Feeds:
Posts
Comments

Posts Tagged ‘Domnul Isus’

14925711_922935191171676_8723564020994112681_nStarea sufletului după moarte

J. N. Darby

Starea sufletului după moarte constituie un subiect de adânc interes pentru fiecare dintre noi. Creştinătatea de nume a respins marele adevăr că Hristos va reveni să-i răpească pe sfinţi şi să judece pământul înainte de sfârşitul acestei lumi. Ea a pierdut din vedere importanţa învierii, aşa cum reiese din Noul Testament. Aceasta a avut ca urmare faptul că s-a imprimat un caracter absolut acelei idei vagi că, după moarte, vom ajunge în cer, excluzându-se orice altă înţelegere de fericire şi glorie. Această idee a pătruns şi în cea mai sănătoasă parte a creştinismuiui evanghelic;

Scriptura vorbeşte însă destul de clar despre venirea din nou a Domnului Isus şi despre învierea celor credincioşi, pentru ca gândul că vom merge în cer prin moarte să mai poată păstra locul dominant pe care l-a avut în gândirea oamenilor evlavioși.
Nu se vorbeşte deloc în Scriptură de faptul că vom merge în cer prin moarte, afară de singurul caz al tâlharului de pe cruce, căruia i s-a promis că va fi cu Hristos în rai. Nu este vorba că nu vom merge și noi acolo, dar gândul scripturistic este totdeauna de a merge spre Hristos. Din moment ce El Se găseşte în cer, acolo trebuie să mergem şi noi. Scriptura însă pune mereu în faţa noastră faptul că vom fi cu Hristos şi nu că vom fi în cer. Acest lucru este important în legătură cu starea noastră de afectivitate spirituală. După Cuvânt, Hristos este Cel care trebuie să stea înaintea sufletului nostru, nu simplul fapt că vom merge în cer; cu toate acestea, noi vom fi în cer şi vom fi fericiţi.
Subliniez aceasta numai ca o caracterizare a felului nostru obişnuit de gândire. Biata natură umană urmează de bunăvoie propriile gândiri, în loc să primească simplu Cuvântul lui Dumnezeu. S-a produs totuşi o reacţie: adevărul regăsit al venirii Domnului şi al primei învieri a câştigat destulă însemnătate în spiritul multora, pentru a le scoate ideea că prin moarte se ajunge în cer, idee prea vagă şi formulată prea puţin scripturistic ca să-i poată satisface pe cei care cercetează Scriptura. Multe persoane, de altfel sănătoase în credinţă, au pretins că sufletul doarme, că este inconștient până la înviere.
Altele au ajuns prin această falsă înțelegere să nege nu numai fericirea imediată lângă Hristos a celor care au murit, dar şi faptul că vom putea merge vreodată în cer. Prin aceasta au ajuns să nege tot ce conţine speranţa creştinului. Oh, şi foarte curând, un mare număr de oameni au ajuns astfel să nege doctrinele fundamentale ale Evangheliei.
Nu am aici intenţia să intru în controversă cu aceştia din urmă, care neagă nemurirea sufletului; acest lucru a fost făcut de alţii şi încă în mod eficace. Scopul meu este să dau dovezi simple și scripturistice că, pentru creştin, există fericire împreună cu Hristos imediat după moarte. Este vorba de o stare intermediară. Creştinul care a murit aşteaptă învierea trupului; numai atunci va fi în starea sa finală, în glorie. Oamenii vorbesc despre duhuri glorificate; Scriptura nu spune aşa ceva. Planul lui Dumnezeu cu privire la noi este să ne facă asemenea chipului Fiului Său, pentru ca El să fie Cel întâi-născut dintre mai mulţi fraţi. „Şi ce vom fi nu s-a arătat încă. Dar ştim că, atunci când Se va arăta EI, vom fi ca El; pentru că Îl vom vedea aşa cum este“ (1. loan 3:2). „După cum am purtat chipul celui pământesc, tot aşa vom purta şi chipul Celui ceresc“ (1. Corinteni 15:49 ; Romani 8:29 ).
Aceasta s-a arătat când Moise şi llie au apărut în glorie cu Hristos, în momentul transfigurării (Luca 9:28-36 ). Acest fapt, împreună cu acela că vom fi totdeauna cu Domnul, că El Însuşi ne va primi în casa Tatălui, constituie starea noastră eternă de bucurie și de glorie. Chiar această ultimă parte se regăseşte în istorisirea momentului transfigurării în Luca 9 , când Moise şi Ilie au intrat în norul de unde a venit glasul Tatălui (vezi şi 1. Tesaloniceni 4:17 ). Acolo este starea noastră eternă, când Hristos va veni pentru a ne primi alături de El, înviaţi sau schimbaţi după chipul Său. Atunci bietul nostru trup pământesc va fi făcut asemeni trupului gloriei Sale (Filipeni 3:21 ). Dumnezeu ne-a pregătit pentru aceasta şi ne-a dat arvuna Duhului (2. Corinteni 5:5 ). A fi cu Domnul şi asemenea Lui pentru totdeauna, aceasta este bucuria noastră eternă şi rodul dragostei lui Dumnezeu, care ne-a făcut copiii Săi şi care doreşte să ne ducă în locurile pregătite în Casa Tatălui.
Avem două promisiuni: întâi că vom fi asemenea lui Hristos şi împreună cu El, apoi că vom fi binecuvântaţi în El cu orice fel de binecuvântări în locurile cereşti. Prin răscumpărare, aceste lucruri au devenit ale noastre, dar noi nu le avem încă.
Am vorbit până acum despre primul punct, adică de a şti că vom fi asemenea lui Hristos. Unul din textele citite în legătură cu aceasta („noi vom fi totdeauna cu Domnul“) ne introduce, cu autoritatea Scripturii, în cei de-al doilea punct: partea noastră cu Hristos în locurile cereşti. În sprijinul acestui adevăr voi aminti câteva texte. Aici este ceea ce-i caracterizează pe creştinii care au crezut şi au suferit împreună cu Hristos. Dumnezeu, ni s-a spus, va reuni într-Unul toate lucrurile în Hristos, lucrurile care sunt în ceruri şi cele de pe pământ (Efeseni 1:10 ). Toate lucrurile au fost create prin Hristos şi pentru Hristos (Coloseni 1:16-20 ). Toate lucrurile vor fi puse sub picioarele Sale ca om (Evrei 2 ; 1 , Corinteni 15:27-28; Efeseni 1:22 ); dar citim în Evrei 2 că nu toate lucrurile Îi sunt încă supuse. El este acum aşezat pe tronul Tatălui Său şi nu pe al Său propriu (Apocalipsa 3:21 ). Dumnezeu a zis: „Stai la dreapta Mea, până voi pune pe vrăjmaşii Tăi aşternut al picioarelor Tale“ . El aşteaptă (Evrei 10 ) până când vrăjmaşii Săi vor fi făcuţi aşternut al picioarelor Sale.
Va veni timpul când nu numai toate lucrurile din ceruri și de pe pământ vor fi împăcate (Coloseni 1:20 ), ci chiar lucrurile care sunt sub pământ, lucrurile demonice, vor trebui să recunoască prezenţa şi autoritatea Sa, când orice genunchi va trebui să se plece înaintea Lui şi orice limbă să mărturisească, spre gloria lui Dumnezeu Tatăl, că Isus Hristos (Cel dispreţuit, Cel respins de oameni) este Domnul (Filipeni 2:10-11 ). În această reunire a tuturor lucrurilor din ceruri şi de pe pământ este un singur Cap, Hristos; partea noastră este în locurile cereşti. Cum aceasta este acum partea noastră în duh, tot așa va fi atunci partea noastră în glorie. Nu este o despărţire reală între aceste două locuri. Fără îndoială, acum nu suntem în glorie; despre aceasta nu este nevoie să mai vorbim. Totuşi aceasta este chemarea noastră actuală pentru care am fost răscumpăraţi, formați, şi pe care o aşteptăm. Acum purtăm această comoară în nişte vase de lut şi gemem apăsaţi. Când va veni El, vom primi un trup potrivit pentru acest loc ceresc, vom fi în glorie. Aşa găsim în Efeseni 1:3 : „El ne-a binecuvântat cu tot felul de binecuvântări duhovniceşti în Hristos“; în 2. Corinteni 5:1 : „ Ştim, în adevăr, că, dacă se desface casa pământească a cortului nostru trupesc, avem o clădire în cer, de la Dumnezeu, o casă care nu este făcută de mână, ci este eternă“; – în Filipeni 3:14 suntem invitaţi „sus“ , căci adevărata putere a cuvântului „chemarea cerească“ este chemarea să fim sus.
Acelaşi lucru apare și în Evrei 6:19-20 , unde citim că Hristos a intrat dincolo de perdea, adică în cerul însuşi, iar în capitolul 9:24, ca fiind înainte-mergătorul nostru. Astfel şi în Evrei 3 noi suntem participanţi la chemarea cerească. Uniţi în Hristos prin Duhul Sfânt, suntem aşezaţi în locurile cereşti nu cu El, ci în El. Acolo este locul nostru. Când va veni Domnul, El, ca Fiu al Omului, va strânge afară din Împărăţia Sa pe toţi cei răi, pe toţi cei care comit nedreptatea. Atunci cei drepţi vor străluci ca soarele în Împărăţia Tatălui lor (Matei 13:41 -43 ). De aceea, Moise şi Ilie nu numai că s-au arătat în glorie pe pământ ca să arate starea sfinţilor în împărăţie, dar ei au intrat în norul în care locuieşte Dumnezeu şi de unde venea vocea Tatălui.
Dumnezeu, voind să unească toate lucrurile într-Unul – atât lucrurile din ceruri cât şi pe cele de pe pământ – a pregătit pentru noi să fim asemenea cu Hristos în glorie, pentru totdeauna cu El în cer. Acolo, în locurile cerești, vom fi binecuvântaţi cu tot felul de binecuvântări spirituale (mult deosebite de binecuvântările temporare ale lui Israel pe pământ). Dacă suntem moştenitori împreună cu El (Romani 8:17 ), trebuie să locuim în Casa Tatălui unde S-a dus El. lată de ce este clar că speranţa noastră este păstrată în ceruri (Coloseni 1:5 ) şi apostolul Petru ne vorbeşte despre „ o moştenire nestricăcioasă şi neîntinată, care nu se poate veșteji, păstrată în ceruri pentru noi“ (1. Petru 1:4 ).
Aceasta dovedește că binecuvântările noastre sunt acolo unde este speranţa noastră şi acolo unde a plecat Înainte-mergătorul nostru. Gloria noastră este cerească, nu pământească. Purtăm chipul Celui ceresc şi vom fi totdeauna cu Domnul. El a plecat să ne pregătească un loc în Casa Tatălui şi va veni să ne ia la El. El a zis: „Tată, vreau ca acolo unde sunt Eu să fie cu Mine si aceia pe care Mi i-ai dat Tu, ca să vadă gloria Mea, glorie pe care Mi-ai dat-o Tu“ (loan 17:24).
S-ar putea extinde această binecuvântare pe poziţia minunată care ne-a fost dată: „pentru ca să se arate în vremurile viitoare nemărginita bogăţie a harului Său, în bunătatea Lui faţă de noi, în HRlSTOS lSUS“ (Efeseni 2:7 ).
Dar intenţia mea este de a aminti dovezile şi temeiul scripturistic al binecuvântării. Chemarea noastră este aceeași în orice timp, din momentul în care am fost chemaţi și până când vom ajunge în starea eternă. Nu este o altă chemare, este o singură „speranţă a chemării noastre“ . Dumnezeu ne-a chemat la împărăţia Sa şi la propria Sa glorie; noi ne bucurăm în speranţa gloriei lui Dumnezeu, iar Casa Lui este locuința copiilor Săi.
Dar toate cele amintite până acum nu ne-au explicat clar ce este starea intermediară, deși am văzut, ca principiu general, unde se găsesc toate binecuvântările noastre şi ce am obținut prin răscumpărare. Dumnezeul oricărui har ne-a chemat la gloria Sa eternă prin lsus Hristos (ce dragoste minunată!) şi, mai mult, să participăm deplin la propria glorie a lui Hristos, căci ce ar fi un Răscumpărător fără aceia pe care i-a răscumpărat? Din moment ce am crezut că Fiul preaiubit al lui Dumnezeu a murit ca om pe cruce pentru mine, nimic nu este prea mult la Dumnezeu ca să ne dea ca efect al acestei morţi.
Epistola către Evrei are ca singur scop să ne demonstreze că partea noastră este cerească, în contrast cu iudaismul care este pământesc (şi tot așa va fi când Israel va fi restaurat). Ei aveau un mare preot pe pământ, pentru că Dumnezeu locuia între heruvimi aici, jos. Dar noi ne bucurăm că avem un Mare Preot sfânt, nevinovat, despărţit de păcătoşi, ridicat mai sus de ceruri. De ce aceasta? Pentru că partea noastră este lângă Dumnezeu.
Poziţia şi chemarea noastră sunt în locurile cereşti. Totul trebuie să fie în armonie cu aceasta, atât perfecţiunea jertfei, cât și slujba Sacrificatorului. Dar în ce măsură ne arată Cuvântul lui Dumnezeu despre starea noastră intermediară între şederea noastră în acest cort în care gemem şi momentul venirii Domnului Isus, când trupul neputinţei noastre va fi făcut asemenea trupului Său glorios?
Din moment ce am înțeles despre chemarea şi partea noastră că sunt cerești, totul devine simplu şi evident. Cetăţenia noastră acum și pentru totdeauna este în cer. Cum ne vom bucura noi de acest lucru atunci când vom muri? Aceasta este singura întrebare. Oare mai mult sau mai puţin decât aici jos? Dumnezeu nu este un Dumnezeu al celor morţi, ci al celor vii, căci pentru El toți sunt vii (Luca 20:38 ); fiind morţi pentru această lume, ei sunt vii pentru Dumnezeu, vii pentru totdeauna. Tot așa este și cu credinţa; se invocă de către unii faptul că cei care au murit dormitează în amorţeală;  această idee nu are nici un temei. Ştefan a adormit, adică a murit. Aceasta însă nu înseamnă că, după moarte, sufletul său este adormit. Pe cei care au adormit în Isus, Dumnezeu îi va lua cu El (1. Tesaloniceni 4:14 ); dar aceştia sunt morţi în Hristos. „Unii au adormit“ (adică au murit – 1. Corinteni 15:6 ); este o expresie similară cu „adormiţi în Hristos“ din 1. Tesaloniceni 4 , care este opusă cu „noi, cei vii“ din acelaşi capitol şi cu „a fi în trup“ din 2. Corinteni 5 .
„A adormi“ înseamnă, simplu, a muri; frumoasă expresie, pentru a arăta că aceia nu au încetat să existe, ci se vor trezi la înviere ca un om care se scoală din somn. Acest lucru este în mod clar demonstrat în cazul lui Lazăr (loan 11). Domnul Isus a spus: „Lazăr, prietenul nostru, doarme, dar Mă duc Să-l trezesc din somn“ , însă ei credeau că le vorbea despre odihna primită prin somn. Atunci le-a spus deschis: „Lazăr a murit“. Somnul înseamnă aici a muri, iar „a trezi din somn“ nu înseamnă a trezi un suflet, ca şi cum ar dormi deoparte și apoi să fie lăsat acolo, ci a fi luat prin înviere afară din starea de moarte.
Pentru un creştin, „a adormi“ înseamnă nici mai mult nici mai puţin decât „a muri“. Noţiunea de adormire a sufletului este o pură invenţie. Oamenii care au trăit pe pământ au adormit, adică au murit, iar noi cunoaştem în mod clar din Scriptură care este starea acelora care mor în Domnul. Apostolul Pavel ştia că Dumnezeu l-a pregătit pentru glorie și vorbea despre aceasta ca despre un lucru aparţinând tuturor credincioşilor; el nu dorea să moară (să fie dezbrăcat), ci cerea ca ceea ce era muritor în el să fie înghiţit de viaţă.
Cei credincioşi Îl au pe Domnul Isus atât pentru viaţă, cât şi pentru îndreptăţirea lor şi de aceea sunt plini de încredere, chiar dacă, fiind încă în trup, „pribegesc departe de Domnul“ (2. Corinteni 5:6 ). Au viaţa eternă în Hristos, dar aici, jos, ei o petrec departe de Domnul, fiind în vase de lut. Când vor părăsi aceste sărmane vase în care suspină acum, fiind schimbaţi, viaţa lor va fi împreună cu Domnul. Dar unde este Domnul? Avându-L deja ca putere de viaţă pe Duhul Sfânt, – Duhul de viaţă în Hristos Isus – se poate oare dormi fără a avea nici o cunoştinţă? Aceasta era oare încrederea lui Pavel, a celui care cunoştea o asemenea putere deviată în Hristos, încât nu avea deloc ca obiect al aşteptării moartea, ci momentul când ceea ce era muritor să fie înghiţit de viaţă?
Abandonând acest cort în care gemem acum, oare această viaţă nu ar fi în stare de nimic altceva decât de un somn inconştient? Să ne aducem aminte că Hristos este viaţa noastră; fiindcă EI trăieşte, şi noi vom trăi. Vom pierde noi legătura cu El dacă vom muri? Doarme El în noi?
Apostolul Pavel era constrâns din două părţi (Filipeni 1:23 ); avea dorinţa să se mute, ca să fie cu Hristos, căci, spunea el: „ar fi cu mult mai bine“ – a muri este un câştig şi a trăi este Hristos. El avea bucuria fericită că Hristos era viaţa sa; el trăia în totul pentru Hristos până într-atât încât merita greutatea de a trăi în trup. Totuşi prefera, considerând un câştig – ce?, a dormi şi a nu mai şti nimic, nici de Hristos, nici de alte lucruri – în a nu mai putea să gândească la Hristos? Dorinţa şi bucuria sa deosebită erau oare să meargă să se culce, nemaiştiind nimic de Hristos? Nu este clar că atunci când spunea despre „ a fi cu Hristos“ – ca fiind cu mult mai bine decât a-L sluji aici jos – apostolul vorbea de bucuria de a fi lângă El? Cine s-ar gândi, atunci când vorbesc despre satisfacţia și folosul pe care-l am dacă merg să locuiesc lângă un prieten, că prin aceasta înţeleg să dorm adânc acolo, fără să știu unde mă aflu?
Iar Domnul Isus i-a spus tâlharului de pe cruce, singurului om care s-a pocăit în acea oră memorabilă: „ astăzi vei fi cu Mine în rai“ . A fi cu Hristos şi în rai nu era oare o fericire pe care i-a făgăduit-o atunci? Aceasta însemna că merge să doarmă profund, neavând cunoştinţă de nimic? Mă întreb dacă aceasta n-ar fi absurd și nu ar contrazice cu îndrăzneală chiar şi sensul cuvintelor Domnului Isus? Aceste cuvinte sunt redate şi în Evanghelia după Luca, cea care pe tot parcursul său ne dă mărturia harului divin în Fiul Omului și starea de lucruri prezentă. Numai primele două capitole sunt consacrate rămăşitei credincioase care-L aşteaptă pe Domnul Isus în mijlocul Israelului răzvrătit și necredincios; evanghelistul Luca prezintă apoi genealogia Domnului Isus, ajungând până la Adam. El desfăşoară, prin toată Evanghelia sa, harul care, în Fiul Omului, vine să-l binecuvânteze pe om, care îl binecuvântează chiar de acum și într-un fel ceresc. Această Evanghelie nu se ocupă de dispensaţiuni, ca Evanghelia după Matei, ci prezintă harul, un har actual; harul ceresc prin Evanghelia după Luca răspunde mărturiei apostolului Pavel şi a celei din Fapte. Totodată, dacă bietul tâlhar ilustra într-un chip izbitor puterea harului şi a credinţei şi-L mărturisea pe Hristos ca Domn, când totul în jur contrazicea acest titlu, el nu putea totuşi să depăşească cunoştinţele pe care le aveau cei din poporul său. Ignorând o împărăţie cerească, el credea că Acela care atârna pe cruce va veni în împărăţia Sa pe pământ şi, plin de o fericită încredere în Hristos, Îi cerea să-Şi amintească de el. În acord cu tot conţinutul acestei Evanghelii, răspunsul Domnului ar putea fi redat astfel: „ Nu vei avea de aşteptat până atunci. Eu aduc mântuirea prin har; astăzi, chiar în această zi, vei fi cu Mine în rai; vei fi vrednic să fii impreună cu Hristos în binecuvântare“. Aceasta este deci partea sfinţilor care au murit; ei sunt cu Hristos în binecuvântare, fără trup, dar prezenţi cu Domnul Isus.
Cunosc jalnicul subterfugiu la care s-a recurs la citirea acestui verset: „Adevărat îţi spun astăzi, că tu vei fi cu Mine in rai“. Nu numai că aceasta distruge exact caracterul citatului în acord cu conţinutul Evangheliei în care se află, ci şi întreaga ordine a versetului este denaturată, iar sensul lui este schimbat. „Astăzi“ este aşezat la începutul frazei pentru a accentua răspunsul la „când vei veni“.
Aici este o afirmaţie solemnă: „Adevărat îţi spun“. A adăuga cuvântul „astăzi“ este ceva copilăresc, distruge aluzia la rugăciunea tâlharului, care spera că Domnul Isus Îşi va aduce aminte de el când va veni în împărăţia Sa. „Nu“, spune Domnul, „tu nu vei aştepta până atunci, ci astăzi vei fi cu Mine“. Care ar fi sensul de: „adevărat îți spun astăzi“? Ar fi acela de a distruge solemnitatea afirmației, în timp ce: „Adevărat îți spun, astăzi vei fi cu Mine în rai“ răspunde speranței tâlharului şi ne descoperă alte bucurii decât cele pământeşti, atunci când vom părăsi această lume prin moarte, ca să fim împreună cu Domnul.
Ura iudeilor a fost instrumentul prin care s-a împlinit această promisiune, zdrobindu-i-se tâlharului fluierele picioarelor, după cum tot ura a fost mijlocul prin care s-a realizat lucrarea de mântuire, cea care i-a dat tâlharului dreptul de a fi cu Hristos în rai.
Aceasta era şi așteptarea credinciosului Ştefan atunci când moartea a oprit alergarea lui aici, jos. El L-a văzut pe Domnul Isus şi l-a cerut să primească duhul său. L-a primit Domnul? Sau a pus un termen slujbei şi bucuriei sale, trimițându-l să doarmă?
Starea intermediară deci nu este gloria, căci pentru a intra în glorie va trebui să aşteptăm trupurile glorificate („va fi înviat în glorie“; „El va schimba trupul stării noastre smerite în acelaşi fel cu trupul gloriei Sale“ (Filipeni 3:21 ). Dar starea intermediară este binecuvântarea, acolo unde nu este nici întinăciune, nici păcat; înseamnă a fi cu Hristos, El Însuşi fiind o sursă de nespusă bucurie. Speranţa şi încrederea neclintită ale apostolului Pavel şi ale lui Ştefan n-au fost înşelate, iar promisiunea dată de Domnul Isus acelui tâlhar s-a împlinit.
Eu întreb pe orice suflet dacă speranţa strălucită, despre care se vorbeşte în 2. Corinteni 5 , Filipeni 1 şi Fapte 7 , sau dacă, cuvintele Domnului adresate tâlharului spun de un somn profund, fără a mai şti de nimic? Când Domnul Isus descrie starea bogatului și a lui Lazăr, înţelegem cumva că cel rău şi cel drept dormeau fără să mai aibă cunoştinţă de ceva? Mi se va spune că aceasta nu este decât o descriere figurativă. Sunt de acord, dar nu poate să fie descriere eronată, înfăţişând de fapt oameni care dorm fără nicio cunoştinţă.
Mai mult, dacă 2. Corinteni 5:6-8 semnifică faptul că suntem fericiţi împreună cu Hristos, aceasta trebuie să fie atunci când murim. Moartea este subiectul pe care îl tratează acest text, căci apostolul pierduse speranta de viaţă (2. Corinteni 1 ). A fi „afară din trup şi împreună cu Domnul“ nu înseamnă înviere; aici este vorba de a părăsi trupul, fără a-l îmbrăca din nou. Dorinţa apostolului: „să mă mut pentru a fi cu Hristos“ nu înseamnă că El vine să-l învieze sau să-l transforme, ca să fie în glorie. În textul din Filipeni, apostolul vorbeşte din nou despre moarte, despre a locul aici sau de a părăsi lumea, adică de „a muri“, ceea ce „este un câştig“ (Filipeni 1:21 ). Viaţa şi moartea sunt puse în contrast în mod distinct în versetele 20 şi 23; cuvântul „analio“ din textul original grecesc este folosit pentru a indica moartea, la fel ca şi în 2. Timotei 4:6 , cuvântul „ analisis“. Suntem tentaţi să aplicăm acest cuvânt când ne referim la venirea Domnului Isus, el fiind folosit pentru a exprima următorul lucru: „se ridică de la un ospăţ sau îi părăseşte“. Aceasta este o exprimare sărăcăcioasă, care  contrazice afirmaţia din context. Cuvântul înseamnă „a risipi“ sau „,a distruge“ ce este unit şi este folosit pentru a exprima „moartea“. Nici Filipeni 1 , nici 2. Timotei 4 nu lasă nici cea mai mică îndoială în această privinţă; eforturile pe care le-au făcut unii pentru a denatura sensul textului din Luca 23:43 şi din Filipeni 1:20-23 dovedesc că nu se poate evita puterea acestui text, aşa încât se înșală singuri.
Noi nu putem spune în ce fel un suflet se bucură de Hristos; dar acest lucru nu constituie o dificultate. Duhul meu se bucură de Hristos acum, cu toată piedica pe care o constituie sărmanul vas de lut în care se găseşte; şi, cu toate că acum nu Îl vedem, noi ne bucurăm cu o bucurie negrăită şi strălucită. Nu trupul meu este acela care se bucură de El acum, ci sufletul, în mod spiritual, dincolo de piedica vasului de lut, dar mai ales în lipsa lui. Atunci însă se va bucura de Domnul fără a mai fi împiedicat de acest vas şi va fi împreună cu El. Credinciosul poate să fie absolut sigur că, părăsind trupul, el va fi prezent cu Domnul și, dacă prezenţa Domnului este o bucurie, această bucurie va fi a lui.
Nimeni nu doreşte mai mult decât mine să insiste asupra venirii din nou, asupra aşteptării Domnului şi asupra importanţei învierii. La acest lucru revin mereu faţă de sfinţi şi, în unele ocazii, faţă de toţi, dar aceasta nu cu scopul de a slăbi acest adevăr, deoarece, pentru Dumnezeu, toţi trăiesc, chiar dacă ei sunt „duhuri în inchisoare“, şi nici pentru a micşora bucuria deosebită, binecuvântarea, „câştigul“ de a fi cu Domnul atunci când vom muri. Dimpotrivă, acest gând a înviorat pe sfinţi, a răspândit o lumină cerească asupra multor paturi de moarte şi o va mai face încă, dacă Domnul va mai zăbovi.
Scriptura vorbeşte despre fericirea credinciosului la moartea sa şi despre privilegiul de a fi cu Hristos (ceea ce este o bucurie mai mare decât cea mai fericită slujbă aici, jos). Ea ne vorbeşte atât de clar si de explicit, ca şi atunci când este vorba de venirea Domnului Isus spre a-i lua pe sfinţii Săi, pentru ca, asemeni Lui, ei să fie pentru totdeauna cu El în glorie. Acest ultim punct va fi starea completă și finală a binecuvântării eterne, după ce va fi avut loc nunta Mielului, când vom fi pentru totdeauna cu Domnul.
Primita pe e-mail16681918_2223824757842591_3824535228146682786_n16142898_975399695925225_2122579986453555427_n

Read Full Post »

12380326_10207526352370820_401421875_n14479814_1206618422730874_8143983607572973418_n-1

PE GINDURI: CE FEL DE MUZICA AI COMPUS PINA ACUMA?:

“Viata este ca si muzica; trebuie compusa “dupa ureche”, simtaminte si instincte, si nu dupa reguli.”
……………………..
“Life is like music; it must be composed by ear, feeling, and instinct, not by rule.” 
– Samuel Butler 

Citind citatul de mai sus, m-am trezit reflectind la “muzica” ce am creat-o pina acuma…
Ca fiecare roman s-ar zice ca este si poet, stiam …dar nu m-am gindit ca am merge chiar atit de departe sa ne credem si compozitori. Pentru cei care stiu un pic de muzica …muzica nu e chiar o simpla lalaiala, sau si mai rau, racnete obscene in ritm salbatic, desi si aleia i se spune muzica in vremurile mai recente. In realitate aproape ca ai putea spune ca muzica este o ecuatie sonora …si ca orice ecuatie, trebuie sa aiba cunoscutele, necunoscutele si multa logica si se rezolva numai folosind reguli specifice. 

Gindindu-ma numai la masura, si am putea vorbi de partea respectiva a vietii, apoi tempo, si tot felul de nuante…si atributele astea merg transpuse la viata ce-o traim chiar foarte bine. Doar un exemplu marunt…nu poti chiar sa cinti intreaga rapsodie a vietii tale in “Forte”…si nici “Pianissimo”, ca ori surzesti audienta, ori o pui sa doarma somnul de veci…

Orice compozitie atit muzicala cit si literara are o introducere, un cuprins si o incheiere…Si undeva in mijloc o multime de intrebari si raspunsuri muzicale. Compozitia trebuie neaparat sa exprime ceva, sa explice si sa convinga…si cum trebuie sa ne cintam singuri compozitia, as zice ca un pic de exercitiu ( a se intelege prin asta a repeta pina la perfectiune, daca se poate) este absolut necesar…Daca as transpune aceste amanunte vietii noastre as spune ca si in viata nu poti sa mergi aiurea pe o mie si una de carari…ca trebuie sa stii unde vrei sa ajungi si sa-ti faci un anume plan de actiune. Lalaindu-te in viata fiecum nu faci altceva decit sa participi la galagia comuna…care nu poate fi decit suparatoare in cel mai bun caz.

M-am gindit la viata Domnului Isus ca o compozitie muzicala…Incepe atit de sublim, intr-o iesle simpla, intr-o seara senina in care ingerii cinta lin cuvinte sfinte…si pastorii ingenunchiaza…fara multa vorba sa nu trezeasca pruncul…apoi mai tirziu vine partea mai substantiala a compozitiei cu intrebari si raspunsuri sigure…cu note corecte, cind grave, cind acute…cu valuri de tempo ce cresc in intensitate pina cind…la incheierea concertului, in ritm forte de cuie, se stinge blind, a iertare…ca un susur de ape linistite in urma unei furtuni…cea mai frumoasa compozitie muzicala care a fost scrisa vreodata. Ce incheiere…

Ma gindeam ca ma apropii de sfirsitul compozitiei mele si inca n-am raspuns bine la intrebarile principale…si apoi vine incheierea. Si incheierea nu vine oricum. In muzica o pregatesti din vreme; trebuie creata atmosfera potrivita . Ati fost atenti la unele filme in care muzica iti spune concret ca un deznodamint se apropie…si sunetele fara grai iti spun precis ce fel de deznodamint se pregateste. Ce spune muzica noastra despre deznodamintul ce il pregatim? 

Daca ai citit aceste cuvinte, mai ai si tu timp ca si mine de altfel sa lucram la compozitia noastra.Unii au zis ca muzica se creeaza numai dupa instinct si simtaminte…Din nefericire animalele au si ele instincte si simtaminte si nu au compus nimic inca…latratul unui ciine turbat nu cred ca poate fi considerat drept compozitie muzicala…
Ni s-a dat insa dreptul sa facem alegeri…Intr-o zi insa va trebui sa explicam logica dupa care am ales…si va trebui sa “ciripim” cumva raspunsul…

http://www.peginduri.com/2010/05/ce-fel-de-muzica-ai-compus-pina-acuma.html?spref=fb

10383549_10205212155404135_1226770268918616403_n 16508420_1840969462833138_7076815879844730884_n

Read Full Post »

Cum să primeşti răspuns la rugăciunile tale

de

DON GOSSETT

Marea majoritate a oamenilor nu realizează ce rezultate extraordinare pot obţine dacă Îl laudă pe Domnul. Dar în ultima vreme tot mai mulţi oameni au descoperit că îşi pot rezolva problemele prin laudă.

 Prin lauda adevărată către Dumnezeu se deschid izvoare de putere pe care nici nu le-ai bănuit. Odată ce ai făcut această descoperire, lauda şi închinarea vor deveni o experienţă emoţionantă care-ţi va schimba întreaga atitudine faţă de viaţă.

Introducere

 În călătoriile mele ca misionar evanghelist am slujit unor oameni care vorbeau alte limbi. Dar peste tot unde am fost, am aflat că există un cuvânt pe care îl înţeleg toţi oamenii: cuvântul Aleluia.

Şi ce minunat că Dumnezeu a făcut ca acest cuvânt să fie universal! Ce cuvânt înălţător! Ce optimism binecuvântat! Şi ce putere de neimaginat se ascunde în acele silabe!

Cuvântul înseamnă simplu „Lăudaţi pe Domnul“. Şi este un cuvânt care va predomina în vocabularul nostru în cer. Ioan spune în Apocalipsa 19.1: „Am auzit în cer ca un glas puternic de mulţime multă care zicea: Aleluia!“ Şi din nou în versetul 4 Ioan spune: „Şi cei douăzeci şi patru de bătrâni şi cele patru făpturi vii s-au aruncat la pământ şi s-au închinat lui Dumnezeu, care şedea pe scaunul de domnie. Şi au zis: Amin! Aleluia!“ Şi încă o dată, în versetul 6, Ioan declară: „Şi am auzit ca un glas de mulţime multă, ca vuietul unor ape multe, ca bubuitul unor tunete puternice, care zicea: Aleluia!“

Poate vei fi surprins citind în aceste pagini despre puterea laudei. Dar orice creştin trebuie să înţeleagă acest secret şi să-l practice. Mă rog să fiţi binecuvântaţi din belşug când veţi răspunde provocării acestei cărţi.

                                                                            Don Gossett

 Capitolul 1

Cum am descoperit puterea laudei

 N-am fost crescut într-un cămin creştin şi n-am ştiut nimic despre puterea laudei până m-am făcut mare. Am fost născut din nou într-o biserică baptistă, am fost chemat să predic ca baptist şi mi-am început slujba de predicator în bisericile baptiste.

Soţia mea a fost crescută într-un cămin penticostal tradiţional. Tatăl ei a fost mulţi ani predicator penticostal. Astfel noi proveneam din medii foarte diferite.

Eu eram baptist, iar soţia mea penticostală. Dar am trăit ani minunaţi împreună, completându-ne unul pe altul.

La câteva săptămâni după ce Joy şi cu mine ne-am căsătorit, am avut o experienţă prin care eul meu a fost zdrobit. Lucram pentru evanghelistul William Freeman ca redactor al revistei lui. Cunoscând importanţa unei vieţi pline de devotament, mă sculam în fiecare dimineaţă şi mă rugam timp de o oră. Joy nu se ruga de obicei odată cu mine şi întrucât apartamentul nostru era mic, fără să vrea, mă auzea.

„Dragul meu“, a zis într-o zi, „ţi-aş sugera ca într-una din aceste dimineţi să înregistrezi pe casetofon rugăciunea ta de o oră. Apoi în loc să treci prin toate rigorile acestei rugăciuni în fiecare dimineaţă, doar dai drumul la casetofon şi-l laşi să meargă“.

„Ce vrei să spui cu asta?“ am replicat, oarecum surprins.

„Dragul meu“, a zis ea cu blândeţe, „n-aş vrea să te supăr, dar sincer îţi spun, tu spui aceleaşi lucruri în fiecare dimineaţă exact în acelaşi fel şi rugăciunea ta este doar o oră de repetiţie“.

„Adevărat?“ am întrebat uimit. „Nu m-am gândit niciodată la asta“.

„Ei bine, ce ar fi să te gândeşti“, a replicat ea, întorcându-se la lucrul ei.

Câteva săptămâni mai târziu, în timpul rugăciunii noastre de seară pe care întotdeauna o aveam împreună, Joy a zis: „Dragul meu, Domnul a fost atât de bun cu noi, n-ai vrea să-L lăudăm în seara aceasta, în loc să-I facem cereri? Hai să-I mulţumim pentru toate binefacerile Lui faţă de noi“.

„Un întreg timp de rugăciune dedicat laudei?“ m-am gândit. „Nu cred că sunt pregătit pentru asta!“

Mai mult, însăşi ideea de a-L lăuda pe Dumnezeu fără a-I cere nimic mă deranja, din punct de vedere teologic. Citisem foarte mult despre rugăciune şi unul dintre autori, pe care îl admiram foarte mult, învăţa că, în mod practic, rugăciunea este formată dintr-un singur element de bază: cererea. El învăţa că atât lauda, cât şi mulţumirea şi cântarea sunt bune, dar ele nu sunt ca rugăciunea. Rugăciunea implică doar procesul simplu de a cere şi a primi. Şi iată soţia mea îmi sugerează acum să petrec un întreg timp de rugăciune fără să cer nimic – ceea ce în mintea mea era echivalent cu a nu mă ruga!

„Nu, Joy“, am insistat. „Ne vom ruga. Lauda este foarte bună, dar noi trebuie să ne rugăm“.

„Dar, dragul meu“, a protestat ea, „nu este lauda către Dumnezeu tot una cu rugăciunea?“

„Nu, deloc“, am replicat. „Rugăciunea înseamnă cerere. Răspunsul la rugăciune înseamnă primire. Lauda este cu totul altceva“.

„Nu ştiu“, a spus ea cu îndoială. „Se pare totuşi că noi nu-L lăudăm pe Dumnezeu aproape niciodată“.

„Joy, tu pur şi simplu nu înţelegi“, am răspuns. De ce nu iei cartea aceea despre rugăciune din biblioteca mea şi să citeşti capitolul despre cerere? Sunt sigur că te-ar ajuta“. Apoi, după o pauză de gândire, am spus: „Acum, hai să ne vedem de treabă şi să începem să-I cerem lui Dumnezeu să ne dea ce avem nevoie“.

Eram foarte încăpăţânat şi ea s-a supus. Soţia mea experimentase o minunată izbăvire de o suferinţă nervoasă chiar înainte să o întâlnesc. Timp de 11 luni lungi din tinereţea ei fusese chinuită de o depresie psihică şi aceasta constituise o grea încercare pentru ea.

„Tu nu vei apuca să ajungi la 21 de ani“, o chinuia diavolul.

„Ce gând îngrozitor!“ îşi răspundea în sinea ei, fără să realizeze sursa gândurilor ei.

„Da, vei muri“, îi spunea fără milă diavolul, „şi încă foarte curând!“

Ea plângea întruna când îi veneau aceste gânduri chinuitoare, dar nimic din ce făcea nu le putea alunga. Îşi cumpăra hainele cu gândul că va muri în curând şi poate rochia pe care şi-o cumpărase va fi printre hainele ei de înmormântare. Partea cea mai incredibilă a abilităţii diavolului a fost că, pentru un timp, a făcut-o să creadă că Dumnezeu era Cel care îi spunea că va muri.

Accesele nocturne de depresie au devenit insuportabile. Se tot gândea că dacă avea să moară atât de curând, trebuie să stea trează şi să profite din plin de ultimele clipe de viaţă care i-au mai rămas. Îşi petrecea nopţile făcând una sau alta. Într-un târziu, dându-şi seama că trebuie să meargă la lucru dimineaţă, încerca să se odihnească puţin. Dar în momentul acela, când dorea cu înfrigurare să doarmă, îşi petrecea restul nopţii întorcându-se de pe o parte pe alta, luptându-se adesea cu fiori reci şi imaginaţii chinuitoare.

Timp de unsprezece luni a trăit ca într-un sac de plastic transparent. Vedea tot ce se întâmpla în jurul ei, dar ea era într-o altă lume. Din când în când oamenii o cercetau cu atenţie, dar nu reuşeau să-i înţeleagă temerile. Duminicile mergea la adunarea lui Dumnezeu unde tatăl ei era pastor şi cânta la pian, dar inima ei nu era acolo. În timpul săptămânii încerca să-şi ocupe tot timpul cu îndatoririle nesfârşite ale poziţiei de conducere pe care o avea într-un magazin. Dar oricât ar fi fost de ocupată, gândul obsedant îi stăruia în subconştient: „Vei muri în curând. Nu mai este mult …“

Disperată, a început să studieze foarte atent Cuvântul lui Dumnezeu, căutând un răspuns la temerile ei. Spre marea ei bucurie, a aflat că Dumnezeu face pentru poporul Său multe promisiuni de viaţă lungă, precum şi de împlinire a tuturor dorinţelor noastre. Şi cum dorinţa ei era să trăiască pentru a-I sluji Domnului, s-a simţit mai încurajată.

„Dar dacă aceste gânduri despre moarte vin de fapt de la Duhul Sfânt“ s-a întrebat. „Dacă Dumnezeu încearcă să mă înştiinţeze?“ Astfel a început să oscileze. Cât timp privea la Cuvântul lui Dumnezeu, avea pace. Dar când lăsa ca atenţia să i se îndrepte spre vechile temeri, nimic nu-i mai putea reda pacea decât tranchilizantele pe care începuse să le folosească.

„Dacă măcar aş fi sigură că aceste gânduri despre moarte nu sunt de la Dumnezeu!“ se gândea. Dar apoi i-a apărut foarte clar într-o zi că Dumnezeu nu i-ar vorbi niciodată prin Duhul Sfânt despre ceva care contrazice Cuvântul Său. Şi Cuvântul spunea foarte clar că partea ei era o viaţă lungă şi îmbelşugată. Diavolul este cel care vine să ucidă, să fure şi să distrugă!

Treptat, pe măsură ce Cuvântul lui Dumnezeu îşi făcea lucrarea, Joy a început să se simtă liberă – nu tot timpul – dar ori de câte ori se dăruia cu toată inima Cuvântului lui Dumnezeu. În timpul acela, s-a surprins lăudându-L pe Dumnezeu din ce în ce mai mult. Şi cu cât Îl lăuda mai mult, cu atât experimenta o mai mare victorie.

Ultima depresie pe care a avut-o a fost într-o duminică seară de Paşti. Bunica ei venise să viziteze familia cu acea ocazie. Paştele era întotdeauna o zi foarte plină pentru familia lui Joy şi în mijlocul agitaţiei generale nimeni n-a observat că Joy trecea din nou printr-un moment de întuneric.

Când au plecat cu toţii la adunare în seara aceea, Joy era foarte deprimată. A cântat la pian ca de obicei. Şi când a început să cânte corul, ea a cântat mai frumos ca niciodată. Dar înăuntrul ei era la limita rezistenţei.

„O, Dumnezeule“, a strigat în sinea ei, în timp ce în mod mecanic apăsa clapele pianului, „nu mai pot! Am făcut tot ce am ştiut să fac. M-am rugat. Am postit. Nu mai pot să suport un alt serviciu ca acesta – nici o altă zi de muncă! E prea mult, Doamne!“

Îndată ce a terminat de cântat la instrumentul ei, s-a aşezat lângă bunica ei.

„Bunico, vrei să mergi cu mine acasă?“ a şoptit. „Mi-e foarte rău“. Dându-şi seama că Joy era foarte tulburată, a consimţit să meargă. Aşa că au ieşit amândouă din biserică în vârful picioarelor şi au mers un bloc şi jumătate până la casa pastorului.

Cum au intrat în casă, Joy a fugit în camera ei şi s-a aruncat pe pat, plângând din străfundul inimii ei până n-a mai avut lacrimi. Bunica, înţelegând că Joy dorea să fie singură, a rămas în sufragerie şi se ruga în tăcere.

În timp ce Joy stătea acolo, vărsându-şi inima înaintea lui Dumnezeu, Duhul Sfânt i-a spus din nou să înceapă să-L laude pe Dumnezeu. Ea a înţeles că era un moment crucial, când Domnul îi cerea să se dăruiască o dată pentru totdeauna unei vieţi de laudă. Aceasta era singura ei ieşire.

„Iată-mă, Doamne!“ a strigat. „Mă dăruiesc Ţie!“ Şi din adâncul fiinţei ei a ţâşnit un şuvoi puternic de laudă către Dumnezeu.

Din noaptea aceea Joy a fost eliberată. Nu mai era nevoie de tranchilizante. Ori de câte ori venea un nor de depresie, lauda către Domnul alunga complet acele duhuri de întuneric şi apăsare.

Aşa că nu era de mirare că tânăra mea mireasă iubea lauda către Domnul. Şi nu era de mirare că-i venea greu să înţeleagă ciudatele mele idei cu privire la distincţia ce trebuia făcută între rugăciune şi laudă.

Împărtăşind cu mine din când în când din experienţele ei, în cele din urmă adevărul cu privire la puterea laudei a început să pătrundă în duhul meu. M-am pomenit întorcându-mă iarăşi şi iarăşi la Biblie pentru a vedea dacă ceea ce spunea ea era adevărat. Cu cât cercetam mai mult, cu atât eram mai copleşit de bogăţia învăţăturii biblice despre importanţa laudei. În sfârşit, am fost de acord să folosim o parte din timpul nostru de rugăciune pentru a-L lăuda pe Dumnezeu. Şi, în mod uimitor, am descoperit mai multe binecuvântări, mai multă bucurie şi ni s-au întâmplat mai multe lucruri minunate din momentul în care am început să-L lăudăm pe Dumnezeu împreună.

Curând am aflat că rugăciunea şi lauda sunt cele două aripi ale puterii spirituale. Nu există nici un conflict între ele. „În orice lucru, aduceţi cererile voastre la cunoştinţa lui Dumnezeu, prin rugăciuni şi cereri, cu mulţumiri“, declara Pavel în Filipeni 4.6. De asemeni, „stăruiţi în rugăciune, vegheaţi în ea cu mulţumiri“ (Coloseni 4.2). Deci pe măsură ce mi-am deschis inima pentru Cuvânt, am început încet-încet să lepăd prejudecăţile mele împotriva laudei şi am descoperit lucrări mari ale lui Dumnezeu în viaţa mea.

Am întâlnit acest text important: „Totuşi Tu eşti Cel Sfânt, Tu care locuieşti în mijlocul laudelor lui Israel“ (Psalmul 22.3).

Domnul locuieşte în mijlocul laudelor noastre. Aceasta înseamnă că Domnul Se manifestă atunci când Îl lăudăm. Cuvântul „locuieşte“ înseamnă „trăieşte în, stă în“. Aceasta a fost o revelaţie pentru inima mea – că Dumnezeul cel Atotputernic locuieşte în, trăieşte în, Se manifestă în laudele noastre. Voi mulţumi întotdeauna lui Dumnezeu că S-a folosit de scumpa mea mireasă ca să mă conducă spre acest principiu al laudei. Acum, după mulţi ani, Domnul a păstrat sănătatea psihică a soţiei mele. Ea a născut cinci copii sănătoşi, a pierdut două sarcini, dar nervii ei au rămas tari şi sănătoşi. Ori de câte ori Satan căuta s-o facă să sufere, noi făceam apel cu curaj la puterea laudei şi Dumnezeu răspundea, vindecându-i nervii.

Am spus adesea că nimeni care practică puterea laudei nu va ajunge vreodată la epuizare nervoasă. De ce? Pentru că Dumnezeu locuieşte în mijlocul laudelor noastre şi, unde lucrează Dumnezeu, nici o stare nervoasă nu poate învinge. Frica, îngrijorarea, întristarea, frustrarea – toţi aceşti factori negativi care conduc la epuizare nervoasă sunt înfrânţi prin bucuria laudei către Dumnezeu.

Lauda se armonizează atât de bine cu ceea ce aşteaptă Dumnezeu de la noi, încât puterea ei face ca vieţile noastre să fie înmiresmate cu tot ce este mai bun în cer.

CONTINUARE TOATA CARTEA AICI PDF

CONTINUARE AICI -WORD

67967_10151406367967903_1714894153_n

//

Read Full Post »

Conferința tineret.B.E.R.Fără Isus viața este o amăgire !

http://youtu.be/20D8NANqwsk

Published on May 13, 2012 by

Dragi prieteni vă rog întelegeți că : fără Domnul Isus Hristos tot,absolut tot este o amăgire ! Cu isus avem iertare ! Cu Isus avem bucurie ! Cu Isus avem speranță ! Cu Isus avem Cerul slăvit ! Ce faci ? Ești hotărât să vi la El ! Ești hotărât ca de acum în colo să dai sens vieți tale ? Depinde doar de tine !

Conferinta tineret B.E.R.„Nu-ti irosi viața” ! 12.05.2012.

http://youtu.be/4LnX3yqTsRs

Published on May 12, 2012 by

Dacă doriți să vizionati toată înregistrarea intrați pe : http://youtu.be/20D8NANqwsk
Viata aceasta o traim o singura dată ! să nu o irosim ! Să nu o pierdem pe lucruri deșarte ! Fi întelept și trăieste viata pentru Hristos !

Read Full Post »

  

„Împreună cu El, au fost răstigniţi doi tâlhari: unul la dreapta şi celălalt la stânga Lui.” Matei 27.38

  Pocăinţa tâlharului

Să urmărim pocăinţa unuia dintre tâlharii răstigniţi de o parte a crucii Mântuitorului! La început, şi acest tâl­har a fost luat de valul batjocurilor care erau aruncate asupra Mântuitorului. În ziua veşniciei vom afla cu exactitate ce l-a condus pe acest om la pocăinţă. Până atunci, să urmărim calea pe care a parcurs-o spre veş­nicie, după cele scrise în Luca 23:

Temerea de Dumnezeu: „Nu te temi tu de Dumne­zeu, tu, care eşti sub aceeaşi osândă?”

Recunoaşterea vinovăţiei sale: „Pentru noi este drept, căci primim răsplata cuvenită pentru fărădele­gile noastre.”

Recunoaşterea nevinovăţiei Mântuitorului: „dar Omul acesta n-a făcut nici un rău.”

Rugăciunea către Mântuitorul: „Doamne, adu-Ţi aminte de mine…”

Credinţa că Isus va reveni: „ …când vei veni în îm­părăţia Ta.”

La o astfel de atitudine de inimă sinceră, Mântuitorul răspunde cu asigurarea vieţii veşnice: „Astăzi vei fi cu Mine în rai.” Iată calea simplă şi sigură de apropiere de Mântuitorul! Fiecare poate merge pe această cale.

 „ …pentru că Eu trăiesc, şi voi veţi trăi.”Ioan 14.19 Vivit!”

 Piatra de pe mormântul Domnului Isus Hristos a fost pecetluită şi soldaţii au păzit mor­mântul. Dar în ciuda acestor măsuri de siguranţă, duş­manul nu a putut împiedica învierea glorioasă a Dom­nului, care a fost văzută de peste 500 de martori ocu­lari. Aceştia au mărturisit că Hristos trăieşte.

Martin Luther a avut deseori de luptat contra depri­mării. În astfel de zile întunecate se consola cu cu­vântul: „Vivit!”, adică: „El trăieşte!” Acest cuvânt l-a scris cu cretă pe masă, pe uşi şi pe pereţi. Când a fost întrebat odată ce înseamnă, el a răspuns: Isus trăieş­te. Dacă El nu ar trăi, nici eu n-aş mai dori să trăiesc nici o clipă. Dar pentru că El trăieşte, vom trăi şi noi prin El, după cum a spus: Pentru că Eu trăiesc, şi voi veţi trăi.”

Aceste cuvinte le-a spus Domnul ucenicilor Săi. Prin credinţa în El, ei primiseră viaţa veşnică, iar viaţa lor era acum legată de El însuşi şi de viaţa Lui. Domnul spusese cu altă ocazie: „Cine ascultă cuvintele Mele şi crede în Cel ce M-a trimis, are viaţa veşnică şi nu vine la judecată, ci a trecut din moarte la viată.”

„Pentru ce căutaţi între cei morţi Duminică pe Cel ce este viu? Nu este aici ci a inviatLuca 24.5-6

În creştinătate, Pastele se află în legătură cu bucuria şi victoria. Dar ziua învierii Domnului nu a început cu strigă­te de bucurie. Ucenicii încă nu puteau înţelege cum S-a lăsat Isus fără împotrivire să fie prins şi răstignit, deşi El le spusese toate acestea înainte. Şi Maria Magdalena, ca­re a aflat într-o măsură deosebită harul Domnului, era foarte întristată. În prima zi a săptămânii a venit la mor­mântul lui Isus, dar El nu mai era acolo! Dorea să-i arate Domnului ei iubit ultima slujbă, îmbălsămarea, dar a fost dezamăgită! Nici ucenicii, pe care i-a chemat în grabă, nu au ştiut ce să spună. Au văzut acolo doar pânza. Dar un­de era El? Îl luase cineva? Dimineaţa învierii a început pentru ei cu o dezamăgire. Încă nu avuseseră o întâlnire cu Cel înviat. În mijlocul întrebărilor şi nedumeririi, o reali­tate era de netăgăduit: mormântul era gol!

Unde era Domnul? Răspunsul l-au dat îngerii: „Nu este aici, ci a înviat!” Ei L-au numit pe Isus „Cel viu” şi s-au mi­rat că este căutat printre cei morţi. Când Isus Hristos a fost răstignit în slăbiciune şi aparent ca Cel care a pier­dut, a început momentul triumfului Său cel mai mare. El este Acela care prin moartea Sa a nimicit pe cel care avea puterea morţii, adică pe diavolul. Moartea nu-L pu­tea ţine pe Biruitorul de pe Golgota! „Isus trăieşte, El a biruit! Cine poate vesti slava Sa?” Ferice de toţi aceia care pot intona cu convingere acest cântec de triumf!

  „Iar dacă se propovăduieşte că Hristos a înviat din morţi, cum zic unii dintre voi, că nu este o înviere a morţilor?”    1Corinteni 15.12  Cum a murit un rege?

 În dimineaţa de Paşte a anului 1548, un rege credin­cios din Polonia, Sigismund I lagello, se duse cu suita sa la capela regală ca să se roage. Acolo, în capelă, re­gele avea pregătit şi un mormânt de marmoră.

Bătrânul şi evlaviosul rege, oprindu-se în faţa mor­mântului, îşi ridică ochii spre cer şi zise către suita sa: „Eu ştiu că Mântuitorul meu trăieşte. După ce voi adormi în acest mormânt, El mă va trezi iarăşi din somnul acesta. El îmi va deschide ochii ca să văd ceea ce n-am văzut până acum. Atunci îl voi vedea pe Acela care a murit şi a înviat pentru mine.”

Zicând acestea, regele căzu în genunchi şi începu să se roage. Dar din această rugăciune nu se mai ridică; peste câteva clipe adormi. Domnul şi Mântuitorul său îl chemase acasă, acolo unde nu mai sunt dureri şi lacrimi. În dimineaţa de Paşte, Domnul îl trecuse din moarte la viaţă.

Siguranţa credinţei nu este numai partea acelui rege, ci a tuturor celor care L-au primit pe Isus Hristos ca Mântuitor. Toţi credincioşii au înviat la o nădejde nouă, toţi au în inimile lor siguranţa că Mântuitorul lor tră­ieşte. Fericită nădejde!   

Din meditatiile zilnice  SAMANTA BUNA -2009

Read Full Post »

Cârpim mereu catapeteasma

”Religia organizată a căzut în greșeala de a promova lideri care să fie cei mai buni, iar cei care îi urmau au devenit doar niște simpli observatori, nu doar participanți. Așa s-a ajuns ca preoții să vorbească uneori chiar altă limbă decât poporul. În Vechiul Testament era o catapeteasmă care oprea accesul în locul preasfânt. Vălul s-a rupt prin intervenție divină, dând acces tuturor credincioșilor în prezența lui Dumnezeu. NU ÎNCERCAȚI SĂ CÂRPIȚI CATAPETEASMA!”

……………………………………………

Tatiana Topciu a exprimat cam aceeași idee:

”Cârpim mereu catapeteasma
ce-a sfâşiat-o Dumnezeu,
cutremurându-ne mireasma
preasacrului din Templul Său.

Înghesuiţi în cochilie,
lipindu-ne de reci pereţi
prin universul de pustie,
deajuns ni-i frunza-acestei vieţi.

Nu vrem divina Lui lumină,
nu vrem să ne uităm la El.
în micul nostru cuib de tină
ni-i linişte şi căldicel…”
Planul lui Dumnezeu de a ne apropia fiecare de El prin Domnul Isus este continuu umbrit de egoismul unor ”lideri” ce se pun ca mijlocitori și declară perdeaua închisă. O cârpesc, o cos, o ignoră. Drumul îl declară prin altă parte, cu altă țintă.
Ce trist să te lași păcălit și condus de cei ce se abat.

8 aprilie 2012

http://vesteabuna.wordpress.com/2012/04/08/carpim-mereu-catapeteasma/

Read Full Post »

%d bloggers like this: