Feeds:
Posts
Comments

10301063_1495275584060303_839285757094976617_nSALVATION IS FREE, BUT LIVING FOR CHRIST HAS COSTS

 Born again believers desire, more than anything, to do the will of God, right?  Of course,  but that is because many of us live in a countries where there is plenty, where there is freedom of speech, and where we are protected by law from harm.  But, have you been watching what is happening?  Being a Christian is becoming a “liability!”  Things are starting to deteriorate at a rapid pace; the things we hold dear are all being challenged in the streets, in the media, and in the courts.  My question is, am I really sure I want to do God’s will when it may cost me everything:  job, home, loved ones, and even one’s life?  Yes, if Jesus tarries much longer, I believe our faith will be tried to the point that being a Christian may cost us our lives.  But do not be alarmed; the early Church faced these same treats, and in spite of them, the Church has grown, and spread to “the four corners of the globe!”  God hasn’t changed; we know doing His will is ALWAYS the best choice in the end!  His will for us is”   

*  Mark 3:35 – Jesus said, “For whosoever shall do the will of God, the same is My brother, and My sister, and mother.”  [We are family!]
*  Acts 13:36“For David, after he had served his own generation by the will of God, fell on sleep, and was laid unto his fathers….”  [We will live until our work is done!]
*  Romans 8:27“And He that searcheth the hearts knoweth what is the mind of the Spirit, because He maketh intercession for the saints according to the will of God.”  [He knows our needs!]
*  2 Corinthians 8:5“And this they did, not as we hoped, but first gave their own selves to the Lord, and unto us by the will of God.”  [Believers will be there for us!]
*  Galatians 1:3-4“Grace be to you and peace from God the Father, and from our Lord Jesus Christ,  Who gave Himself for our sins, that He might deliver us from this present evil world, according to the will of God and our Father.”  [Our eternal life is a done-deal!]
*  1 Thessalonians 5:18“In every thing give thanks:  for this is the will of God in Christ Jesus concerning you.”  [We may have the honor of suffering for He Who gave His very life for us!]
*  Hebrews 10:36“For ye have need of patience, that, after ye have done the will of God, ye might receive the promise.”  [We know our reward is certain!]
*  1 Peter 2:13-15“Submit yourselves to every ordinance of man for the Lord’s sake: whether it be to the king, as supreme; or unto governors, as unto them that are sent by Him for the punishment of evildoers, and for the praise of them that do well.  For so is the will of God….”  (With one exception: Acts 5:29!]
*  1 Peter 3:17“For it is better, if the will of God be so, that ye suffer for well doing, than for evil doing.”  [We are to make sure we do not give cause to our enemies!]
*  1 Peter 4:2“That he no longer should live the rest of his time in the flesh to the lusts of men, but to the will of God.”  [We must focus upon His will and not our will!]
*  1 Peter 4:19“Wherefore let them that suffer according to the will of God commit the keeping of their souls to Him in well doing, as unto a faithful Creator.”  [Do not fear those who can destroy your body, because the One Who guards your soul is faithful!]
*  1 John 2:17“And the world passeth away, and the lust thereof: but he that doeth the will of God abideth forever.”  [This trial will soon be over, and our life with God is eternal!]

740749_106545212855347_1982070415_oCe inseamnă a fi creştin

 

    “Pentru intaia data, ucenicilor li s-a dat numele de crestini, in Antiohia” (Faptele Apostolilor 11.26).

     De ce li s-a dat numele de “crestini” celor credinciosi din Antiohia? Pentru ca ei, din legatura pe care o aveau cu Domnul Hristos, traiau in mijlocul oamenilor pe Domnul Hristos.

     In epistola catre Galateni 5.19 se arata care este felul obisnuit de a fi al oamenilor: “Si faptele firii pamantesti sunt cunoscute si sunt acestea: curvia, necuratia, destrabalarea, inchinarea la idoli, vrajitoria, vrajmasiile, cearta, gelozia, neintelegerile, dezbinarile, certurile de partide, invidiile, uciderile, betiile, imbuibarile si alte lucruri asemanatoare cu acestea.” Asadar acestea sunt roadele amare ale omului firesc, ale omului asa cum se naste el si cum traieste aici in lume. De aceea, cand locuitorii din Antiohia au vazut in credinciosi alte trasaturi decat cele ale omului firesc, cand au vazut deci ceea ce scrie in versetul 22: “dragostea, bucuria, pacea, indelunga rabdare, bunatatea, facerea de bine, credinciosia, infranarea”, ei s-au dus cu gandul la Domnul Hristos, care avea din plin aceste insusiri frumoase.

     Deci, daca este sa restabilim intelesul de la inceput al cuvantului “crestin” vom spune ca un “crestin” este un om care sta intr-o legatura de viata cu Domnul Hristos.

     Asa ceva nu s-a vazut in niciuna din religiile pamantului. Oamenii care fac parte din diferite religii cauta intr-adevar sa cunoasca invataturile intemeietorului si sa le puna in practica. Dar niciodata nu le-a trecut prin minte unor astfel de oameni sa intre intr-o legatura de viata cu intemeietorul religiei.

     Cand Domnul Hristos era cu trup pe pamant si multimile se imbulzeau in jurul Lui, o femeie cu o boala grea in trupul ei s-a strecurat prin multime si, nebagata in seama de oameni, s-a atins de poala hainei Lui si a fost vindecata. Atunci Domnul Hristos intreaba: “Cine s-a atins de Mine?” Si ucenicii raspund ca si ceilalti oameni: “Multimea Te imbulzeste si Tu intrebi: “Cine s-a atins de Mine?” Domnul Hristos spune din nou: S-a atins cineva de Mine, “fiindca am simtit ca a iesit o putere din Mine.” Deci, din toata multimea care-L urma, singura aceasta femeie a fost binecuvantata prin apropierea ei de Domnul Hristos. De ce? Pentru ca ea, intrand in legatura de viata cu Domnul Hristos, puterea deosebita care era in El a patruns in viata ei si astfel femeia a fost vindecata de boala ei si pusa in situatia de a trai pentru Dumnezeu.

     Aceeasi putere de viata din Domnul Hristos, prin legatura cu El, trebuie sa patrunda si in noi, ca sa putem zice ca suntem crestini.De ce oare? Nu este cu putinta sa fim fericiti daca incercam sa punem in practica invataturile Domnului Hristos? Scriptura spune hotarat: Nu, pentru ca noi suntem nascuti in pacate si faradelegi, care au patruns in asa fel gandul nostru, simtirile noastre, vorbele noastre, incat noi am ajuns morti, am ajuns despartiti de Dumnezeu si incapabili de a face voia Lui.

     Intr-adevar, un mort n-are nicio legatura cu lemea inconjuratoare: el nu vede nimic, nu aude nimic. Tot asa este si cu omul mort in pacate si faradelegi. Ceea ce spune in epistola catre Romani ca se pate vedea cu usurinta, adica “intelepciunea nespus de felurita a lui Dumnezeu si puterea Lui”, omul firesc nu vede. El asculta Cuvantul lui Dumnezeu, dar nu intelege nimic. Si el nu vorbeste cuvintele lui Dumnezeu. De ce? Pentru ca pacatul l-a adus in stare de despartire de Dumnezeu, l-a adus in stare de moarte.

     De altfel, Scriptura ne spune in aceasta privinta ca noi ne nastem in pacate si faradelegi. In Psalmul 51.5 se spune lamurit: “Iata ca sunt nascut in nelegiuire si in pacat m-a zamislit mama mea.” Iar in 1 Petru 1.18, vorbind despre mantuirea noastra, apostolul spune: “Caci stiti ca nu cu lucruri pieritoare, cu argint sau cu aur, ati fost rascumparati din felul desert de vietuire pe care-l mosteniserati de la parintii vostri, ci cu sangele scump al lui Hristos, Mielul fara cusur si fara pata.”

     Deci si in Noul Testament ni se arata clar acelasi lucru: ca noi mostenim pacatul. Nu mai vorbim despre ceea ce se adauga dupa aceea, in cursul anilor! Este de ajuns sa stim ca mostenim pacatul prin simpla noastra nastere.

     Unii oameni fac deosebire intre pacat si pacat, ca sa-si scuze vinovatia. Dar in Fata lui Dumnezeu nu este nicio deosebire intre pacate. Cel ce a zis: “sa nu curvesti, sa nu ucizi”, a zis si: “sa nu minti.” Acum, daca nu faci pe cele dintai si faci pe cea din urma, tot calcator al voii lui Dumnezeu esti. In fond, ce este pacatul, decat calcarea voii lui Dumnezeu.

     In cerul lui Dumnezeu insa nu poate avea intrare decat omul fara pacat. Atunci, cine este fara pacat? Numai Domnul Isus a fost fara pacat, numai El. Si fiindca noi ne gasim in stare de pacat, nu ne putem apropia de Dumnezeu in starea noastra fireasca, asa cum ne-am nascut.

     Si, ca sa ne vina in ajutor, Dumnezeu ne face sa ne vedem starea noastra de pacat si totodata cum putem ajunge sa fim fara pacat si astfel sa avem acces la Dumnezeu Tatal. Pentru aceasta, El ne-a lasat Cuvantul Sau.

     Eu n-as alege din Cuvantul lui Dumnezeu tocmai partea mai izbitoare, in care ne sunt infatisate pacatele in toata uraciunea si goliciunea lor, pacate care ne stapanesc in starea nostra fireasca – ci as alege un loc care ne deschide ochii sa vedem ca suntem pacatosi fiindca am faptuit un pacat mare. Si anume ma voi opri la locul din Scriptura unde Domnul Hristos vorbeste despre porunca in care este cuprinsa toata legea si prorocii.

     Cand a venit cineva la El si L-a intrebat care este cea mai mare porunca, Domnul Hristos i-a spus: “Sa iubesti pe Domnul Dumnezeul tau din tot sufletul tau, din toata inima ta, din tot cugetul tau si pe aproapele tau ca pe tine insuti.” Sa ne gandim numai la ceea ce spune Domnul aici si sa ne intrebam: care dintre noi a avut indreptate spre Dumnezeu toate pornirile inimii lui, toate pornirile cugetului lui, toate pornirile fiintei lui, de dimineata pana seara si de seara pana dimineata? Si daca niciunul dintre noi nu poate spune lucurl acesta, ce suntem noi atunci? Calcatori ai voii lui Dumnezeu:n-am iubit pe Dumnezeu din toata inima si din tot cugetul nostru,ne-am iubit pe noi si tot ceea ce se potriveste pentru noi. Atunci, suntem mari pacatosi, pentru ca am calcat voia lui Dumnezeu: nu L-am iubit, nu I-am dat cinstea pe care trebuia sa I-o dam.

     Si tot Scriptura ne indreapta privirile spre Domnul Hristos ca spre Acela care poate sa lucreze in noi si sa faca din noi oameni iertati de pacat, oameni care, pe temeiul acestei situatii, sa avem intrare in cer. Si in aceasta privinta, evanghelistul spune despre Domnul Hrstos: “A venit la ai Sai si ai Sai nu L-au primit. Dar tuturor celor ce L-au primit, adica celor ce cred in Numele Lui, le-a dat dreptul sa fie copii ai lui Dumnezeu” (Ioan 1.11-12).

     Deci, ce trebuie sa faca un om, ca sa ajungan adevaratul inteles al cuvantului? In lumina cuvantului Scripturii vedem clar: sa primim pe Domnul Hristos. Nu este vorba sa primim invatatura Lui, sa primim iertarea pacatelor, sa primim alte daruri pe care le aduce jertfa Domnului Isus. Nu, caci acestea nu pot fi daruite de Dumnezeu in niciun caz in afara Persoanei Domnului Hristos. Deci aici se spune sa-L primim pe El personal, sa intram in legatura de viata cu El personal, nu cu darurile Lui. Ca acestea vin sa se adauge, este de la sine inteles; daca Îl avem pe El, avem totul deplin.

     Trebuie sa-L primim pe Domnul Hristos ca pe Cel ce a purtat in trupul Sau, pe lemn, pacatele noastre; si, primindu-L pe Domnul Hristos ca Cel ce a purtat in trupul Sau pacatele noastre si ca pe Acela impreuna cu care am murit si noi, numai asa se poate arata in viata noastra puterea Lui, harul Lui care ne izbaveste de sub puterea pacatului.

     Multi raman numai la iertarea pacatelor. De ce? Pentru ca ei au primit iertarea pacatelor, insa acest mare dar, desigur, l-au despartit de Persoana Domnului Isus. Ei insa au neaparata nevoie de viata Domnului Hristos, de puterea care ii scapa de pacatul care ne da tarcoale si ne face sa fim amarati, in loc sa fim fericiti.

     Si, mai mult decat atat, trebuie sa-L primim pe Domnul Hristos personal, nu numai ca Cel ce a purtat in trupul Sau pe lemn pacatele noastre, nu numai ca Acela cu care am murit si noi impreuna, ca sa traim viata Lui de inviere, dar si ca Cel ce esteStapanul nostru, pentru ca ne-a cumparat cu un pret mare, cu sangele Sau si ne-a pecetluit cu Duhul Sau cel Sfant. De aceea, ca rascumparati ai Lui, sa-I predam intreaga noastra fiinta, sa nu lasam nimic din viata noastra in care sa nu stapaneasca Domnul Hristos.

     Numai asa vom fi “crestini” in intelesul adevarat pe care acest cuvant l-a avut la inceput, cand a fost dat credinciosilor din Antiohia. Numai asa vom restabili acest inteles al cuvantului de “crestin”, inteles care s-a sters in cursul vremii, ramanand un cuvant care nu spune nimic. Un om care minte, un om care ucide, un om care are ganduri necurate, un om care se cearta, un om care face tot felul de lucruri nepotrivite cu voia lui Dumnezeu poate sa poarte cat o vrea numele de “crestin”, dar in realitate el nu este “crestin.”

     Dumnezeu sa ne ajute sa intelegem ca a fi “crestin” in intelesul advarat insemneaza sa avem o legatura de viata cu Domnul Hristos, pe care o putem dobandi daca Îl primim pe El, dupa ce ne-am incredintat de starea noastra de pacat inaintea lui Dumnezeu.

     In felul acesta, primind pe Domnul Isus Hristos personal, ca pe Acela care a ispasit in trupul Sau, pe cruce, pacatele noastre, ca pe Acela care a inviat pentru neprihanirea noastra si care ne-a inviat si pe noi la o viata noua, din morti cum eram in pacatele noastre, Îl primim si ca Cel ce este Stapanul nostru, prin rascumpararea facuta cu sangele Lui.

     Sa dea Dumnezeu ca si noi sa experimentam, din legatura noastra personala cu Domnul Isus Hristos, ce insemneaza, in adevaratul inteles al cuvantului, sa fii “crestin.”

                                                       Gheorghe Cornilescu

Multumim  si apreciem  bunavointa fr. Horia Azimioara prin care am primit gandurile fr. Gheorghe Cornilescu

14570354_1393194444026748_7403492699420793358_n

14249825_1099235263446167_6595617770222626320_o

arizonaSIN IS A LACK OF LOVE

 shutterstock-108803744

THE BELIEVER’S GOAL

*  John 5:14 – “Afterward Jesus findeth Him in the temple, and said unto him, Behold, thou art made whole:  sin no more, lest a worse thing come unto thee.”

*  John 8:11 – “She said, No man, Lord. And Jesus said unto her, Neither do I condemn thee: go, and sin no more.

*  1 Corinthians 15:34 – “Awake to righteousness, and sin not; for some have not the knowledge of God:  I speak this to your shame.”

*  Ephesians 4:26-27 – “Be ye angry, and sin not:  let not the sun go down upon your wrath:  neither give place to the devil.”

*  2 Timothy 2:19 – “Nevertheless the foundation of God standeth sure, having this seal, The Lord knoweth them that are His.  And, Let every one that nameth the name of Christ depart from iniquity.”

*  1 John 2:1 – “My little children, these things write I unto you, that ye sin not.  And if any man sin, we have an advocate with the Father, Jesus Christ the righteous.”

DO NOT BE DISCOURAGED WHEN YOU FAIL

*  1 John 3:1-3 – “Behold, what manner of love the Father hath bestowed upon us, that we should be called the sons of God:  therefore the world knoweth us not, because it knew Him not.  Beloved, now are we the sons of God, and it doth not yet appear what we shall be:  but we know that, when He shall appear, we shall be like Him; for we shall see Him as He is.  And every man that hath this hope in him purifieth himself, even as He is pure.”

12194620_701010196665654_6026120266331117542_o

 WHILE WE WAIT TO BE CHANGED INTO HIS LIKENESS

*  Romans 13:8-10 – “Owe no man any thing, but to love one another: for he that loveth another hath fulfilled the Law.  For this, Thou shalt not commit adultery, Thou shalt not kill, Thou shalt not steal, Thou shalt not bear false witness, Thou shalt not covet; and if there be any other commandment, it is briefly comprehended in this saying, namely, Thou shalt love thy neighbor as thyself.  Love worketh no ill to his neighbor: therefore love is the fulfilling of the Law.”

*  Galatians 5:13-14 – “For, brethren, ye have been called unto liberty; only use not liberty for an occasion to the flesh, but by love serve one another.  For all the Law is fulfilled in one word, even in this; Thou shalt love thy neighbor as thyself.”

 12362894_713303235436350_7899322031158062036_o

A privi spre tinta si

                                        “pazeste-i, ca sa fie una”

 

12191188_699753580124649_1485545952996687366_o

 

    Domnul Isus spune: “Eu nu mai sunt in lume.” Cum poate sa spuna El asa ceva, cand era inca in mijlocul ucenicilor, cand peste putina vreme avea sa treaca in valea Chedronului, avea sa intre in gradina Ghetsimani si avea sa treaca pe la Golgota? Deci era in lume. Cum poate Domnul Isus sa spuna totusi: “Eu nu mai sunt in lume”?

     Domnul Isus Hristos poate sa spuna asa din pricina ca El are inainte tinta pentru care venise, are inainte ca si sfarsita lucrarea pentru care venise si are inainte casa Tatalui, din care pornise si unde avea sa Se duca iar. In epistola catre Evrei se spune: “Pentru bucuria care Ii statea inainte, a suferit crucea si a dispretuit rusinea.” Nu era putin lucru, fireste, pentru El, sa sufere crucea, sa dispretuiasca rusinea. Dar bucuria ca in curand va sfarsi aceasta lucrare, bucuria ca in curand va fi iarasi in casa Tatalui, acestea L-au facut sa sufere crucea, sa dispretuiasca si rusinea.

     Sa invatam de la Domnul Hristos aceasta prima lectie din versetul nostru: sa privim la tinta. Privirea noastra de obicei este in jos si se opreste adeseori la greutati, la imprejurari, la oamenii care ne fac viata amara si grea. Asa am fost noi nascuti cu inclinarea aceasta de a privi in jos si nu ne-am deprins inca, desi unii avem un drum lung pe calea credintei de cand am cunoscut pe Domnul Hristos, nu ne-am obisnuit sa schimbam privirea aceasta de la lucrurile de jos cu privirea la lucrurile de sus. Si privirea aceasta in jos a noastra spre greutati, spre imprejurari, spre oamenii care ne fac greutati si viata amara, aduce descurajare, aduce indoieli, uneori aduce amaraciuni, tristeti. Dar sa invatam mereu de la Domnul Isus, sa invatam sa privim la tinta. Caci imprejurarile in care traim, greutatile pe care le avem, oamenii care ne fac greutati si viata amara vor trece – si cine stie cat de curand! Si atunci de ce sa ramanem noi vorbind, ca ucenicii in drum spre Emaus, despre lucrurile triste pe care ni le aduc oamenii si sa nu fim plini de lucrurile de sus, cand stim ce ne asteapta dincolo de aceste greutati, de aceste amaraciuni?

     Sa nu uitam ca in Imparatia lui Dumnezeu trebuie sa trecem printr-un tunel, prin multe necazuri. Dar a trece nu inseamna a ramane in tunel; nu, trecem – si dincolo de tunel ne asteapta lumina. Gandul acesta, privirea aceasta la tinta face sa dispara amaraciunea tuturor necazurilor, tuturor durerilor. S-o invatam de la Domnul Hristos. El nu numai ca ne-a spus sa privim in sus, dar ne-a dat si pilda Lui puternica a acestei priviri la tinta. Altfel, sa stiti, este greu sa trecem prin viata, daca nu ne obisnuim cu aceasta privire la tinta.

     “Dar ei sunt in lume.” Domnul Isus stia mai bine ca oricine ce ii astepta pe ucenici in lume. “In lume veti avea necazuri” a spus El ucenicilor Sai. Vedeti, privirea la tinta nu este o visare, sa zicem, care nu vrea sa tina seama de realitate. Nu! Domnul Hristos, in acelasi timp cu privirea la tinta arata si realitatea. El spusese cu catva timp inainte de a intra in gradina Ghetsimani: “Voi bate pastoral si turma se va risipi.” Stia bine ca din clipa in care vor pune oamenii mana pe El, ucenicii cei credinciosi Il vor parasi. Stia bine ca unul din ei Il va tagadui, desi El ii spusese ca S-a rugat pentru el, ca sa nu piara credinta lui.

     Domnul Isus stie si astazi greutatile ucenicilor Lui, le cunoaste necazul, le cunoaste slabiciunile. El cunoaste primejdiile in care suntem, din pricina carora putem cadea, fie din pricina noastra personala, fie in viata de familie sau in slujba noastra si, in general, in lume. El cunoaste toate. De aceea spune Cuvantul lui Dumnezeu despre Domnul Isus ca “traieste pururea ca sa mijloceasca pentru ei.” Si abia vesnicia va arata cat datoram noi nu numai jertfei Domnului Isus, dar si mijlocirii Lui pentru noi. Din cate primejdii, de cate caderi ne-a pazit numai mijlocirea Domnului Isus! Unele primejdii le mai cunoastem si noi, pe altele atunci le vom cunoaste.

     Mana Lui puternica ne-a ocrotit de primejdii mari. Suntem in lume, este adevarat, dar nu suntem singuri: Domnul Isus mijloceste pentru noi. Lumea nu ne poate iubi, lumea ne poate pregati numai greutati. Dar sa nu uitam ca Domnul Isus mijloceste pentru noi. Suntem in lume, este adevarat, si in lume este stapanitorul ei, care nu are altceva de lucru, nu are altceva de facut decat sa incerce zi si noapte ca sa ne abata de pe drumul pe care ne-a asezat Domnul Isus. De aceea ne spune Domnul Isus: “Eu voi fi cu voi pana la sfarsitul veacului.” Daca avem aceste fagaduinte din partea Lui, fagaduinte potrivite tocmai cu imprejurarile pe care El le cunoaste asa de bine, atunci de ce sa ne temem?

     “Si Eu vin la Tine. Domnul Isus Se duce la Tatal nu pentru ca sa Se odihneasca, asa cum ar fi avut dreptul s-o faca, dupa o lucrare asa de minunata pe care a facut-o pentru mantuirea sufletelor noastre, ci ca sa mijloceasca pururea pentru noi inaintea lui Dumnezeu, ca, intocmai ca marele preot care purta pe inima lui numele celor douasprezece semintii ale lui Israel cand intra in Templu, tot asa sa ne poarte si pe noi pe inima Lui inaintea Tatalui. Pentru aceasta Se duce Domnul Isus si pentru aceasta El ne da mereu, mereu asigurari ca sa nu ni se tulbure inima, sa nu vina indoiala in inima noastra din pricina faptului ca suntem in lume acum fara El.

     Sfinte Tata, pazeste in Numele Tau pe cei pe care Mi I-ai dat, pentru ca ei sa fie una, cum suntem si Noi.”

     “Sfinte Tata!”  De patru ori in aceasta rugaciune Domnul Isus cheama Numele Tatalui: de doua ori fara sa mai adauge ceva, iar de doua ori adaugandu-i aici “Sfinte” Tata, iar in versetul 26 “Neprihanitule” Tata.

     Si noi avem sa invatam din fiecare cuvant pe care il rosteste Domnul Isus. Ce vrea sa ne spuna oare cuvantul acesta adaugat la cuvantul Tata: “Sfinte”? Vrea sa ne spuna lucrul urmator: intr-o lume plina de incercari, plina de amagiri, plina de momeli, nu este cu putinta sa rezistam decat traind in atmosfera aceasta de sfintenie pe care o trezeste in noi apropierea prin Domnul Hristos de Tatal. Sfintenia aceasta trebuie sa ajunga in viata noastra, dupa ce am crezut in Domnul Hristos, in asa fel incat in fata ispitei, ca si Iosif din Vechiul Testament, sa putem spune: “Cum sa pacatuiesc eu impotriva Dumnezeului meu?”

     Aceasta este invatatura pe care trebuie s-o scoatem de aici. Noi am fost mantuiti prin jertfa Domnului Hristos si ne-am apropiat asa de mult de Dumnezeu incat putem sa-I spunem toate. In acelasi timp, lucrarea aceasta pe care a facut-o Domnul Hristos, de apropiere de Tatal, trebuie sa trezeasca in noi fiorul sfinteniei lui Dumnezeu, pentru ca in atmosfera aceasta de sfintenie sa intelegem ce inseamna groaza de pacat.

     Dar se pare ca mai avem si altceva de invatat de aici. Vorbim noi de obicei despre Dumnezeu ca este bun si iubitor. Dumnezeu este bunatatea insasi si este iubirea insasi. Dar sa nu uitam ca este o bunatate si este o dragoste sfanta. Cine rosteste Numele Domnului chiar atunci cand isi aduce aminte de iubirea Lui, sa stie ca are de a face cu sfintenia lui Dumnezeu. Sa nu uitam, Dumnezeu este intr-adevar iubire, dar o iubire sfanta. Si cine rosteste Numele Domnului sa stie lucrul acesta, ca avem de a face cu un Dumnezeu sfant. Daca realizam lucrul acesta in viata noastra, creiem atmosfera aceea de sfintenie care nu ne lasa sa cadem, nu ne lasa sa ne invoim cu pacatul.

     Acestui Sfant Tata Se adreseaza Domnul Hristos, cu rugamintea de a-i pazi in Numele Lui. In aceasta stare pazeste-i, adica sa se  stie mereu ca Tu esti Tatal lor prin jertfa pe care am adus-o Eu pe Golgota, iar ei sunt copiii Tai. Cand ne vom da seama, iubitilor, ca privirile lui Dumnezeu Tatal sunt mereu indreptate si in fiecare zi indreptate asupra noastra, atunci vom realiza aceasta pazire despre care vorbeste aici Domnul Hristos. Fireste, daca intrebi pe cineva care este stapanit de o patima sau alta si care, cu toata sinceritatea vine sa-ti ceara ajutor in aceasta privinta, daca unui astfel de om i-ai pune intrebarea: Daca ar fi cineva de fata, ai mai face lucrul acesta? – hotarat ca ar raspunde: Nu! Ei bine, daca fata de un alt om n-am face ce ne impinge sa facem pornirea noastra fireasca, apoi daca stim ca Dumnezeu are privirile indreptate in fiecare clipa asupra noastra, cum am putea noi sa mai pacatuim? In felul acesta suntem paziti.

     Dar vedeti dv., aici este lucrul dureros: noi suntem copii ai lui Dumnezeu, slava lui Dumnezeu ca putem spune cu toata siguranta lucrul acesta, dar nu avem constiinta prezentei necurmate a lui Dumnezeu in viata noastra. De aceea dam drumul la vorbe, la fapte care nici prin gand nu ne-ar fi trecut sa le facem daca prezenta lui Dumnezeu ar fi fost realizata in viata noastra. Stau deseori de vorba cu frati si surori si incerc ca peste necazurile lor sa le fac prezenta starea de fata a Domnului Dumnezeului nostru. Ce greu merge! Fratele si sora sunt mereu preocupati de necazul lor, de durerea lor si nu mai vad nimic din prezenta lui Dumnezeu. Si totusi noi trebuie sa-I realizam prezenta.

     Dar cum sa realizam prezenta Lui? Reteta, sa stiti ca este simpla de tot. Noi tragem atmosfera de sus aici pe pamant, prin rugaciune. Dar neintelegerea aici vine. Noi zicem: Da, ma rog, incep ziua cu Dumnezeu, cu rugaciune, o sfarsesc cu rugaciune uneori. Da, dar Cuvantul lui Dumnezeu vorbeste de o rugaciune necurmata. Ce folos daca eu incep ziua cu rugaciune, dar pe la ora zece scriu o scrisoare sau stau de vorba cu cineva si am uitat de prezenta lui Dumnezeu, am uitat de atmosfera pe care am cerut-o dimineata, ca sa ma pazeasca Dumnezeu. Trebuie sa avem rugaciunea aceasta necurmata in viata noastra.

     Cuvantul acela din epistola catre Evrei 12.2: “Sa privim tinta la Capetenia si Desavarsirea credintei noastre” ne ajuta sa realizam aceasta prezenta necurmata a Domnului Isus in viata noastra. De pilda, in fata oricarei greutati, oricarui necaz, in fata oricarei amaraciuni, eu ma indrept catre Dumnezeu si Ii spun: Doamne, ajuta-ma; Doamne, pazeste-ma; Doamne, da-mi intelepciune sa stiu ce sa fac aici; Doamne, Iti place Tie vorba asta, fapta asta – sau nu? Atunci eu realizez prezenta lui Dumnezeu, pentru ca imi dau seama ca nimic nu pot face fara El. Niciun pas nu putem face fara prezenta lui Dumnezeu.

     Asadar, iubitilor, pentru ca sa fim paziti, trebuie sa stim ca suntem paziti in Numele lui Dumnezeu. Este Numele acesta pe care l-am cunoscut in jertfa Domnului Isus: Dumnezeu ca Tata, iar noi in starea de copii ai lui Dumnezeu.

     In aceasta stare Se roaga Domnul Isus ca sa ne pastreze Dumnezeu Tatal. Atunci suntem scutiti de pacat, atunci putem fi martori pentru oamenii din jur, cand ramanem pe aceasta pozitie.

     “Pe cei pe care Mi I-ai dat.Mereu Domnul Hristos aminteste despre lucrul acesta, ca noi, ca si ucenicii, nu mai suntem ai nostri. Nu mai avem niciun drept asupra noastra, ci Dumnezeu are, pentru ca El ne-a rascumparat cu un pret mare, cu sangele Domnului Isus. De aceea ne aminteste mereu, pentru ca noi uitam. Noi credem ca putem sa intrebuintam mintea noastra, timpul nostru, banii nostri si orice altceva, cum vrem noi, asa cum intelegem noi. Gresim. Nu este nimic al nostru, din clipa in care ne-am increzut in Domnul Isus. Suntem ai lui Dumnezeu! Nu avem dreptul sa facem nimic cu ce credem ca este al noastru, decat ceea ce ne spune El. In orice caz, Domnul Isus ne aduce mereu aminte de lucrul acesta si noi trebuie sa facem bine sa nu uitam ca nu putem face nimic.

     “Pentru ca ei sa fie una, cum suntem si Noi.”  Ce bine ii cunostea Domnul Isus pe ucenicii Sai! Abia le-a dat pilda de felul cum trebuie sa se iubeasca unul pe altul, prin spalarea picioarelor, si doi dintre ei incearca sa-si faca loc de intaietate, unul la dreapta si altul la stanga Lui. Domnul Isus afla, desi stia, dar pentru ei afla prin ceilalti, care probabil ca erau sacaiti de pretentia acestora si ar fi avut aceeasi pretentie ca si ei, sa fie la dreapta si la stanga Domnului Isus. Pentru acesti ucenici Domnul Isus Se roaga sa fie una! 

     “Sa fie una,” insa sa tinem bine seama de aceste cuvinte: “in Numele Tau.” Tot asa si pentru noi, cei de azi, Se roaga Domnul Isus sa fim una. Dar ma gandesc: cum putem noi sa fim una, cu atatea convingeri deosebite pe care le avem? Nu vorbesc numai despre noi, vorbesc despre toti care pretind ca sunt copii ai lui Dumnezeu. Unul are o incredintare, altul alta. Ca sa ma intelegeti, vorbim de ceea ce avem noi: unul este pe taramul botezului copiilor mici, altul este pe taramul botezului oamenilor mari. Si sunt multe alte deosebiri, pareri deosebite in ce priveste invatatura credintei, pe care dv. nu le stiti – si este bine ca nu le stiti – ca ati fi poate ingroziti de ceea ce puteti afla ca se petrece pe taramul bisericii.

     Oricum, cum putem realiza aceasta unitate despre care vorbeste Domnul Isus, cu atatea convingeri si cu atatea incredintari? Sa renuntam oare la incredintarile noastre, pentru ca sa ne incadram intr-o noma, sa zicem, de incredintari si convingeri? Si care este aceea, cine ar putea spune? Nu, iubitilor, nu este vorba sa renuntam la nicio convingere si la nicio incredintare. “Tot ce nu vine din incredintare este pacat.” Nu despre aceasta unire vorbeste aici Domnul Isus. Nu eate vorba de unirea parerilor noastre, caci noi nu suntem copii ai lui Dumnezeu pe baza parerilor noastre sau pe baza faptului ca unii facem parte dintr-o adunare, altii din alta. Nu! Si noi nu suntem frati pe baza parerilor noastre, ci suntem copii ai lui Dumnezeu pe baza jertfei Domnului Isus. Suntem frati pe baza aceleiasi jertfe a Domnului Isus. Despre aceasta unire vorbeste Domnul Isus, despre aceasta unire care este in Numele lui Dumnezeu Tatal.

     Parerile nu vor disparea in ce priveste invatatura atata vreme cat vor fi oameni pe pamant. Este bine ca Scriptura nu spune aici: sa fiti una in aceleasi pareri – ci spune: sa aveti acelasi gand care era in Hristos Isus. In Filipeni 2.5-8 ni se arata care era gandul Domnului Hristos: El n-a socotit ca un lucru de apucat sa fie deopotriva cu Dumnezeu, S-a dezbracat pe Sine Insusi si a fost ascultator pana la moarte si inca moarte de cruce. Acesta este drumul prin care putem sa fim uniti: in dragoste adanca, in smerenie adanca.

     Vrea cineva sa ma convinga ca incredintarea lui si convingerea lui este cea mai buna din Scriptura? Atunci sa mearga pe drumul acesta: sa socoteasca pe altul, in smerenia lui, mai presus de sine; sa vad  dragostea lui care se jertfeste pe sine insusi pana la moarte. Si atunci voi crede ca incredintarea lui este adevarata. Atata vreme insa cat se foloseste de Scriptura ca sa-mi dea cu ea in cap, ca adevarul este de partea lui si nu a mea, pe mine nu ma va convinge, ci ma va convinge de contrariul. Stiu ca cine poarta astfel de roade, cine aduce cearta, apasare, nedreptate, nu este din pomul bun, caci Domnul Isus ne-a spus: “Dupa roade ii veti cunoaste.”

     Iata de ce spunem, fratilor: pastrati incredintarea pe care o aveti. Chiar atunci cand sunteti provocati, nedreptatiti, pastrati aceasta incredintare pentru dv. si coborati-va mereu in dragostea Domnului Isus, in smerenia Domnului Isus. Aici este unirea! Si atunci cand nu vom mai scoate in evidenta lucrurile secundare si vom privi la tinta si desavarsirea credintei noastre, la Domnul Isus, atunci se realizeaza unirea pe care nu noi o facem, ci Duhul Sfant. Pana atunci este valabil ceea ce spune Cuvantul lui Dumnezeu: “Departati-va de oricine aduce tulburare.”

     Asadar, unirea aceasta a copiilor lui Dumnezeu o realizeaza Duhul lui Dumnezeu atunci cand oamenii nu mai pun inainte lucrurile care ii deosebesc, lucrurile secundare, ci pun inainte, cum arata Domnul Isus aici, in Numele Tatalui, starea noastra de copii ai lui Dumnezeu si starea lui Dumnezeu ca Tata al nostru.  

                                                       Gheorghe Cornilescu

                                                          27 martie 1966

Multumim si apreciem bunavointa fr. Horia Azimioara care a stenografiat predicain 1960 si acum a trimis-o pe e-mail la fratii care l-au cunoscut si iubit pe fratele Gh Cornilescu.12184030_701490646617609_2165936605589402621_o

12017432_696684987098175_227697901686298680_o 11950408_681362261963781_1181068843739697605_oLinistea sufleteasca a Domnului Isus

                              – Ioan 10.31-39 –

    Nu apucase Domnul Isus sa-Si termine vorbirea, cele din urma cuvinte: “Eu si Tatal una suntem” si iudeii au fost asa de furiosi la auzul acestor cuvinte, ca au luat pietre ca sa-L ucida. Fireste ca imprejurarea aceasta ar fi fost de natura sa tulbure pe Cel ce era in fata unei astfel de amenintari. Si totusi, Domnul Isus ramane in pace. Asupra acestui lucru vreau sa atrag atentia in aceasta seara.

    In toate imprejurarile grele prin care trecea Domnul Isus, El ramanea linistit. De ce oare? De unde avea Domnul Hristos taria aceasta sa ramana linistit? Era doar amenintat sa fie ucis cu pietre! Caci El raspunde nu atat cuvintelor pe care le indreptau la inceput iudeii catre El, ci pornirii vrajmasilor Lui de a-L ucide.

    De unde aceasta putere? Din faptul ca Domnul Isus stia bine ca are o insarcinare din partea Tatalui. Insarcinarea aceasta era sa-L duca la moarte, fireste, dar nu cand vrea omul, ci numai cand vrea Dumnezeu. De aceea El ramane linistit. Nimeni nu moare, spunea cineva, de boala. Oamenii asa cred: s-a imbolnavit de inima sau de altceva si a murit. Nu, iubitilor, fiecare moare atunci cand vrea Dumnezeu, nici mai inainte, nici mai tarziu. De aceea, Domnul Hristos, in fata acestor amenintari din partea vrajmasilor, sta linistit.

    Ce bine ar fi daca si noi, credinciosii, am calca pe urmele Domnului Hristos, care este nu numai Mantuitorul nostru, dar este in acelasi timp si pilda vietii noastre. Ce fericiti am fi noi sa calcam pe urmele Domnului Hristos si in privinta aceasta, adica sa ne stim hotarat in mana lui Dumnezeu, avand fiecare o insarcinare din partea Lui, de a fi in lume martorii Lui. Aceasta este insarcinarea pe care ne-a dat-o Dumnezeu. Daca am fi asa, fireste ca atunci s-ar stinge si dorintele noastre patimase, s-ar stinge si temerile noastre patimase: Ah, daca as avea cutare lucru! Il doresti cu inflacarare si nu il ai. Atunci ce se intampla? Ai facut sa-ti atarne soarta de implinirea acestei dorinte si, cand nu ti s-a implinit dorinta, atunci pleci aripile si cazi in indoiala. Sa fim mai practici. Cutare fata doreste cu infocare pe cutare baiat si nu se intampla sa-l aiba. Si atunci, aripile la pamant, s-a dus credinta fetei. De ce? Pentru ca a fost stapanita de dorinta patimase, nu si-a incredintat soarta si pentru aceasta imprejurare in mana Domnului, care stie ce face, stie cand face si stie cum face.

    Am spus ca se sting si temerile patimase. Ah, daca nu s-ar intampla cutare lucru! Hai sa zicem, practic: daca nu m-ar da afara din serviciu! Si totusi lucrul se intampla. Atunci, care este urmarea acestei temeri patimase? Te da afara, lasi aripile in jos. A murit Dumnezeu? Nu, iubitilor, noi am fost stapaniti de dorinte patimase, de temeri patimase, pentru ca nu ne-am incredintat soarta in mana Domului si n-am fost constienti, n-am fost hotarati, n-am stiut practic insarcinarea pe care o avem de la El.

    Fireste ca suntem lasati aici in lume nu pentru ca sa ne casatorim, nu ca sa avem slujbe. Alta este insarcinarea pe care ne-a dat-o Dumnezeu. Acestea sunt lucruri care se adauga pe deasupra, pe langa insarcinarea data de El. Dar daca noi schimbam insarcinarea data de Dumnezeu cu aceste lucruri, sa nu ne miram daca suntem purtati de aceste dorinte cand intr-o parte, cand in alta. Ne amagim ca dam dovada ca suntem copii ai lui Dumnezeu, cand colo dam dovada de ceea ce suntem noi, nu de ceea ce este Dumnezeu. De aceea nu avem liniste in fata imprejurarilor oricat de gele ar fi si ar veni peste noi. Domnul Isus ne este pilda in aceasta privinta.

    Era intr-o situatie grea, extrem de grea, sa fie omorat cu pietre. Ramane linistit. Si linistea aceasta a Domnului Hristos dezarmeaza pe vrajmasi, pentru moment fara indoiala. Si atunci Domnul Hristos poate sa stea de vorba cu ei cu privire la invinuirile pe care I le aduceau ei. S-ar fi parut ca in imprejurarea acesta n-ar mai fi fost cu putinta sa stea de vorba. Dar iata ca Domnul Hristos, avand tocmai ceea ce ni se pare noua ciudat, linistea aceasta sufleteasca, a stst linistit si a dezarmat complet pe vrajmasi.

    Atunci El le pune intrebarea: “V-am aratat multe lucruri bune, care vin de la Tatal Meu; pentru care din aceste lucruri arunati cu pietre in Mine?” Iudeii I-au raspuns: “Nu pentru o lucrare buna aruncam noi cu piere in Tine, ci pentru o hula si pentru ca Tu, care esti un om, Te faci Dumnezeu.” Cu aceste cuvinte I se aduce o insulta Domnului Isus. Iata, greutati, amenintari la inceput, insulta de data aceasta. “Tu, care esti un om, Te faci pe Tine Insuti Dumnezeu.” Aceasta este o hula.

    Dar Domnul Hristos, tocmai pentru ca are aceasta liniste sufleteasca, ii indreapta pe oameni spre Cuvantul lui Dumnezeu: “Nu este scris in legea voastra: “Am zis, sunteti dumnezei”? La ce se refera oare Domnul Hristos aici? La ceea ce spune Psalmul 82: “Dumnezeu sta in adunarea sfintilor si judeca intre dumnezei.” Si mai jos, in acelasi psalm,in versetul 6 spune: “Sunteti dumnezei, toti sunteti fii ai Celui Preainalt.” Despre ce dumnezei este vorba? Daca ne ducem in Vechiul Testament, la Exod 21.6-7, se spune ca daca un om, in al saptelea an, nu vrea sa-si paraseasca stapanul, asa cum avea dreptul, ci vrea sa ramana mai departe in robie, sa fie dusi in fata dumnezeilor. Cine sunt dumnezeii acestia? Sunt judecatorii, capeteniile care carmuiesc in Numele lui Dumnezeu, care au deci o insarcinare din partea lui Dumnezeu.

    Si atunci spune Domnul Hristos mai departe: “Daca legea a numit dumnezei pe acei carora le-a vorbit Cuvantul lui Dumnezeu – si Scriptura nu poate fi desfiintata – cum ziceti ca hulesc Eu, pe care Tatal M-a sfintit si M-a trimis in lume? Si aceasta pentru ca am zis: Sunt Fiul lui Dumnezeu!” Iata, aceia aveau o insarcinare de la Dumnezeu si purtau numele de dumnezei, intr-o lucrare data de Dumnezeu. Dar Eu, n-am fost Eu sfintit pentru aceasta? Nu am spus Eu lui Dumnezeu Tatal: “Iata-Ma, vin sa fac voia Ta, Dumnezeule?” Nu spune Domnul Hristos: “Mancarea Mea este sa fac voia Tatalui Meu, a Celui ce M-a trimis”? Era pus deoparte cu o insarcinare deosebita din partea Tatalui, lucra in Numele lui Dumnezeu. Atunci, daca Eu am insarcinarea aceasta din partea lui Dumnezeu, am voie sa iau chip de om, sa mor pentru pacatele voastre. Aceasta este insarcinarea pe care Mi-a dat-o Dumnezeu: M-a sfintit pentru aceasta, M-a pus deoparte pentru lucrul acesta. Cum spuneti voi ca hulesc, daca Eu am insarcinarea aceasta de la Dumnezeu?

    Este adevarat ca Domnul Hristos intra aici in lume ca Fiu al Omului, este adevarat ca Domnul Hristos a crescut aici ca Fiu al Omului, dar tot atat de adevarat este ca Domnul Hristos a venit in lume si ca Fiu al lui Dumnezeu. Daca ar fi venit numai ca Fiu al lui Dumnezeu, ni s-ar fi inamplat tuturor ceea ce i s-a intamplat lui Ioan: am fi cazut cu fata la pamant in fata stralucirii Lui. Dar multumim Dumnezeului nostru ca L-a trimis in starea aceasta, cu chip ca al nostru, ca sa Se poata apropia de noi si noi sa ne apropiem de El. El a trecut ca Fiu al Omului prin toate imprejurarile, ca noi, insa niciodata n-a pacatuit. Iar ca Fiu al lui Dumnezeu, fireste, El a putut sa aduca la indeplinire mantuirea noastra. Ca Fiu al Omului, ne-a dat o pilda cum trebuie sa vietuim aici in lume.

    Iata, prin urmare, temeiul pentru care spune Domnul Hristos: Invinuirea voastra nu este indreptatita, nu aveti dreptate. Si are prilejul Domnul Isus, cand sta linistit in fata amenintarilor lor si cand, de alta parte, are posibilitatea sa lamureasca pentru ce n-au ei dreptate cand Il fac ca huleste pe Dumnezeu, are acum prilejul sa arunce o privire asupra vietii Lui, ca martor in fata lor: “Daca nu fac lucrarile Tatalui Meu, sa nu Ma credeti. Dar daca le fac, chiar daca nu Ma credeti pe Mine, credeti macar lucrarile acestea, ca sa ajungeti sa cunoasteti si sa stiti ca Tatal este in Mine si Eu sunt in Tatal.” Asadar, Domnul Hristos pune inaintea lor cuvintele Lui, de o parte, iar de alta parte lucrarile Lui.

    Iubitilor, Domnul Hristos a vorbit, dupa marturia slujitorilor carturarilor si fariseilor care ii trimisese sa vada ce este cu El, cum n-a vorbit niciunul dintre ei. Asa mare impresie a facut asupra lor cuvantul Domnului Hristos! Iar vrajmasii Lui sunt siliti sa spuna: “Vorbeste ca unul care are putere, nu ca unul dintre noi.” Fireste, altfel nici nu se poate lamuri inraurirea pe care a avut-o cuvantul simplu al Domnului Isus Hristos. De unde aceasta putere? De unde aceasta tarie asupra cuvantului care cade ca piatra si sfarama inima noastra, patrunde si isi face lucrarea in inimi? Si aceasta, pentru ca Domnul Isus nu vorbea de la El. “Le-am dat cuvantul pe care Tu Mi l-ai dat.” Domnul Isus era constient de lucrul acesta. Si cand zice ca omul va da socoteala de orice cuvant nefolositor, cu aceasta arata ca orice cuvant pe care l-a spus poarta pecetea aceasta. El era, ca sa zicem asa, gura lui Dumnezeu. “Dumnezeu era in Hristos” si, cand vorbea Domnul Hristos, era glasul lui Dumnezeu care se auzea.

    Faptele Lui nu erau savarsite la intamplare. Multi Il tagaduiesc pe Domnul Hristos, dar Scriptura ne spune ca faptele Lui facusera sa se raspandeasca zvonul despre El pana departe. Si multimea venea la El. Dovada este marea putere a lucrarii Domnului Hristos. De unde aceasta putere? Tot de la Dumnezeu. El Insusi spune in evanghelia dupa Ioan: “Eu nu fac decat ceea ce vad pe Tatal facand.” Nimic nu facea Domnul Isus de la El. Era de data aceasta, cum se zice, bratul lui Dumnezeu: Dumnezeu lucra prin bratul Domului Hristos.

    De aceea Domnul Hristos spune in felul acesta despre vorbele si lucrarea Lui. Cu toate acestea, uitati-va, pare ca iudeii nu stiu ce sa faca sa scape de aceasta putere mare a cuvintelor si lucrarilor Domnului Hristos.

    Si noi suntem pusi in imprejurari grele uneori. Si noi suntem trasi la raspundere pentru credinta noastra. Avem noi aceasta liniste ca a Domnului Isus Hristos? Suntem noi incredintati ca orice vorba pe care o spunem ca oameni credinciosi este de la Dumnezeu, asa cum spunea Domnul Hristos: “Le-am dat cuvantul pe care Mi l-ai dat Tu”? Suntem incredintati ca orice pas pe care il facem este sub indrumarea lui Dumnezeu? Iubitilor, aceasta este temeiul linistei, puterii si inrauririi pe care o are Domnul Hristos. Ca oamenii cauta sa scape din clestele acesta al vorbelor si faptelor care vin de la Dumnezeu, este treaba lor.

    Dar ei s-au ridicat din nou si cautau iar sa-L prinda. Domnul Isus, cu toata linistea de la inceput, si acum trece prin mijlocul lor si ei nu pot sa-I faca nimic. Se duce iar dincolo de Iordan, unde boteza Ioan la inceput si a ramas acolo – pana cand, aici nu spune – pana este chemat din nou in Betania, ca sa arate din nou lucrarile pe care Dumnezeu I le-a dat sa le faca.

    Aici se mai spune un cuvant, la sfarsit: “Multi au crezut in El in locul acela.” Si la versetul 21 spune ca acestia ziceau: “Ioan n-a facut niciun semn; dar tot ce a spus Ioan despre omul Acesta este adevarat.” Prin urmare, vorbele Domnului Hristos, lucrarile pe care le facea pentru cei ce se lasau inrauriti de puterea aceasta neobisnuita a cuvintelor si a faptelor Domnului Hristos, i-a facut pe acestia sa creada. Si aceasta a fost bucuria, rasplata linistei, starii acesteia de liniste a Domnului Hristos. Ceilalti au ramas in necredinta lor. N-au vrut, s-au impotrivit puterii care izvora din lucrarea Domnului Hristos, asa cum ne spune prorocul: “Cine a dat crezare bratului Domnului?” Dar iata, de alta parte, oameni care au dat crezare si care au facut bucurile Domnului Hristos.

    Sa dea Dumnezeu sa retinem linistea Domnului Isus aratata in acest loc. In imprejurarile prin care trecea Domnul Isus aici: moartea, amenintarea aceasta, in aceste imprejurari Domnul Hristos a ramas linistit, pentru ca El Se stia sigur in mana lui Dumnezeu Tatal si stia precis ca nu I Se poate intampla nimic fara voia Tatalui. De aceea S-a dezvinovatit asa de frumos in fata acestora si a dat aceasta marturie inca odata iudeilor in ceea ce priveste puterea vorbelor Lui, puterea faptelor, lucrarilor Lui care veneau de la Tatal. De acum ei erau pusi in fata lui Dumnezeu, aveau de a face cu Dumnezeu.

    Sa invatam si noi acest lucru. Spune intr-un loc: Cum a fost Domnul Hristos in lume, asa suntem si noi. Si s-ar putea sa trecem si noi prin imprejurari ca acestea. Sa invatam de la El nu numai dragostea Lui, nu numai blandetea Lui, sa invatam si linistea aceasta. Sa stam linistiti in mijlocul furtunilor vietii care ne ameninta, pentru ca in liniste este taria noastra, in liniste putem sa marturisim pe Domnul Hristos cu cuvintele lui Dumnezeu, in liniste cei ce sunt randuiti vor capata mantuirea, pentru ca sunt pusi direct in fata lui Dumnezeu.

                                                  Gheorghe Cornilescu

                                                       6 August 1960

Multumim  si apreciem  bunavointa fr. Horia Azimioara care a stenografiat predica in 1960 si acum a trimis-o pe e-mail la fratii care l-au cunoscut si iubit pe fratele Gh Cornilescu.

887345_698636140236393_5604956342339060801_o

14330176_1771273676426896_1415932725848262159_n

Cum ne traim credinta…

 10494571_775487249180020_3363527058421184116_n

     …O discutie ce am avut-o astazi dimineta mi-a clarificat niste ginduri. In esesnta am ajuns sa cred ca oriunde am fi, trebuie sa ne traim credinta. Cum?

     Hai sa spunem ca suntem obligati sa existam intr-un loc unde cel rau s-a cuibarit si isi practica pe fata existenta. Ca e acasa, ca e in vecini, ca e la lucru…si trebuie sa existam sau sa coexistam cu indivizi care il reprezinta. Ce facem? Mi-am amintit de Domnul Isus si indracitul care locuia in morminte. S-a speriat Domnul Isus de el? Nicidecum. S-au speriat dracii de Domnul Isus! Si au inceput sa tremure si sa Il roage sa-i lase sa se duca in turma de porci. Gindul meu era ca Domnul Isus trebuie adus prin credinta si marturisirea cu gura in acel loc. Ca dracii trebuie facuti sa se simta grozav de inconfortabil in prezenta Lui si sa vrea sa plece.
     M-am gindit la Ana care se ruga cu voce tare in templu. M-am gindit ca si noi trebuie sa o facem uneori unde este posibil. Daca deranjul demonilor pare ca este in casele noastre prin prezenta unor persoane, este nevoie urgenta de…deratizare. Noi suntem slabi…dar Cuvintul Domnului are putere. El trebuie marturisit cu voce tare. El trebuie marturisit ca duhurile vazduhului sa stie ca acel loc este “off limits”…”deratizat”…si incompatibil pentru existenta lor. Duhul Domnului trebuie facut sa se simta confortabil in casele noastre si la locul de munca. Intre vecini. Si Cuvintul Lui are putere sa curete locul si sa alunge duhurile. Cuvintul trebuie marturisit…citit, cintat si tinut prezent in locurile unde ne desfasuram activitatile zilnice.
     Noi nu suntem singuri niciodata. Doar daca il alungam de linga noi pe Duhul Domnului, altfel nu suntem singuri. Daca Duhul Lui nu este linga noi este pentruca nu cream conditii prielnice pentru El.
Eu ma rog de obicei fara sa rostesc rugaciunile cu voce tare si ma gindesc acuma ca este total gresit…diavolii trebuie sa auda si sa se inspaiminte …si sa-si caute de drum…
     Cit de important este sa practicam ceea ce stim? Grozav de important. Doar pentruca stim reteta unei prajituri nu inseamna ca o sa si gustam din ea. Doar ca stim ca exista putere in Cuvintul Domnului, n-o sa ne rezolve problemele. Trebuie sa credem …practicindu-ne credinta nu asteptind sa se coaca prajitura fara sa aprindem cuptorul.
     Doamne da-ne putere si intelepciune sa traim Cuvintul tau in fiecare zi.

14480763_858863424213663_7018556618633801545_ohttp://www.peginduri.com/2016/10/cum-ne-traim-credinta.html?

Deja un comment  de la o cititoare a blogului original:

 Experimentat! Rezultate minunate!Slavit sa fie Domnul! A.M.

   14457322_208241359596300_5736248392107427180_n Intelegerea Lui in toate durerile noastre

    “Pentru ca v-am spus aceste lucruri, intristarea v-a umplut inima” (Ioan 16.6). Domnul Isus le vorbise despre plecarea Lui de aici de pe pamant. Dar, dupa instiintarile pe care le da Domnul Isus cu privire la moartea Lui, le da instiintari si cu privirea la invierea Lui.

    Ei s-au lasat coplesiti de moartea Domnului Hristos si de plecarea Lui dintre ei. Din pricina aceasta n-au auzit ca este vorba si de o inviere, n-au auzit ca este vorba si de trimiterea unui Mangaietor, si au ramas in necredinta atunci cand a fost vorba ca sa li se marturiseasca din patea Domnului Hristos: “A inviat Domnul!” Ba unul zice: Pana nu voi pune mana mea in coasta Lui, nu voi crede. Si au stat in aceasta intristare, au stat in aceasta necredinta, au stat in aceste indoieli catava vreme. Ar fi fost scutiti de toate, daca ar fi crezut tot ce a spus Domnul Hristos si de aceea a pus stapanire pe ei aceasta stare de intristare.

    Si asupra noastra, nu numai asupra ucenicilor, este posibil sa vina o astfel de stare, o stare de intristare. Si in viata noastra pot sa vina necazuri. Si in familia noastra pot sa vina dureri. Sotul, sotia, copiii ne pot fi luati. Si in slujba noastra pot sa vina neazuri. Si in rudenia noastra pot sa vina necazuri. Si aceste necazuri sunt de asa natura incat nu ne mai dau somn noaptea, nu ne mai gasim astampar, niciun cuvant nu mai are trecere inaintea noastra, ca sa ne mangaie. Pare ca acum s-a sfarsit totul pentru noi, mai ales cand este vorba de necazul, de durerea in urma mortii unei finite dragi a noastre. Auzi si privesti cu mila, caci nu poti sa ai trecere inaintea unor astfel de oameni: Ei, putea sa mai traiasca, saracul, putea sa mai traiasca, saraca, daca mai facea cutare, daca nu era cutare ca sa-l apese! Vorbire omeneasca, izvorata dintr-o stare de adanca intristare!

    Domnul Hristos ne intelege in toate durerile noastre. Asta insa nu-L impiedica sa mustre pe ucenici si sa le aduca aminte de ce le-a mai spus. Se misca ceva din viata noastra fara stirea lui Dumnezeu? Daca firele de pe cap ne sunt numarate, ce sa mai spunem despre celelalte lucruri, ce sa mai spunem despre zilele noastre? Nimeni nu moare fara stirea lui Dumnezeu. Si atunci cand noi ne gasim cuprinsi de intristare, lucrul acesta arata un protest surd, fara cuvinte, impotriva cailor lui Dumnezeu. De aceea Domnul Hristos ne indeamna aici sa parasim aceasta stare.

    “Ganditi-va la lucrurile de sus” ni se spune. De ce? “Fiindca voi ati murit.” De aceea ganditi-va la lucrurile de sus, pentru ca ati murit.

    Si, in afara de asta, in dureri, in necazuri Il cunoastem pe Dumnezeu altfel decat Il cunoastem in vremuri bune. Si in aceasta privinta este un psalm pe care noi, aproape toti credinciosii, l-am invatat pe dinafara, dar se pare ca pe dinauntru l-am invatat mai putin. Este vorba de Psalmul 23, in care se spune asa de frumos: “Domnul este Pastorul meu, nu voi duce lipsa de nimic. El ma paste in pasuni verzi si ma duce la ape de odihna; imi invioreaza sufletul si ma povatuieste pe carari drepte, din pricina Numelui Sau.” Deodata insa in versetul 4 se spune: “Chiar daca ar fi sa umblu prin valea umbrei mortii, nu ma tem de niciun rau, caci Tu esti cu mine.” S-a schimbat persoana, nu mai este “El,” Pastorul, El ma paste, El imi invioreaza sufletul, ca in vremuri bune. De acum, cand trec prin valea umbrei mortii este “Tu.” S-a apropiat de noi: “Caci Tu esti cu mine. Toiagul si nuiaua Ta ma mangaie. Tu imi intinzi masa in fata potrivnivilor mei; imi ungi capul cu untdelemn si paharul meu este plin de da peste el. Da, fericirea si indurarea ma vor insoti in toate zilele vietii mele si voi locui in casa Domnului pana la sfarsitul zilelor mele.”

    Il cunoastem pe Domnul in astfel de imprejurari nu numai ca pe un Dumnezeu puternic, ci Il cunoastem si cu acea trasatura de delicatete, de apropiere fata de noi, de ridicare, de intelegere. Si atunci sa pastram noi starea aceasta de intristare pe care ne-o aduc necazurile, durerile de care nu este lipsit nici cel credincios?

    In orice caz, Domnul Hristos indeamna pe ucenicii Lui si pe noi astazi sa iesim dintr-o astfel de stare care ne amaraste viata, ca sa avem bucuria vietii din Dumnezeu.

    In versetul 7 El le spune: Va este de folos sa Ma duc Eu; numai asa va veni Mangaietorul, numai asa va veni Duhul Sfant peste voi. Este adevarat ca Domnul Hristos a fost intotdeauna cu ei, insa uneori El simtea nevoia sa Se retraga cate o noapte intreaga, sa fie singur si astfel sa Se roage, fireste, pentru lucrarea pe care o avea de facut. Atunci ucenicii erau singuri. Cand va veni insa Duhul Sfant, atunci Duhul Sfant va locui in cel credincios, nu-l va mai parasi niciodata pe cel credincios si nu va mai fi numai in adunare, unde sunt adunati in Numele Lui, ci este cu noi pana la sfarsitul veacului.

    Iata de ce era nevoie sa vina Duhul Sfant asupra ucenicilor si iata de ce este nevoie ca si noi sa ne lasam de starea aceasta de intristare si sa ne lasam sub calauzirea Duhului lui Dumnezeu, care intareste siguranta mantuirii noastre. Duhul este Cel care marturiseste duhului nostru ca suntem copii ai lui Dumnezeu. Ne-a marturisit cutare si cutare, am auzit vestea Evangheliei, dar noi n-am ramas aici, am trecut dincolo de aceasta marturisire. Cuvantul care ni s-a spus s-a prefacut in viata. Iata de ce siguranta mantuirii noastre nu este intemeiata pe temelia marturisrii unui om, ci pe puterea Duhului Sfant.

    Sa fie oare samaritenii aceia mai intelepti decat noi? Ei spuneau femeii samaritence: “Acum credem nu numai pentru marturisirea ta, ci pentru ca noi insine am vorbit cu El.” Acelasi lucru da siguranta starii noastre de copii ai lui Dumnezeu si de pe aceasta temelie nu ne poate clinti nimeni. Trecem de la marturisirea oamenilor la temelia pe care o da Duhul Sfant duhului nostru.

    In afara de aceasta, cine a dat curaj ucenicilor sa marturiseasca pe Domnul Hristos in mijlocul unei lumi necredincioase? Duhul Sfant. “Judecati voi singuri daca este drept inaintea lui Dumnezeu sa ascultam mai mult de oameni decat de Dumnezeu” (Fapte 4.19). Oricat de puternic ar fi omul, nu ne poate da acest curaj; numai Duhul Sfant ni-l poate da.

    Cine, de alta parte, ne croieste drum drept in viata de sfintenie, fara de care nimeni nu poate vedea pe Dumnezeu? Cine poate sa inlature greutatile noastre? Duhul Sfant, care ne invata.

    Cine ne da posibilitatea sa crestem pe copiii nostri in invatatura si mustrarea Domnulu? Numai Duhul lui Dumnezeu. Noi nu stim cand sa-i indreptam pe o cale sau alta. Duhul Sfant este Cel ce lumineaza calea si da si puterea sa veghem pe aceasta cale. El face vii cuvintele Domnului Hristos in viata noastra.

    De aceea sa lasam drum slobod Duhului Sfant sa puna stapanire pe viata noastra, urmand drumul crucii si nelasandu-ne stapaniti de niciun fel de intristare in viata noastra.

                                             Gheorghe Cornilescu
                                                 28 martie 1965
14361441_856314594468546_7648099720431228277_o
Multumim  si apreciem  bunavointa fr. Horia Azimioara care a stenografiat predicain 1965 si acum a trimis-o pe e-mail la fratii care l-au cunoscut si iubit pe fratele Gh Cornilescu.
%d bloggers like this: