Feeds:
Posts
Comments

Archive for September 4th, 2014

castle1 (1)

 Credincioasă până la moarte

75-580x375

de E. Hott

  1. În vechiul castel

Într-o dimineaţă de primăvară, în anul 1395, soarele strălucea pe turnurile crenelate ale castelului Lovell, situat în una din părţile cele mai rustice ale ploioasei Anglii. Cu toate că ziua abia începea – era abia ora şapte – o activitate veselă însufleţea deja spaţioasele săli ale vechiului castel, pentru că doamna Lovell supraveghea ea însăşi slujitoarele, care preparau masa.Castelana era de înălţime mijlocie, dar talia ei mică o făcea să pară grasă; figura ei rotundă şi plăcută era parcă iluminată de reflexele fierbinţi ale unui foc mare, care ardea în imensul cămin. Doamna era îmbrăcată într-o rochie neagră, tivită cu o bandă de blană şi purta una din pieptănăturile acelea   străine, conice, făcută din voal negru scrobit şi cu stele aurite pe ea. Ajutoarele ei, fete între 15 şi 25 de ani, erau ocupate în toate colţurile bucătăriei, în timp ce la o masă puţin separată, doamna Caterina, femeie de vârstă mijlocie care îndeplinea funcţia de bucătăreasă şefă, amesteca felurite ingrediente. În mijlocul acestui grup plin de viaţă, doamna Lovell se ducea şi venea, agitând conţinutul unei oale, ridicând capacul unei crătiţi, certând ici, corectând colo şi nelăsând nici un minut fără supravegherea ei atentă. „Nan, trebuie să tai ţiparii în bucăţi mai mici. Sileta, ia seama la supă, va da afară din cratiţă! Alis, leneşă ce eşti!… “ şi se auzi zgomotul unei palme zdravene, „ai uitat ceapa în ciorbă! Margareta! Magda! Unde este domnişoara Margareta? Ioana, du-te repede să vezi dacă domnişoara Margareta este în camera ei.“ Ioana, o fetiţă de 16 ani, a lăsat pătrunjelul pe care era gata să-l taie mărunt şi a ieşit afară din cameră. Ea a reapărut îndată gâfâind şi, făcând o reverenţă stăpânei sale, a anunţat-o că „domnişoara Margareta era în camera ei şi că avea să vină fără întârziere“. Domnişoara Margareta a apărut într-adevăr foarte curând şi ea va fi eroina istorisirii noastre. Margareta era singurul copil al domnului Godefroy Lovell, cavaler, şi al doamnei Agnes Lovell. În momentul în care se începe istoria noastră ea avea 17 ani; înaltă, zveltă şi delicată. Trăsăturile ei erau regulate; ochii ei albaştri exprimau frumuseţe şi cinste, iar părul ei care, despletit, îi cădea până la picioare, era de culoare aurie deschisă, aşa de rară în zilele noastre şi aşa de apreciată în Evul Mediu. Margareta era îmbrăcată cu o rochie neagră, garnisită cu blană de jder şi fixată prin balene care susţineau bogata stofă. Pe deasupra acestei rochii, tânăra purta un fel de jachetă ajustată strâmt şi în locul pieptănăturii înalte în clopot, care schimba înfăţişarea mamei, avea un fileu din ţesătură de aur, împodobit cu perle. Margareta era, pentru vârsta ei, o domnişoară împlinită. Ea ştia să cânte din harpă, să cânte din gură, să execute cu îndemânare broderii minunate şi să prepare mese savuroase; ştia de asemenea să recunoască un cavaler dintr-o singură privire, după scutul acestui nobil personaj, şi n-ar fi şovăit un moment să spună cui aparţin cei trei lei care se târăsc pe nisip, sau arcul de argint de pe blazoane. Toate acestea nu reprezentau cunoştinţele obişnuite ale unei femei nobile din acel timp, însă eroina noastră ştia mai multe. Margareta ştia să citească şi, în plus,  aşa cum îşi şopteau slujitoarele una alteia, cu totul încântate de ştiinţa tinerei lor stăpâne, Margareta ştia să scrie. Doamna Lovell nu se putea lăuda nici cu una, nici cu alta, dar domnul Godefroy, care era un om cult şi care avea o bibliotecă, hotărâse ca fiica ia să primească o instrucţie îngrijită. Biblioteca domnului Godefroy era foarte bogată pentru acel timp: ea conţinea 42 de volume, dintre care cinci erau manuscrise împodobite cu mare artă. Avea „Căutarea Sfântului Graal“, „Călătoriile domnului Ioan de Mandeville“, „Cronica“ de Matei Paris, „Cetatea lui Dumnezeu“ de Sfântul Augustin şi un breviar. Doamna Lovell nu avea nici un breviar, şi pe bună dreptate, fiindcă n-ar fi ştiut să se servească de el; Margareta însă, cu permisiunea tatălui ei, îşi folosea talentul ca să copieze textul şi înfrumuseţările manuscrisului preţios, cu scopul de a avea la ea un breviar (carte cu rugăciuni), pentru ea personal. Ea era ocupată să reproducă cu precizie pe pergament fin o miniatură reprezentând pe Iuda Iscarioteanul, cu încălţăminte din Evul Mediu, şi pe sfântul Petru, trăgând în Malchus cu o archebuză (veche armă asemănătoare cu puşca), tocmai când mama ei a chemat-o. Margareta a intrat fără zgomot în bucătărie şi, făcând mamei sale o reverenţă, i-a zis cu o voce dulce:  M-aţi chemat, doamnă, mama mea?  Da, fiica mea, vezi cum face Alis supa, fiindcă ea nu pricepe mai nimic; ocupă-te apoi de „gruwall“, în timp ce eu rad migdalele acestea pentru marţipan (un produs zaharos). Margareta şi-a împlinit însărcinarea şi s-a adresat unei servitoare neştiutoare pe un ton mai dulce decât doamna Lovell. Era tocmai ocupată să pregătească ţiparii în gruwall (un fel de mâncare de ţipari), când un tânăr zvelt, îmbrăcat ca un paj, a intrat în bucătărie.
 Ei, Richard Pynson, a strigat doamna Lovell, sunteţi un curier rapid, nu vă aşteptam înainte de a se face seară.  Am terminat mult mai devreme decât gândeam, doamnă, răspunse tânărul.
 Aţi aflat ceva veşti?  Nici una, nobilă doamnă! afară doar dacă socotiţi ca bun anunţul unei predici care va fi ţinută duminica viitoare la biserica din Bostock, de către un predicator din Oxford, domnul Sastre. Margareta îşi întrerupsese lucrul ca să asculte cu atenţie pe Richard.  Vreţi să mergeţi, domnişoară Margareta? Margareta aruncă mamei sale o privire timidă.
 Nu mi-aş dori altceva, a spus ea, decât să mă lăsaţi din toată inima să mă duc.  Da, fiica mea, du-te! a răspuns doamna Lovell cu bunătate. E ceva rar să auzi o predică la Bostock. Părintele Legott nu este deloc dornic să predice, mi se pare.
 Voi merge cu dumneata, Richard, a spus Margareta, cu toată plăcerea, fiindcă aş dori mult să ascult pe venerabilul părinte. Niciodată n-am văzut un predicator din Oxford… Apoi ea s-a întors la pregătirea prăjiturilor. Doamna Lovell s-a dus să ia ciorba de pe foc şi Pynson, apropiindu-se de Margareta, i-a spus în şoaptă:  Se zice că acest domn Sastre predică lucruri ciudate, ca acelea pe care John Wykliffe * le vestea odinioară, dar pentru că biserica nu-i cere socoteală, mi se pare că ne putem duce să-l ascultăm. Înroşindu-se, Margareta a răspuns tot în şoaptă:  Aceasta nu ne va face rău?  Nu cred, a răspuns Richard şi, aruncându-şi tolba pe umăr, a părăsit sala.Înainte de-a însoţi pe Margareta şi pe Richard la predica domnului Sastre, trebuie să prezentăm pe tânărul Pynson. El era pajul sirelui Godefroy Lovell şi fiul sirelui Leon Pynsonlee. Era obiceiul în Evul Mediu de a trimite tineri gentilomi să facă ucenicie de cavaleri la un nobil, unde serveau în calitate de paj sau scutier. Richard Pynson nu ocupa deloc o situaţie inferioară la castelul Lovell şi era din toate punctele de vedere egal cu Margareta, prin naştere şi prin educaţie. Duminica în care domnul Sastre trebuia să predice era o frumoasă zi de primăvară, vestitoare de vreme bună. Margareta, îmbrăcată în negru, cu o pelerină deasupra jachetei, a fost ajutată de tatăl ei să se urce în şa, iar Richard Pynson era deja aşezat în faţa ei pe un mare cal de paradă sur. Şi au călărit încet până la biserică, la o depărtare de aproape 3 kilometri, în timp ce un mic paj, care trebuia să aibă grijă de caii lor în timpul slujbei, alerga după ei. Slujba a fost oficiată de preotul parohiei; predicatorul din Oxford, aşezat la catedră, a citit Evanghelia din acea zi, însă n-a luat altfel parte la ceremonie. În acele timpuri îndepărtate predicile se puteau împărţi în două categorii. Sau preotul citea un text din Sfânta Scriptură în latineşte, adăugându-i câteva comentarii scurte, sau ţinea un discurs lung şi sterp despre câteva puncte de dogmă, adesea absurde. Se discuta mult timp de exemplu pentru a se şti dacă cuvântul „înger“ este tot una cu „spirit“ – sau care dintre cei şapte îngeri principali era căpetenia celorlalţi; se încerca să se socotească timpul pe care a trebuit să-l facă îngerul Gabriel pentru a zbura din cer pe pământ ca s-o anunţe pe Maria; se pierdeau în discuţii pentru a şti în ce timp al zilei îngerul apăruse Fecioarei, cum era îmbrăcat etc. Discursul rostit de domnul Sastre nu a fost nici o dizertaţie stearpă, nici o expunere de dogme fără viaţă. El a citit întâi un text în latineşte ca de obicei, apoi a vorbit astfel:  Acum, fraţii mei şi surorile mele, vom reciti în limba poporului acest pasaj al Cuvântului lui Dumnezeu: „Vrednic este Mielul care a fost înjunghiat să primească putere, bogăţie, înţelepciune, tărie, cinste, slavă şi binecuvântare.” Ceea ce a urmat n-a fost un discurs scolastic, cu observaţii banale asupra textului ales. „Mielul care a fost înjunghiat“ a fost subiectul care a umplut predica lui Sastre. El a împărţit vorbirea sa în mai multe puncte: Cine este Mielul? Cum şi pentru ce a fost înjunghiat? Pentru ce este vrednic? Cine sunt cei din textul sfânt, care proclamă astfel slava Lui? Predicatorul, referindu-se la jertfele din Legea lui Moise, a explicat întâi ascultătorilor săi pentru ce Cristos este numit „Miel“; apoi a arătat cu putere că a murit, El, Cel drept, pentru cei nedrepţi, ca să-i aducă la Dumnezeu; în fine, el a expus toată perfecţiunea lucrării Sale, care este desăvârşită şi definitiv înfăptuită. A vorbit despre dragostea lui Dumnezeu pentru păcătoşi, de această dragoste aşa de mare care L-a făcut să-Şi dea pe propriul Său Fiu, pe Preaiubitul Său, pentru a Se încărca de păcatele lor şi a le da neprihănirea Sa în schimb. Şi la urmă, el a descris ascultătorilor această glorioasă şi sfântă cetate, unde păcatul, durerea şi moartea nu vor intra, ale cărei temelii sunt din pietre scumpe şi ale cărei porţi sunt dintr-un singur mărgăritar; aceasta este locuinţa preafericiţilor care, spălându-şi hainele în sângele Mielului, nu vor înceta nici ziua, nici noaptea să-I cânte laude. Sastre a atras astfel atenţia ascultătorilor săi asupra îngerilor care dau slavă Mielului: „În toată această Carte, a spus el, nu văd ca astfel de laude să fie adresate altcuiva decât lui Dumnezeu. Sfinţii îngeri adoră Mielul; însă nimeni nu adoră pe îngeri. Numai Sfântul Ioan s-a prosternat de două ori la picioarele îngerului care l-a făcut să vadă aceste lunuri, dar trimisul ceresc nu s-a bucurat de acest act. Dimpotrivă, Sfântul Ioan este chiar dojenit de el Apocalipsa 19:10). “„Vedeţi deci, dragi prieteni, ce mare este greşeala acelora care adoră sfinţii îngeri şi cât de mâhniţi ar fi îngerii dacă ar şti acest lucru. Nu ştiu dacă ei cunosc aceste lucruri, căci această sfântă Carte nu ne-o spune; însă vedeţi, scumpi fraţi, că dacă ei ar şti, ar fî nemulţumiţi. Şi dacă nu ştiu nimic, pentru ce să ne adresăm lor? Mai mult, mi se pare că pentru acelaşi, motiv, Maria,mama Domnului ISUS, care acum este în cer cu Fiul său, Domnul Isus Hristos, nu poate să fie deloc mulţumită dacă vede cum oamenii o adoră pe pământ. Şi am putea să spunem tot aşa despre toţi sfinţii. “ Ajuns la capătul predicii sale, Sastre s-a aplecat peate marginea catedrei şi cu voce joasă şi convingătoare a mai adăugat: „Se află aici, iubiţii mei prieteni, vreunul care iubeşte pe acest scump Domn Isus, acest Miel care a fost înjunghiat? Care dintre voi va renunţa la această lume mizerabilă pentru dragostea Lui? Care este gata să urmeze Mielul oriunde merge El, chiar dacă ne va conduce pe un drum de încercări, sau prin închisoare, sau pe calea dureroasă a sărăciei, sau pe uşa joasă şi întunecată a morţii? Care este gata? Nu este nici o persoană? Cristos nu are aici nici un suflet? Când sfinţii îngeri vor număra aleşii, va trebui să treacă sub tăcere Bostockul? Bostock să fie el mai puţin favorizat decât Sodoma şi Gomora, de unde cel puţin câteva suflete au fost salvate? Nu este nici unul în acest oraş? Nu, fraţii mei, nu va fi astfel. Am încredere că veţi veni în mare număr, cu grămada, da, o mulţime, pentru a înconjura pe Hristos, pentru a atinge marginea veşmântului Său, adică a marei Sale îndurări. Lui Hristos Îi place să veniţi la El pentru a-I cere harul Său. Niciodată El n-a respins un păcătos care a venit la El. Nu le-a reproşat decât că n-au venit la El şi că le-a lipsit credinţa. Niciodată nu S-a plâns că a fost îmbulzit de mulţime. Prietenii mei, eu sunt un om bătrân şi după toate probabilităţile nu voi mai veni aici niciodată; însă cum voi căuta, în mulţimea preafericiţilor, în cer, feţele care sunt îndreptate în acest moment spre mine! Dumnezeu să mă ajute să le văd pe toate! Rog pe Dumnezeu ca fiecare din voi să poată fi îmbrăcat cu această haină strălucitoare şi curată şi ca fiecare din voi să strige într-o zi în cetatea lui Dumnezeu: „Vrednic este Mielul!“Această predică a produs asupra Margaretei Lovell o impresie adâncă. Niciodată până atunci ea nu auzise vorbindu-se despre Mielul care a fost înjunghiat. Întoarcerea acasă a fost tăcută. Când tinerii s-au apropriat de castel, Margareta a rupt tăcerea:  Domnule Pynson, am auzit astăzi lucruri ciudate!
 Într-adevăr, domnişoară. Mă întreb însă, dacă domnul Sastre are dreptate.  Cât de mult mi-ar place să am această carte pe care învăţătorul Wykliffe a tradus-o în limba poporului şi care este Cuvântul lui Dumnezeu, a continuat Margareta. Aş şti atunci dacă domnul Sastre a spus drept. Ah, dacă aş cunoaşte pe cineva să aibă această carte preţioasă!  Domnul Carew de Marston mi-a spus de câtva timp, a răspuns Richard, ezitând puţin, că el are Evanghelia Sfântului Ioan, apostolul. Un cleric foarte harnic a copiat-o cândva, după traducerea lui Wykliffe.
 Oh, domnule Pynson! a strigat Margareta, rugaţi pe Domnul Carew să-mi împrumute această carte. Spuneţi-i că îi voi da cele mai frumoase bijuterii ale mele drept garanţie, numai să mi-o dea. Trebuie s-o văd!  Încetişor, încetişor, domnişoară, a răspuns Richard surâzând. Toate lucrurile trebuie făcute cu prudenţă. Nu uitaţi că învăţătorul Wykliffe şi chiar domnul Sastre au fost consideraţi de mulţi ca eretici. Doar n-aţi vrea să fiţi pusă la surghiun de sfânta noastră biserică?!  Aş suporta orice, a răspuns Margareta cu înflăcărare, numai să fiu sigură că voi purta într-o zi acele veşminte albe şi că voi cânta în cetatea lui Dumnezeu: „Vrednic este Mielul!“  Nobilă domnişoară, voi face tot ce-mi stă în putinţă să vă procur această carte, dar poate va trece timp până ce voi vedea pe domnul Carew. Doamna Lovell i-a primit pe tineri la intrarea castelului.  Richard Pynson, a spus ea, domnul Godefroy doreşte chiar acum să vă vorbească. Şi cum tânărul se grăbea să meargă pentru a întâlni pe castelan, ea a adăugat, adresându-se Margaretei: Tatăl tău are un comision urgent pentru Marston. Ei bine, fiica mea, cum ţi-a plăcut predica?  Foarte mult, mamă. Niciodată încă n-am auzit o asemenea predică. Margareta a alergat în camera ei şi o clipă după aceea a apărut în sala cea mare, în momentul când intra şi Richard. Ea avea în mână un colier de mare preţ. – Domnul Godefroy mă trimite cu un mesaj la domnul Marston, a spus tânărul şi a adăugat: Aveţi vreun comision pentru Marston, domnişoară?  Domnule Pynson, luaţi această bijuterie, duceţi-o domnului Carew şi lăsaţi-i-o în schimb, dacă vrea să-mi împrumute cartea. Şi dacă valoarea acestui colier nu este suficientă, îi voi trimite încă unul, numai să văd cartea. Richard a pus colierul în siguranţă, în dublura vestei sale.  Dacă nu vă voi aduce ceea ce doriţi, a spus el, nu va fi din cauză că n-am făcut tot ce-mi stă în putinţă pentru a o obţine, însă nu speraţi prea mult! Dacă nu voi reuşi?!  Dumnezeu să ne ajute să vă împrumute această carte! a fost răspunsul Margaretei.

* John Wykliffe, preot din Sutterwork, precursorul Reformei, a fost primul care a tradus în englezeşte Noul Testament.

TOATA CARTEA:

CLIK ON Credincioasă până la moarte

MAI JOS REPOSTED DE LA  :

http://rodiagnusdei.wordpress.com/2011/05/26/credincioasa-pana-la-moarte-de-e-hott-carte-online/

Credincioasă până la moarte de E. Hott (carte online)SCRIBID 

 http://www.scribd.com/doc/56300091/Credincioasa-Pana-La-Moarte-E-Hott

7405_779866592075419_4973719241118274552_n

Read Full Post »

%d bloggers like this: