem confuzia si perplexitatea inaintea lui Dumnezeu cu umilinta si incredere. Ne putem ruga in felul urmator:

 Doamne, stiu ca ma iubesti, si stiu ca hotararile Tale pentru mine sunt deseori mai presus de intelegerea mea. Recunosc ca sunt confuz in acest moment fiindca nu vad dovada dragostei Tale fata de mine. Te rog, ajuta-ma, prin puterea Duhului Tau, sa ma incred in Tine si sa nu cad in ispita de a fi manios pe Tine.[iv][iv]

 Amintiti-va ca Dumnezeul nostru este un Dumnezeu iertator. Chiar si pentru mania noastra fata de El, pe care eu o consider un pacat serios, Cristos a platit prin moartea Sa pe cruce. Deci daca esti manios pe Dumnezeu in inima ta, te invit—nu, ci mai degraba te chem—vino la El cu pocainta si vei avea parte de puterea curatitoare a sangelui lui Cristos, varsat pentru tine pe cruce.

Cred ca multi crestini nu vor sa-si recunoasca mania. Sunt constienti ca aduna ganduri si sentimente negative fata de cineva care nu le-a fost pe plac, insa nu identifica acest lucru ca fiind manie, in nici un caz manie pacatoasa. Ei se focalizeaza pe partile rele ale celuilalt si isi justifica propria reactie. Ei nu-si vad pacatul. In consecinta, pentru ei mania lor este “acceptabila.” Nu simt nevoia s-o indrepte. Ma rog ca Dumnezeu sa foloseasca acest capitol pentru a ne ajuta pe fiecare dintre noi, fie ca avem o manie ocazionala sau una frecventa, sa o recunoastem drept pacat, asa cum este de fapt, si sa luam masurile pentru a o starpi.

CAPITOLUL 15: Mania

 

[1][i] Robert D. Jones, Uprooting Anger (Phillipsburg, NJ: P & R Publishing, 2005), 13.

[ii][ii] Ii raman indatorat lui Robert Jones pentru aceste ganduri, desi nu l-am citat în mod exact. Pentru cititorii care vor sa aprofundeze subiectul maniei mai mult decat se abordeaza in acest capitol, cartea lui Jones Uprooting Anger este foarte buna.

[iii][iii] Imi dau seama ca in aceste situatii ar trebui sa guverneze principiile casatoriei aratate de Pavel si Petru în Efeseni 5:22-33 şi 1 Petru 3:1-7, insa noi discutam mania care rezulta atunci cand aceste principii nu sunt urmate.

[iv][iv] Din nou, stiu ca am tratat acest subiect doar în parte. Robert Jones are în cartea sa (citata mai sus) un capitol excelent care se ocupa extensiv de subiectul maniei fata de Dumnezeu.

CITESTE TOATA CARTEA AICI

561197_488911601162559_2095618287_n

Read Full Post »

MEDITATII DESPRE CURAJ

409024_287410414649525_1819033498_n 

CURAJUL

“Isus le-a zis: “Veniţi după Mine, şi vă voi face pescari de oameni” (Marcu 1:17)

Dacă doreşti să experimentezi binecuvântarea lui Dumnezeu într-un mod nou, pregăteşte-te să-ţi părăseşti zona de confort. Când Domnul Isus i-a chemat pe ucenici, ei se aflau într-un loc familiar, făcând ceea ce ştiau mai bine: pescuiau. Dar nu puteau să rămână acolo şi să-L şi urmeze. Nici tu nu poti. Biblia spune: “Pe când trecea Isus pe lângă marea Galileii, a văzut pe Simon şi pe Andrei, fratele lui Simon, aruncând o mreajă în mare, căci erau pescari. Isus le-a zis- “Veniţi după Mine, şi vă voi face pescari de oameni.” îndată, ei şi-au lăsat mrejile, şi au mers după El” (v. 16-18). Să remarcăm că ei au fost nevoiţi să părăsească siguranţa obişnuitului pentru a-şi duce la îndeplinire destinul. Iar în cazul în care te gândeşti că eşti prea bătrân să încerci ceva nou, Avraam avea şaptezeci şi cinci de ani când a părăsit confortul căminului pentru a pleca şi a da naştere unui nou popor. Nu vârsta ta e problema, ci credinţa ta. înţelege un lucru: astăzi eşti doar la un pas distanţă de următorul adevăr pe care Dumnezeu doreşte să-hnveţi despre El, aşa că nu-ti poti permite să rămâi unde eşti. Cu toţii avem tendinţa de a ne agăţa de lucrurile “încercate şi’adevărate”. Problema e că atunci când nu te mai străduieşti, te micşorezi, începi să te complaci, crezi că poti face faţă lucrurilor de unul singur şi încetezi să mai creşti. Te afli astfel pe un teren periculos.’ Dacă astăzi simţi nelinişte în inima ta şi crezi că Dumnezeu are mai mult pentru tine decât faci în prezent, atunci e timpul să-ţi confrunţi temerile, să le depăşeşti şi să te avânţi într-o nouă experienţă cu El.

“Scoală te, căci treaba aceasta te priveşte … Imbărbătează-te şl lucrează (Ezra 10:4)

Pastorul Andy Stanley scrie: “Ţin în birou un bilet pe care scrie: “Nu avea vise mici, căci ele nu mişcă inimile oamenilor”. De mai multe ori această afirmaţie m-a împiedicat să mă retrag din proiectele mele. Ştiu din experienţă că e imposibil să fii lider fără să ai un vis. Când liderii nu mai sunt dispuşi să viseze, nu va dura mult până când cei ce îi urmează nu mai sunt dispuşi să îi urmeze. Aşa că visează! Vise mari! Visează des. Undeva în acele idei întâmplătoare care iţi inundă mintea se va găsi una care îţi va captura inima şi imaginaţia. Şi acea idee întâmplătoare poate foarte bine să evolueze într-o viziune pentru viaţa ta”. Toate marile realizări încep ca un vis în inima cuiva. Toate lucrurile se întâmplă în două feluri: mai întâi în mintea ta, apoi în viaţa ta. Visătorii lasă ca mintea să hoinărească în afara graniţelor a ceea ce există, şi crează o imagine mentală a ceea ce poate exista. Ei nu sunt totdeauna cei mai talentaţi sau cei mai educaţi – ci doar cei ce refuză să-şi îngrădească gândirea sau să se limiteze la ceea ce au făcut alţii. Să faci lucrul acesta ai nevoie de curaj, de mult curaj! La baza fiecărui vis există un demon al îndoielii. De îndată ce visul a fost conceput, mintea ţi se umple brusc de toate motivele pentru care s-ar putea să nu meargă. Şi vor fi oameni în jurul tău care se vor grăbi să-ţi confirme aceste temeri. în pofida acestor lucruri, trebuie să avansezi şi să visezi; altfel, îţi vei petrece restul vieţii împlinind visele altora. “Scoală-te, căci treaba aceasta te priveşte … Imbărbătează-te şi lucrează”.

 “Cu noi sunt mai mulţi decât cu el” (2 Cronici 32:7)

David le ducea mâncare fraţilor lui pe câmpul de luptă când l-a văzut pe Goliat. El nu se gândea să devină erou, ci doar a profitat de o ocazie la care soldaţii visau doar. Ocaziile te vor lua prin surprindere şi dacă nu eşti treaz şi pregătit, le vei rata. Ceea ce au descoperit ceilalţi la David în acea zi – a existat în el tot timpul! Dacă eşti lider, deja ai talentul necesar de a conduce. Dar curajul este acel ceva ce va face să devii lider şi în ochii altora. Oamenii pe care îi stimăm cel mai mult demonstrează curaj – curaj pe câmpul de luptă şi în şedinţe, curajul de a-i apăra pe cei lipsiţi de apărare sau de a încerca pur şi simplu ceea ce nimeni nu a crezut că este posibil. Poate spui: “Dar nu am banii necesari”. Nu-ţi fă griji, capitalul vine în urma curajului. Nu te lăsa intimidat de cifre. Dumnezeu nu e impresionat de tabele şi de condiţiile de pe piaţă. El este mişcat de credinţă. Nu-I lăsa pe cum să te intimideze. Cum este cel ce te provoacă şi îţi deschide uşi spre mari oportunităţi. Dacă drumul spre succes ar fi bine iluminat, deja ar fi aglomerat. Dacă cum nu ar fi o problemă, altcineva şi-ar fi dat seama de lucrul acesta. Orice progres începe cu o întrebare: “Ce trebuie făcut?” Şi cineva trebuie să-şi pună această întrebare – de ce nu tu? Viitorul le aparţine celor ce au curajul să-şi pună această întrebare şi credinţa să persiste în ea până găsesc răspunsul. Când obstacolele par prea mari, bazează-te pe acest verset: “Nu vă temeţi şi nu vă înspăimântaţi … Cu noi sunt mai mulţi decât cu el”.

primit pe email537263_321686801267623_1519851060_n

Read Full Post »

578782_3549593277905_1935598937_n480941_578804672132821_1223801138_n

PACATE RESPECTABILE

CONFRUNTAREA PACATELOR PE CARE LE TOLERAM

 

de Jerry Bridges

TRADUCEREA :MIHAI DAMIAN, 2009

Capitolul 14

Lipsa rabdarii si iritabilitatea

Un prieten al meu pastor era in vizita in casa unui cuplu din cei care fondasera biserica locala, un cuplu foarte respectat si iubit, si care se investisera cu consistenta in vietile altora. La timpul acestei vizite sotul suferea de un cancer terminal, care l-a si rapus cu cateva luni mai tarziu.

In cursul vizitei, pastorul i-a intrebat pe cei doi, “Cum o duceti din punct de vedere spiritual?” Cu lacrimi in ochi sotia a raspuns, “Daca ar fi sa luam in vedere doar cancerul, ne-am impacat cu el. Insa nu ma pot impaca cu pacatul nostru. Dupa atatia ani impreuna, mai ales in situatia de acum, te-ai gandi ca nu ne mai lovim si nu ne mai ranim unul pe altul, insa asta ni se intampla inca. Si cu asta nu ma pot impaca. Pot sa ma impac cu cancerul, insa nu ma pot impaca cu firea pacatoasa.”

Aceasta istorie trista dar adevarata ilustreaza o realitate care este foarte frecventa in cadrul pacatelor noastre “respectabile.” Multe din ele se vad mai ales in contextul familiilor noastre. Dupa cum am spus intr-un capitol anterior, cand iesim afara ne putem ascunde luand o “fata crestina,” insa in interiorul familiilor noastre dam adeseori la iveala adevaratul nostru caracter. Lucrul acesta se intampla in mod deosebit in doua domenii ale pacatului la care vom privi in acest capitol:lipsa rabdarii si iritabilitatea.

Aceste doua trasaturi sunt foarte inrudite. Mai mult, amandoua cuvintele pot fi definite in moduri usor diferite, in functie de context. Deci in acest capitol voi defini lipsa rabdarii ca un sentiment puternic de iritare la greselile (de obicei) neintentionate si la esecurile altora. Aceasta lipsa a rabdarii este exprimata deseori in mod verbal intr-un mod care sa umileasca persoana (sau persoanele) care este obiectul lipsei de rabdare.

Cheia intelegerii acestui tip de lipsa de rabdare sta in faptul ca el este un raspuns la actiunile de obicei neintentionate ale altora. Din pricina problemei mele de auz, deseori eu pot auzi pe sotia mea ca spune ceva insa nu pot sa inteleg ce-mi spune. Acesta este tipul de situatie care-i poate crea foarte usor sotiei mele o stare de iritare, cand ii cer sa repete ce a zis. Deci ea a trebuit sa invete sa fie rabdatoare, in loc sa fie lipsita de rabdare cu mine in astfel de situatii. (In caz ca va puneti problema, am incercat sa folosesc un aparat auditiv, insa nu ma ajuta in tipul meu de problema de auz.)

In ce ma priveste, imi place sa-mi iau intotdeauna o marja de timp. Imi place sa plec destul de devreme de acasa incat sa pot ajunge din timp la adunare, la aeroport, sau in orice alt loc, fara sa trebuiasca sa ma grabesc. Sotia mea, pe de alta parte, are abilitatea incredibila sa fie gata doar in ultimul moment. (Cum reuseste sa foloseasca atat de strans timpul ramane inca un mister pentru mine.) Deci, iata-ma gata de plecare dar asteptand dupa ea. Ce voi face, oare? Voi arata o lipsa de rabdare si voi spune, “De ce intarzii tu intotdeauna?” sau chiar fara sa spun nimic imi voi arata neplacerea prin atitudinea mea nerostita de lipsa de rabdare? Sau voi alege sa fiu rabdator cu ea, realizand ca o relatie armonioasa intre noi este mai importanta decat sa plec de acasa exact la ora propusa?

Aceste situatii din viata reala sunt doar doua exemple din multele ocazii in care oamenii care traiesc si lucreaza impreuna trebuie sa se pazeasca in mod continuu de ispita lipsei de rabdare. Din pricina firii noastre pacatoase, nu suntem “desavarsiti” in ce priveste virtutea rabdarii. Fiecare din noi, inclusiv eu si sotia mea, ne aflam inca in cursul acestui proces.

Mai mult, trebuie sa remarcam ca nici dizabilitatea mea de auz nici programarea timpului sotiei mele la limita nu sunt in ele insele cauze ale lipsei de rabdare. Acestea doar ne dau prilejul sa lasam firea sa se manifeste. Cauza in sine a lipsei de rabdare se afla in inima noastra, in atitudinea noastra de a insista ca altii din jurul nostru sa se conformeze asteptarilor noastre.

Poti identifica in viata ta o situatie care te ispiteste in mod repetat sa fii fara rabdare? Sper ca nu gandesti in felul urmator: Eu? Eu n-am nici cea mai mica problema cu lipsa de rabdare. Poate ca nu ai o problema… dar ti se intampla oare sa-ti pierzi rabdarea? Da-mi voie sa-ti sugerez cateva posibilitati care sa-ti dea de gandit.

Parintii isi pot pierde rabdarea la raspunsul incet al copiilor si tinerilor in educare. De cate ori ti-am spus sa nu-ti lasi pantofii in camera de zi?” Sau, “Cand vei invata oare sa mesteci mancarea cu gura inchisa?” Astfel de raspunsuri incete din partea lor la invatatura pe care le‑o dam ne pot face deseori sa ne pierdem rabdarea. Evident ca acest tip de expresii ale lipsei de rabdare, pe care le-am folosit drept ilustratie, nu ne ajuta in eforturile de educare. Ele sunt doar ventuze prin care dam drumul presiunii create de lipsa rabdarii, si prin care noi ne umilim copilul. Fratii de corp sunt de obicei fara rabdare unul fata de altul, si este o mare provocare pentru parinti sa-si educe copiii, atat prin invatare cat si prin exemplu, sa fie rabdatori unii cu altii.

Desi am spus ca avem tendinta sa fim fara rabdare in cadrul familiilor noastre, cu siguranta lipsa rabdarii nu se limiteaza la acest context. Unii crestini sunt stiuti ca soferi fara rabdare.Putem sa ne pierdem rabdarea cand suntem serviti “cu viteza redusa” intr-un magazin, la banca sau la restaurant. Eu trebuie sa am grija sa nu-mi pierd rabdarea la oficiul postal cand doresc doar sa cumpar niste timbre, iar in fata mea este unul care are zeci de pachete de trimis in strainatate. Poate vei gasi folositor sa rogi pe sotia ta, pe copii tai adolescenti sau pe un prieten care te cunoaste bine sa identifice domenii ale vietii in care tu nu arati rabdare. Dincolo de toate, trebuie sa recunoastem ca lipsa rabdarii este un pacat si sa ne pocaim de el.

Apostolul Pavel, in cateva din epistolele sale, ne indeamna sa avem rabdare. In 1 Corinteni 13, in capitolul maret al “dragostei,” el incepe descrierea pe care o face dragostei spunand, “Dragostea este indelung rabdatoare.” In Galateni 5:22-23, rabdarea este una din cele noua expresii ale roadei Duhului. In Efeseni 4:1-2, Pavel ne indeamna sa traim cu rabdare, iar in Coloseni 3:12 ni se spune sa ne imbracam cu rabdare. In mod clar, Pavel considera (si vreau sa va reamintesc ca el nu exprima doar propria sa opinie, ci scrie sub indrumarea Duhului Sfant) ca aceasta calitate a rabdarii este o virtute ce trebuie cultivata. Si printr-o implicatie rezonabila, putem spune ca opusul, adica lipsa rabdarii, este un pacat care trebuie dat afara. Chiar daca noua ne pare acceptabil, in ochii lui Dumnezeu este inacceptabil.

V-am spus ca lipsa rabdarii si iritabilitatea sunt foarte inrudite. In timp ce lipsa rabdarii este un sentiment puternic de iritare sau de exasperare, iritabilitatea, asa cum o definesc eu, se refera la frecventa lipsei de rabdare, sau la usurinta cu care cineva isi pierde rabdarea la cea mai mica provocare. Persoana care isi pierde usor si frecvent rabdarea este o persoana iritabila. Cei mai multi dintre noi isi pierd uneori rabdarea, dar cel iritabil este in majoritatea timpului fara rabdare. Om iritabil este acela cu care simti ca trebuie sa mergi pe varfuri sau “sa te porti ca si cu un ou crapat.” Nu e distractiv sa fii in preajma unor astfel de oameni, si din pacate membrii de familie si colegii de munca n-au incotro.

Esti deranjat de foarte multe ori de cineva sau de o anumita imprejurare? Daca da, s-ar putea sa fii o persoana iritabila. Daca esti deranjat in mod frecvent de un altul (sau de altii), poate ai nevoie sa inveti sa treci cu vederea actiunile lui neintentionate. Proverbe 19:11, desi se refera la subiectul maniei (capitolul nostru urmator) spune, “Intelepciunea face pe om rabdator, si este o cinste pentru el sa uite greselile.” Iar Petru scrie, “Dragostea acopera o sumedenie de pacate” (1 Petru 4:8). Putem spune ca daca dragostea acopera o sumedenie de pacate, cu cat mai mult poate ea acoperi o sumedenie de fapte iritante.

Acum sa presupunem ca esti in mod frecvent obiect al lipsei de rabdare a altuia. Sa presupunem ca esti mereu ocarat, criticat, dojenit. Cum ar trebui sa raspunzi? De prea multe ori persoana cu un temperament la fel de iute va raspunde pe masura, starnind astfel un “razboi al cuvintelor.”O astfel de abordare nu doar ca e neproductiva, dar e si total nebiblica. Sau poate esti tipul de persoana care nu raspunde defel cu vorba, insa clocoteste pe dinlauntru din pricina resentimentelor fata de cel care si-a exteriorizat lipsa de rabdare. Si acesta este un raspuns pacatos din partea ta.

Din punct de vedere biblic ai doua optiuni. Poti urma exemplul Domnului Isus care, “cand era batjocorit, nu raspundea cu batjocuri, si cand era chinuit, nu ameninta, ci Se supunea Dreptului Judecator” (1 Petru 2:23). Uneori aceasta poate fi singura optiune biblica.

A doua varianta este sa-l confrunti pe cel ce-si arata nerabdarea in ceea ce te priveste, si sa-i arati, cu exemple concrete, lipsa ei sau lipsa lui de rabdare. Poti insa sa faci acest lucru doar dupa ce ti-ai rezolvat problema in inima ta si esti capabil sa-i vorbesti doar spre bine lui sau al ei, nu pentru a te simti tu bine atragandu-i atentia. Daca confrunti acea persoana cu lipsa ei de rabdare si faci acest lucru intr-o maniera biblica, si daca el sau ea accepta ce spui tu, atunci probabil ca relatia voastra va deveni mai stransa (vezi Matei 18:15).

Daca insa persoana neaga faptul ca si-ar fi pierdut rabdarea si devine defensiva si dusmanoasa cand ii pui adevarul in fata, tu trebuie sa te intorci la prima optiune si sa faci dupa exemplul Domnului Isus. Pentru asta, ti se cere insa o credinta ferma in suveranitatea lui Dumnezeu peste orice imprejurare a vietii tale. S-ar parea ca Dumnezeu se foloseste de actiunile pacatoase ale acestei persoane pentru a te ajuta sa cresti in ceea ce priveste virtutile biblice de rabdare si blandete (vezi exemplul lui Moise in Numeri 12:1-3).

Vreau acum sa-ti amintesc, dupa cum fac in aproape fiecare capitol, ca aceasta carte este despre pacatele “respectabile,” adica pacatele pe care le toleram in vietile noastre, in vreme ce condamnam vehement pacatele mai flagrante ale societatii care ne inconjoara. Sa fim insa tot asa de severi cu noi insine, in ceea ce priveste propriile noastre pacate subtile, cum suntem fata de pacatele urate pe care le condamnam in altii.Sa nu ne asemanam cu Fariseul cel neprihanit din Templu, care s-a rugat, “Doamne, Iti multumesc ca nu sunt ca alti oameni,” ci sa avem neincetat atitudinea smerita a vamesului care a zis, “Doamne, ai mila de mine, pacatosul” (Luca 18:11-13).

~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~`

Read Full Post »

10899_491887950864924_919401481_n

PACATE RESPECTABILE

CONFRUNTAREA PACATELOR PE CARE LE TOLERAM

 

de Jerry Bridges

TRADUCEREA: MIHAI DAMIAN, 2009

Capitolul 13

Lipsa infranarii

“Omul care nu este stapan pe sine, este ca o cetate surpata si fara ziduri” (Proverbe 25:28). In vremurile biblice, zidurile unei cetati constituiau principalul ei mijloc de aparare. Daca zidurile aveau brese, o armata invadatoare putea sa intre in cetate si s-o cucereasca. Ne amintim din istoria caderii Ierihonului ca Dumnezeu a facut zidurile cetatii sa se darame, facand astfel posibila inaintarea armatei lui Israel si luarea cetatii(vezi Iosua 6:1‑5,20).

In acelasi mod in care cetatea fara ziduri era vulnerabila in fata unei armate invadatoare, o persoana fara capacitatea auto-controlului este vulnerabila in fata diferitelor ispite. Din pacate, Solomon, cel care a scris cuvintele dinProverbe 25:28, ne sta in fata ca demonstratie trista si puternica a propriilor sale cuvinte. Scriptura ne spune ca Solomon a avut sapte sute de neveste si trei sute de concubine, toate din natiuni despre care Domnul zisese lui Israel sa nu-si ia neveste (vezi 1 Imparati 11:1-3). Insa Solomon si-a dat frau liber pasiunii si a nesocotit cu totul interdictia pusa de Dumnezeu. Fiind cel mai puternic si bogat om al erei sale, Solomon a avut acces la tot ce i-a dorit inima. Insa in loc sa foloseasca auto-controlul sau infranarea, el si-a dat la o parte propriile sale cuvinte intelepte si a lasat poftele sa-i scape de sub control. Solomon a platit scump lipsa lui de infranare. Nevestele i-au abatut inima de la Dumnezeu. Din aceasta cauza, Dumnezeu a divizat imparatia lui Solomon pe vremea fiului sau Roboam, iar de atunci dinastia davidica a schiopatat.

Atat in Proverbe cat si in epistolele Noului Testament, Scriptura ne da multe invataturi in legatura cu infranarea. Pavel o include in lista modurilor de manifestare a roadei Duhului (vezi Galateni 5:22-23), si pune lipsa infranarii in lista viciilor caracteristice vremurilor din urma (vezi 2 Timotei 3:3). In instructiunile date lui Tit referitor la lucrarea lui in Creta, Pavel include si cateva indemnuri spre a-i invata despre infranare (vezi Tit 2:2,5-6), si le aminteste ca acelasi har care aduce mantuirea ne invata sa traim cu cumpatare si infranare (vezi Tit 2:11-12). Apoi apostolul Petru ne indeamna de mai multe ori in pistolele sale sa fim treji, sa nu ne pierdem controlul de sine (vezi 1 Petru 1:13; 4:7; 5:8; 2 Petru 1:5).

In ciuda invataturii Scripturii despre infranare, cred ca aceasta este o virtute careia i se acorda putina atentie constienta din partea majoritatii crestinilor. Din cultura noastra crestina noi am adoptat niste limite care ne opresc sa infaptuim pacate batatoare la ochi, insa inlauntrul acestor limite noi traim foarte mult cum ne place. Rareori spunem “nu” dorintelor si emotiilor noastre. Lipsa infranarii poate fi foarte bine unul din multele noastre pacate asa-zis “respectabile.” Si tolerandu-l pe acesta, devenim mai vulnerabili in fata altor pacate “respectabile.” Lipsa infranarii limbii noastre, de exemplu, poate deschide usa oricarui alt fel de vorbire nepotrivita, de felul sarcasmului, barfei, defaimarii si ridiculizarii.

Ce este infranarea? Este o stapanire sau un control prudent al dorintelor cuiva, a poftelor, impulsurilor, emotiilor si pasiunilor. Este a spune “nu” atunci cand trebuie sa spunem “nu.” Este o moderatie in dorintele si activitatile legitime, cat si o retinere absoluta de la lucrurile care sunt in mod clar pacatoase. Infranarea include, de exemplu, moderatie in a te uita la televizor si o retinere completa in a privi imagini pornografice pe Internet.

Infranarea biblica nu este rezultatul puterii de vointa obisnuite a cuiva. Stim ca exista multi necredinciosi care arata stapanire de sine in anumite domenii ale vietii cu scopul de a atinge un anumit scop. In schimb, nu se stapanesc deloc sau se stapanesc doar foarte putin in alte domenii. Un atlet poate fi foarte strict in ce priveste dieta sa, in timp ce nu-si controleaza deloc tempera­mentul.

Infranarea biblica, insa, acopera toate domeniile vietii si presupune o lupta neincetata cu poftele firii pamantesti (ale carnii) care se razboiesc cu sufletul (vezi 1 Petru 2:11). Aceasta stapanire de sine depinde de influenta si de intarirea care vine din Duhul Sfant. Ea cere o expunere continua a gandurilor noastre la cuvintele lui Dumnezeu si o rugaciune continua ca Duhul Sfant sa ne dea atat dorinta cat si puterea de infranare. Putem spune ca infranarea nu este controlul reflexiv exercitat de catre cineva asupra propriei persoane prin puterea vointei (deci nu este un ”a se infrana,” n.tr.), ci mai degraba controlul tranzitiv asupra propriei persoane de catre puterea Duhului Sfant (deci un ”a fi infranat”, n.tr.).

Desi infranarea trebuie practicata in toate domeniile vietii, in acest capitol vom primi trei domenii in care crestinii deseori nu o aplica. Cel dintai este domeniul mancarii si bauturii.Vreau sa spun clar ca nu-i am in vedere acum pe acei asa-zisi “cu probleme de greutate corporala.” Aceasta poate fi sau poate sa nu fie cauzata de lipsa infranarii. Unul din oamenii cei mai controlati pe care i-am cunoscut s-a luptat toata viata cu greutatea. Pe de alta parte, unii din cei care pot sa manance tot ce doresc fara sa se ingrase pot, din aceasta cauza, sa pice la examenul infranarii la mancare si bautura.

Vreau insa sa ma refer la tendinta continua de satifacere fara masura a poftei de a manca anumite mancaruri sau a folosi anumite bauturi. Imi amintesc de o cunostinta, un crestin dedicat, care obisnuia sa consume in fiecare zi douasprezece doze de sucuri! Ma gandesc la propria mea pofta dupa inghetata de acum cativa ani, cand mancam o portie zdravana la pranz si alta inainte de culcare. In acea situatie Dumnezeu m-a convins de lipsa infranarii facandu-ma sa inteleg ca aceasta practica aparent nevinovata mi-a slabit infranarea si in alte domenii mult mai esentiale. Am invatat ca nu-mi pot alege dupa gust domeniile vietii in care sa aplic sau nu infranarea.

Unul din modurile in care putem practica infranarea este prin a indeparta sau a fugi de tot ce ne ispiteste sa ne implinim poftele. In cazul inghetatei, i-am cerut sotiei mele sa aiba grija sa nu avem tot timpul inghetata in frigider. Acum o cumparam doar din cand in cand, la diferite ocazii. Chiar daca am luat aceasta decizie cu mai mult de treizeci de ani in urma, inca mai trec prin situatii in care trebuie sa pun infranarea in actiune. Recent ma duceam sa pun un pachet la posta, la un oficiu postal de langa o cofetarie. In timp ce conduceam intr-acolo, am inceput sa ma gandesc sa servesc o portie de inghetata. In timp ce ma luptam in mine insumi cu aceasta dorinta puternica, am ajuns la convingerea ca trebuie sa spun “nu” de data aceasta, doar cu scopul de a-mi tine pornirile sub control.

Nu vreau sa-i fac pe cei carora le place inghetata sau pe amatorii de sucuri sa se simta vinovati, nici macar pe cei care se duc regulat sa serveasca cafeaua lor favorita in oras.

Vreau doar sa atrag atentia asupra lipsei noastre de infranare—tendinta de a ne lasa mereu in voia poftelor noastre in asa fel incat ele ne controleaza pe noi, in loc ca noi sa le controlam pe ele.

Un al doilea domeniu in care crestinii arata deseori o lipsa de infranare este cel al temperamentului.Unii din credinciosi sunt cunoscuti ca fiind iuti din fire sau ca le sare repede siguranta. Un om iute din fire este cel care are o descarcare rapida dar intensa de manie urmata de multe ori imediat de o dispozitie calma. Om caruia ii sare repede siguranta este acel care se manie sau se irita usor, si care nu are deloc sau are foarte putin control asupra emotiilor sale. De foarte multe ori cineva iute din fire este si usor iritabil. Expresia noastra pentru astfel de oameni este “isi iese usor din pepeni,” sau “ii sare usor tandara.”

Vom discuta mania ca subiect separat intr-un capitol ulterior, insa acum ne concentram asupra lipsei stapanirii de sine, a lipsei infranarii maniei. Mania este, de cele mai multe ori, pacat, insa in cazul oamenilor suparaciosi mai vine pe deasupra si pacatul lipsei infranarii.

Izbucnirile de temperament sunt directionate de obicei impotriva celor care ne sunt dezagreabili. Poate fi vorba de un sofer care ne taie calea pe autostrada sau de un arbitru care ia o decizie nepotrivita la un meci pe care-l jucam cu tinerii din biserica. Din pacate, aceste izbucniri pot fi directionate si catre membrii propriei familii.

In cartea Proverbe gasim mai multe atentionari impotriva unui temperament iute.De exemplu, “Cine este iute la manie face prostii” (Proverbe 14:17) si “Cel incet la manie pretuieste mai mult decat un viteaz, si cine este stapan pe sine pretuieste mai mult decat cine cucereste cetati” (Proverbe 16:32).In Noul Testament, Iacov ne sfatuieste sa fim “inceti la manie” (1:19). Amintiti-va ca trebuie sa strangem Cuvantul lui Dumnezeu in inima ca sa nu pacatuim impotriva Lui (vezi Psalmul 119:11). Putem sa memoram aceste versete din Proverbe si din Iacov care sa ne ajute sa ne tinem sub control temperamentul.

Un al treilea domeniu in care multor crestini le lipseste infranarea este cel al finantelor personale. Recent am auzit la un post de radio ca fiecare familie din America are, in medie, o datorie pe card de 7000 de dolari. Fara indoiala exista momente cand o persoana sau o familie trebuie sa se imprumute in felul acesta in cazul unei urgente. Insa faptul ca 7000 de dolari este datoria medie arata ca americanii cheltuie peste posibilitatile lor. Ca natiune, nu exercitam auto-controlul sau infranarea. Dimpotriva, ne facem pe pofta in tot ce dorim: haine noi, ultimele aparate electronice sau digitale, vacante scumpe, si o armata intreaga de alte bunuri si servicii care ne fac cu ochiul.

Ca lucrul acesta este o adevarata problema in randul crestinilor se poate dovedi prin existenta unor organizatii crestine dedicate ajutorarii acelor crestini care si-au scapat de sub control propria situatie financiara. Aceste organizatii pur si simplu ii ajuta pe oameni sa invete sa practice infranarea sau auto-controlul.

Insa nu doar cei cu datorii sunt lipsiti de auto-control in ce priveste propriile cheltuieli. Multi oameni afluenti, inclusiv unii crestini, isi fac pe plac dupa dorinta inimii. Ei sunt ca scriitorul cartii Eclesiastul (probabil Solomon), care a zis, “Tot ce mi-au poftit ochii, le-am dat” (2:10).A-mi face dupa placul inimii in orice, chiar daca-mi permit din punct de vedere financiar, nu este o cale de a obtine acel auto-control sau infranare care este roada Duhului (mai mult despre acest subiect in capitolul 20).

Exista si alte domenii in care trebuie sa invatam sa aratam stapanire de sine. Ma gandesc la cel care petrece ore fara sfarsit la computer, chiar daca nu se uita la lucruri rele. Alte domenii pot fi privitul la televizor, impulsul de a face cumparaturi, de a avea hobby-uri diverse, de a juca sau a urmari diferite sporturi. In cazul barbatilor, o mare nevoie de infranare este asupra privirii si gandirii noastre in acest veac de tot mai multa destrabalare si imbracaminte indecenta.

Fara indoiala ca exista si alte domenii unde se manifesta lipsa de infranare, deci te rog, iubit cititor, reflecteaza asupra propriei tale vieti. Exista in tine dorinte, pofte, emotii pe care, intr-o masura mai mica sau mai mare, le-ai scapat de sub control? Aminteste-ti, aceasta carte este despre pacatele “respectabile” sau “ acceptabile” pe care le toleram in vietile noastre. Si pentru ca virtutea infranarii este subliniata atat de putin intre crestini, putem gasi ca si noua, cel putin in anumite aspecte ale vietii, ne lipseste infranarea sau auto-controlul. Daca doresti sa cresti in ceea ce priveste infranarea propriei persoane, aminteste-ti ca aceasta este roada Duhului (vezi Galateni 5:22-23). Numai prin puterea lui Dumnezeu putem progresa in acest lucru.

CITITI TOATA CARTEA  AICI

64245_470647356337695_149308012_n

Read Full Post »

 

 M.A. Williams

 

Read Full Post »

Older Posts »

%d bloggers like this: