Feeds:
Posts
Comments

Posts Tagged ‘GH CORNILESCU’

 14700836_10211355211786916_6537162501344702443_o

Lucrarea Duhului Sfant fata de lume

                                (Ioan 16.8-11)


8136b08e28f78450cf1f32e856c8a9b4

Cea dintai slujba a Duhului Sfant  fata de oameni, fata de lume, este cum ne arata aici Cuvantul lui Dumnezeu, in versetul 8: “Cand va veni El, va dovedi lumea vinovata in ce priveste pacatul, fiindca n-au crezut in Mine”

    Trei ani de zile vorbise Domnul Hristos in mijlocul poporului, asa de minunat incat a fost silit poporul sa spuna: “Niciodata n-a vorbit un om ca omul acesta”. Iar felul in care punea stapanire pe ei vorbirea Lui era uimitor, incat poporul spunea: “Vorbeste ca unul care are putere”. In adevar, poporul nu se mai satura ascultand pe Domnul Hristos vorbind chiar zile intregi, asa cum s-a intamplat in pustie, unde oamenii au uitat si de mancare si de tot si L-au ascultat timp de doua zile. Se vede treaba ca vorbirea era pe intelesul lor si vorbirea mergea drept la inima lor, incat oamenii acestia nici nu si-au dat seama cand a trecut timpul si au flamanzit.

    Dar mai minunate ca vorbele au fost poate faptele Domnului Hristos. Va inchipuiti ce impresie trebuie sa fi produs asupra poporului, faptul cand acoperisul casei unde Se gasea Domnul Hristos este dat la o parte si in fata Lui este pus un slabanog pe un pat. La glaul Domnului Hristos, slabanogul acesta este mantuit nu numai de pacatele lui, dar este facut si sanatos. Ce miscare trebuie sa fi fost in popor, cand trebuiau sa se dea la o parte, sa faca loc omului acestuia, care, la porunca, la cuvantul Domnului Hristos, isi luase patul si mergea acasa ca un om sanatos? Ce impresionat trebuie sa fi fost poporul in clipa cand, in Ierihon, orbul isi capata vederea la cuvantul Domnului Hristos: “Capata-ti vederea!” Om orb, care n-a vazut niciodata lumina zilei, pleaca de langa Domnul Hristos vazand toate lucrurile, vazand toti oamanii din jur.

    Ce impresie, de alta parte, trebuie sa fi facut asupra poporului, indracitul acela din tinutul Gadarenilor, cand Domnul Hristos porunceste duhului necurat din el: “Iesi afara!” si omul nu mai este chinuit si se duce sanatos acasa.

    Domnl Hristos nu Si-a ispravit lucrarea cu acestea. Se atinge, fara teama ca Se molipseste, de un lepros si boala care nici azi nu are vindecare, numai la o simpla atingere a Domnului Hristos, dispare. Ce impresie trebuie sa fi produs asupra poporului care vedea cu ochii lui aceste lucruri! Dar cand Domnul Hristos ii spune lui Lazar: “Lazare, iesi afara!” si omul iese din mormant, ca si cand moartea nu si-ar fi facut nicio lucrare asupra lui, este viu printre oamani; oamenii il vad, il pipaie. Ce impresie adanca trebuie sa fi facut asupra poporului!

    Cu toate acestea, poporul ajunge sa poata vorbi, ca si mai-marii lui, ca toate acestea le face cu Beelzebul, domnul dracilor. N-au crezut in El. Au fost uimiti, fara indoiala, de vorbirea puternica a Domnului Hristos; au fost izbiti de faptele care intr-adevar nu puteau sa fie facute decat cu puterea lui Dumnezeu – dar n-au crezut. Rostul slujbei Duhului Sfant pe care avea sa-L trimita Domnul Hristos era sa incredinteze pe oameni de pacatul lor de a nu fi crezut in Domnul Hristos.

    Intr-adevar, iata la Faptele Apostolilor 2 cum le vorbeste Petru, poate acelorasi oameni: “Barbati israeliti, ascultati cuvintele acestea! Pe Isus din Nazaret, om adeverit de Dumnezeu inaintea voastra prin minunile, semnele si lucrarile pline de putere pe care le-a facut Dumnezeu prin El in mijlocul vostru, dupa cum bine stiti; pe Omul acesta, dat in mainile voastre, dupa sfatul hotarat si dupa stiinta mai dinainte a lui Dumnezeu, voi L-ati rastignit si L-ati omorat prin mana celor faradelege. Dar Dumnezeu L-a inviat, dezlegandu-I legaturile mortii, pentru ca nu era cu putinta sa fie tinut de ea”. Simpla de tot este aceasta marturie despre moartea si invierea Domnului Hristos; nicio putere de convingere. Sunt sigur ca el vorbea mai slab decat Domnul Hristos, semne nu facea inca pentru ca sa se vada puterea lui Dumnezeu. Dar aceste cuvinte simple despre moartea si invierea Domnului Hristos fac o lucrare asa de puternica in sufletele ascultatorilor, incat acestia spun: “Ce sa facem?” “Pocaiti-va”, adica schimbati-va felul de gandire cu privire la moartea si invierea Domnului Hristos. Cine a facut aceasta lucrare? Duhul lui Dumnezeu.

    Iata cum se arata lucrarea Duhului lui Dumnezeu fata de lume, atunci cand se vesteste jertfa curata a Domnului Hristos. Noi ne-am obisnuit asa de mult cu moartea si invierea Domnului Hristos incat atunci cand vorbim oamenilor, ni se par lucruri prea cunoscute. Dar ne inselam amarnic. “Poporul piere din lipsa de cunostinta”. Cand i se aduce la cunostinta vestea despre moartea si invierea Domnului Hristos, o socoteste si astazi ca o invatatura noua. Credinta in Dumnezeu, da; credinta in Domnul Hristos, mort si inviat pentru noi, este socotita o invatatura noua.

    De aceea sa marturisim jertfa Domnului Hristos simplu, cu incredintarea ca nu noi vom incredinta pe oameni de starea lor de pacat, ci Duhul lui Dumnezeu va insoti marturia noastra si El va face schimbarea pe care o asteptam.

    Dar sa nu uitam sa vestim pe Domnul Hristos, sa lasam la o parte morala: sa faci asa, sa faci altminteri. Sa lasam la o parte legea: tu trebuie sa faci -, caci acestea nu aduc viata. Duhul lui Dumnezeu nu insoteste astfel de marturii, oricat de apropiate de adevar ni s-ar parea noua.

    Credeti oare ca in biserici se spun lucruri rele? Imi spunea unul odata: Ce, noi invatam pe oameni sa fure, sa injure, sa faca lucruri rele? Nu, nu spunem lucrul acesta. Invata de bine, dar nu spun singurul lucru care trebuieste. Omul recunoaste ca intr-adevar este bine sa nu minti, sa nu injuri, este bine sa nu se imbete. Dar spun adevarul, cand spun: Nu pot! Si atunci, daca noi nu ii aratam pe Cel ce a luat asupra Lui neputinta noastra si poate sa dea o viata noua, vina noastra este mare. Nu prin ceea ce spun oamenii acestia, ci prin ceea ce nu spun sunt vinovati. Si nu spun pentru ca nu au.

    Dar noi sa nu cadem in aceeasi greseala si sa nu tabaram asupra oamenilor cu legea, cu morala, sa se lase de cutare, sa faca cutare. Aceasta nu este Evanghelie, si oamenii vor spune pe drept cuvant: Nu putem! Aratati pe Domnul Hristos care a murit pe cruce, care a inviat pentru neprihanirea noastra si fiti incredintati ca Duhul lui Dumnezeu va insoti marturia noastra si va incredinta El pe oameni de pacat, pentru ca nu cred in Domnul Hristos.

    Duhul lui Dumnezeu va incredinta pe oameni nu numai despre pacat,El va incredinta pe oameni si in ce priveste neprihanirea, in ce priveste starea omului dupa voia lui Dumnezeu.

    Ce ganduri ciudate aveau oamenii din vremea Domnului Hristos despre neprihanire! Mai-marii preotilor, fariseii si carturarii invatau ca neprihanit este omul care nu se aseaza la masa cu mainile nespalate, nu bea vin fara sa-l strecoare; neprihanit este omul care tine sabatul, neprihanit este omul care da zeciuiala, neprihanit este omul care isi indeplineste asa-zisele indatoriri religioase. O, cat de departe este aceasta neprihanire pe dinafara, de neprihanirea pe care a adus-o Domnul Hristos!

    Ne-am obisnuit sa privim de sus pe fariseul din Evanghelie. Dar si azi oamenii inteleg neprihanirea ca si fariseii de odinioara cand spun: Nu sunt ca altii, n-am spart casa nimanui, am o inima buna. Iata neprihanirea pe care si-o dau oamenii inaintea lui Dumnezeu. Dar, daca este explicabila aceasta continuare a traditiei fariseilor de odinioara in poporul care nu cunoaste jertfa Domnului Isus, ce trist este sa vezi acest lucru la cei ce au trecut de partea Domnului Hristos! Pare ca s-a alcatuit un fel de lege a neprihanirii intre cei credinciosi, lege care ar suna cam asa: Sa nu bei, sa nu fumezi, sa nu dansezi, sa nu mergi la cinematograf – si cu asta s-a incheiat neprihanirea!

    Nu, aceasta nu este neprihanirea pe care a adus-o Domnul Hristos; aceasta este neprihanirea pe care ne-o facem noi. Caci si intre necredinciosi se gasesc oameni care nu beau, nu fumeaza, n-au fost niciodata la cinematograf si totusi nu putem sa spunem ca sunt credinciosi. Toate acestea arata cat de usor se strecoara chiar in gandirea celor credinciosi, felul de a gandi al fariseilor de odinioara, felul de a gandi al lumii in ce priveste neprihanirea.

    Neprihanirea nu se capata in veci de veci prin ceea ce facem noi nici macar in slujba lui Dumnezeu, ci numai prin ceea ce a facut odata pentru totdeauna Domnul Isus Hristos prin jertfa de pe cruce. “In El avem rascumpararea, prin sangele Lui iertarea pacatelor” – nu prin ceea ce facem noi, nu prin ceea ce gandim noi. Chiar viata pe care o traim noi, ca oameni credinciosi, este lucrarea lui Dumnezeu. Nu avem niciun merit cand intram in aceasta lucrare si luam din izvorul bogat al vietii Domnului Hristos. Nici macar atunci nu avem ceva de la noi, totul este har, totul este darnicie, daruire, totul vine din partea lui Dumnezeu.

    Dar despre aceasta numai Duhul lui Dumnezeu poate sa incredinteze pe oamenii necredincisi, cu atat mai mult pe noi, care am crezut in Domnul Hristos. Numai Duhul lui Dumnezeu poate sa ne incredinteze ca neprihanirea, starea omului dupa voia lui Dumnezeu, nu se capata altfel decat prin jertfa de pe cruce a Domnului Hristos. Multa vreme, cat am fost necredinciosi, si noi am trecut pe langa jertfa Daomnului Hristos fara sa intelegem neprihanirea lui Dumnezeu. Numai cand Duhul lui Dumnezeu a patruns in inima noastra si a facut vii cuvintele lui Dumnezeu, atunci am inteles cat de patata este neprihanirea noastra inaintea lui Dumnezeu si cat de drept este ca sa ne imbracam cu haina neprihanirii pe care ne-a pregatit-o Domnul Isus in crucea de pe Golgota.

    Sa nu uitam ca noi suntem lucrarea lui Dumnezeu, nu numai in ce priveste iertarea pacatelor noastre, ci si in ce priveste viata pe care suntem chemati s-o traim ca oameni credinciosi. Sa ne lasam calauziti de Duhul lui Dumnezeu in toate, ca nimic strain, nimic din ceea ce facem noi sa nu patrunda in neprihanirea pe care ne-a castigat-o Domnul Hristos.

    Citeam mai deunazi intr-o carte un vis al unui vestitor al Evangheliei. Se parea, in visul lui, ca este inaintea judecatii lui Dumnezeu, judecata pentru cei credinciosi, fireste. Si, in lumina lui Dumnezeu trecea pe dinaintea lui toata viata lui. Intai au trecut predicile lui. De unde el socotea ca prin predicile lui, el a facut o lucrare foarte insemnata, in lumina judecatii lui Dumnezeu au aparut toate petele acelea pe care el nu le-a vazut. In predicile lui frumoase, s-a inaltat putin, fara sa-si dea seama, in fata oamenilor. N-au fost gasite la inaltime predicile lui in fata luminii judecatii lui Dumnezeu. Au venit apoi rugaciunile lui si a descoperit, la lumina lui Dumnezeu, ca multe din ele pareau mai mult decat erau. Si cand o voce i-a spus ca nimic nu i s-a gasit neprihanit din faptele lui inaintea lui Dumnezeu, el s-a ingrozit si s-a trezit.

    S-ar putea ca si viata noastra, in fata ochilor nostri sa para frumoasa. Nu uitati insa ca noi nu avem sa dam socoteala inaintea lui Dumnezeu de viata noastra privita prin felul nostru de a vedea, ci avem de dat socoteala inaintea lui Dumnezeu care are ochii ca para focului si care patrunde pana unde noi, oamenii, nu puem parunde.

    Ma gandesc iarasi la ce spunea un alt vestitor al Evangheliei. Gaseste intr-un sant pe un om beat, se apropie de el si vrea sa-l scoale. Acela, in betia lui, ii spune – Domnule, eu te cunosc pe d-ta. – De unde ma cunosti? – Pai nu m-ai intors d-ta la Dumnezeu? – Se vede ca te-am intors eu la Dumnezeu, nu te-a intors Duhul lui Dumnezeu la Dumnezeu.

    Se poate ca vorbele noastre sa aiba oarecare trecere in fata oamenilor, dar daca nu sunt insotite de incredintarea aceasta ca Duhul lui Dumnezeu lucreaza, atunci o sa avem treziri, o sa avem intoarceri la Dumnezeu, dar nu ale Duhului lui Dumnezeu, ci ale noastre.

    Sa fim foarte atenti in ceea ce priveste neprihanrea pe care o da Dumnezeu.

    Si acum sa vedem cum Duhul Sfant incredinteaza pe oameni cu privire la judecata. Este vorba, fireste, de judecata vrajmasului care a incurcat treburile de la inceput si a adus starea de pacat a omenirii, tinand pe oameni inclestati in lantul pacatului si nu-i lasa sa fie slobozi in Domnul Hristos. Vrajmasul a incurcat pe oameni nu numai ca sa nu-si mai vada pacatele, dar i-a incurcat sa nu vada nici neprihanirea pe care a castigat-o Domnul Hristos pe cruce pentru noi.

    Cand este vorba sa cercetam pe acest vrajmas si sa ajungem la cunostinta la care a ajuns apostolul Pavel si toti credinciosii, ca nu suntem in necunostinta de planurile lui, atunci trebuie sa tinem socoteala de doua lucruri: intai sa nu subestimam puterea vrajmasului si in al doilea rand sa nu suprapretuim puerea acestui vrajmas.

    In adevar, vrajmasul are o putere cum nici nu va puteti inchipui. Vorbim cu dispret deseori de el, dar gresim. Cineva din partea luil lui Dumnezeu nu a vorbit cu el cu dispret, ci a zis: Domnul sa te mustre! Stia ca are destula putere. Sa rasfoim putin Biblia in primul rand si in al doilea rand sa privim putin in vietile noastre, ca sa vedem ce mare putere are acest vrajmas si cat de viclean este.

    Ce frumos traiau in legatura cu Dumnezeu cei dintai oameni in gradina Edenului! Deodata insa aceasta legatura este rupta, Edenul inchis, oamenii dati afara. Cine a facut acest lucru, cine i-a indemnat sa faca un pacat, nu greu dupa parerea noastra, un pacat usor, neascultarea? Vrajmasul a facut lucrul acesta.

    Noe, om al neprihanirii, care timp de aproape o suta douazeci de ani vestise neprihanirea lui Dumnezeu, dreptatea lui Dumnezeu, este scapat in chip minunat din mijlocul poporului necredincios, printr-o corabie. Dupa asta, sta in cortul lui in nesimtire si cu mintile pierdute: s-a imbatat. Cine a facut lucrul acesta? Vrajmasul.

    Avraam, parintele celor credinciosi, cum isi pleaca  fruntea, rusinat in fata paganului faraon, din pricina ca l-a dovedit ca a mintit cu privire la sotia lui. Cine a facut lucrul acesta? Vrajmasul, fara indoiala.

    David, om dupa inima lui Dumnezeu, om ai carui psalmi si azi alcatuiesc o imbarbatare zi de zi, se face vinovat de un indoit pacat: defraneaza si, ca sa-si acopere acest pacat, ucide. Cine a facut lucrul acesta? Vrajmasul.

    Sa ne gandim putin si la vietile noastre, ale celor credinciosi, nu din trecut, ci de cand ne-am intors la Dumnezeu. Nu sunt oare cuvinte in viata noastra, pe care le-am rostit si in fata carora stam uimiti: cum a fost cu putinta sa iasa din gura noastra astfel de cuvinte, care nu numai ca intineaza, dar si darama? Cum a fost cu putinta sa ne calce piciorul in cutare loc, sa ne infasoare asa de grozav pacatul, incat sa uitam ca este pacat inaintea lui Dumnezeu? Cine a facut aceasta? Vrajmasul sufletelor noastre, care de la inceput este mincinos, este viclean si cauta sa puna piedici copiilor lui Dumnezeu, ca sa-i faca sa alunece de pe calea lui Dumnezeu. In adevar, mare este puterea acestui vrajmas, mare este viclenia acestui vajmas!

    Dar oricat de puternic, oricat de viclean este acest vrajmas, sa nu-l suprapretuim. El este un vrajmas infrant. Samanta femeii, fagaduita inca de la inceput, a zdrobit capul acestui vrajmas. El este infrant si nu face decat ceea ce ii este ingaduit de Dumnezeu, spre binele nostru.

    Acest lucru ni-l arata asa de bine istoria lui Iov. Vrajmasul Ii spune lui Dumnezeu: Iov Te cinsteste pentru ca l-ai daruit cu bunuri materiale; dar ia atinge-Te de el, sa vezi cum se duce toata credinta lui. Dumnezeu ii ingaduie sa se atinga de bunurile lui, de copiii lui. Dar Iov ramane alipit de Dumnezeu: “Domnul a dat, Domnul a luat, fie numele Lui binecuvantat”.

    Credeti ca se da batut Satana? Incearca iar: Ia sa te atingi de trupul lui, sa vezi cum o sa se ridice impotriva Ta. Ii ingaduie Dumnezeu si acest lucru, numai de viata lui sa nu se atinga. Si intr-adevar, grele suferinte au venit peste Iov. Si totusi, in mijlocul acestor suferinte, cand nu mai era nimic de spus, el se agata de Dumnezeu si spune, inca in Vechiul Testament: “Stiu ca Mantuitorul meu traieste”. Mai mult nu spune, pentru ca se intelege de la sine: daca traieste Mantuitorul meu, fara indoiala ca nu ma va lasa sa pier.

    Asadar sa nu-l suprapretuim pe Satana, oricat de mare putere ar avea, pentru ca este un dusman infrant. Si daca suntem ascunsi in cetatea de scapare care este sangele Domnului Hristos, vom putea spune impreuna cu psalmistul: sunt pazit din toate partile si mana Lui atotputernica este asupra mea. Din experienta noastra vom marturisi, spre slava lui Dumnezeu, ca nimeni nu ne va smulge din mainile Lui.

                                               Gheorghe Cornilescu

                                                     4 aprilie 1965

Multumim  si apreciem  bunavointa fr. Horia Azimioara prin care am primit gandurile fr. Gheorghe Cornilescu

The tide begins its return, water lapping at the edge of the causeway at St Michael's Mount

78dea0c917c2d0ecf914786b7d5cc48c

Read Full Post »

740749_106545212855347_1982070415_oCe inseamnă a fi creştin

 

    “Pentru intaia data, ucenicilor li s-a dat numele de crestini, in Antiohia” (Faptele Apostolilor 11.26).

     De ce li s-a dat numele de “crestini” celor credinciosi din Antiohia? Pentru ca ei, din legatura pe care o aveau cu Domnul Hristos, traiau in mijlocul oamenilor pe Domnul Hristos.

     In epistola catre Galateni 5.19 se arata care este felul obisnuit de a fi al oamenilor: “Si faptele firii pamantesti sunt cunoscute si sunt acestea: curvia, necuratia, destrabalarea, inchinarea la idoli, vrajitoria, vrajmasiile, cearta, gelozia, neintelegerile, dezbinarile, certurile de partide, invidiile, uciderile, betiile, imbuibarile si alte lucruri asemanatoare cu acestea.” Asadar acestea sunt roadele amare ale omului firesc, ale omului asa cum se naste el si cum traieste aici in lume. De aceea, cand locuitorii din Antiohia au vazut in credinciosi alte trasaturi decat cele ale omului firesc, cand au vazut deci ceea ce scrie in versetul 22: “dragostea, bucuria, pacea, indelunga rabdare, bunatatea, facerea de bine, credinciosia, infranarea”, ei s-au dus cu gandul la Domnul Hristos, care avea din plin aceste insusiri frumoase.

     Deci, daca este sa restabilim intelesul de la inceput al cuvantului “crestin” vom spune ca un “crestin” este un om care sta intr-o legatura de viata cu Domnul Hristos.

     Asa ceva nu s-a vazut in niciuna din religiile pamantului. Oamenii care fac parte din diferite religii cauta intr-adevar sa cunoasca invataturile intemeietorului si sa le puna in practica. Dar niciodata nu le-a trecut prin minte unor astfel de oameni sa intre intr-o legatura de viata cu intemeietorul religiei.

     Cand Domnul Hristos era cu trup pe pamant si multimile se imbulzeau in jurul Lui, o femeie cu o boala grea in trupul ei s-a strecurat prin multime si, nebagata in seama de oameni, s-a atins de poala hainei Lui si a fost vindecata. Atunci Domnul Hristos intreaba: “Cine s-a atins de Mine?” Si ucenicii raspund ca si ceilalti oameni: “Multimea Te imbulzeste si Tu intrebi: “Cine s-a atins de Mine?” Domnul Hristos spune din nou: S-a atins cineva de Mine, “fiindca am simtit ca a iesit o putere din Mine.” Deci, din toata multimea care-L urma, singura aceasta femeie a fost binecuvantata prin apropierea ei de Domnul Hristos. De ce? Pentru ca ea, intrand in legatura de viata cu Domnul Hristos, puterea deosebita care era in El a patruns in viata ei si astfel femeia a fost vindecata de boala ei si pusa in situatia de a trai pentru Dumnezeu.

     Aceeasi putere de viata din Domnul Hristos, prin legatura cu El, trebuie sa patrunda si in noi, ca sa putem zice ca suntem crestini.De ce oare? Nu este cu putinta sa fim fericiti daca incercam sa punem in practica invataturile Domnului Hristos? Scriptura spune hotarat: Nu, pentru ca noi suntem nascuti in pacate si faradelegi, care au patruns in asa fel gandul nostru, simtirile noastre, vorbele noastre, incat noi am ajuns morti, am ajuns despartiti de Dumnezeu si incapabili de a face voia Lui.

     Intr-adevar, un mort n-are nicio legatura cu lemea inconjuratoare: el nu vede nimic, nu aude nimic. Tot asa este si cu omul mort in pacate si faradelegi. Ceea ce spune in epistola catre Romani ca se pate vedea cu usurinta, adica “intelepciunea nespus de felurita a lui Dumnezeu si puterea Lui”, omul firesc nu vede. El asculta Cuvantul lui Dumnezeu, dar nu intelege nimic. Si el nu vorbeste cuvintele lui Dumnezeu. De ce? Pentru ca pacatul l-a adus in stare de despartire de Dumnezeu, l-a adus in stare de moarte.

     De altfel, Scriptura ne spune in aceasta privinta ca noi ne nastem in pacate si faradelegi. In Psalmul 51.5 se spune lamurit: “Iata ca sunt nascut in nelegiuire si in pacat m-a zamislit mama mea.” Iar in 1 Petru 1.18, vorbind despre mantuirea noastra, apostolul spune: “Caci stiti ca nu cu lucruri pieritoare, cu argint sau cu aur, ati fost rascumparati din felul desert de vietuire pe care-l mosteniserati de la parintii vostri, ci cu sangele scump al lui Hristos, Mielul fara cusur si fara pata.”

     Deci si in Noul Testament ni se arata clar acelasi lucru: ca noi mostenim pacatul. Nu mai vorbim despre ceea ce se adauga dupa aceea, in cursul anilor! Este de ajuns sa stim ca mostenim pacatul prin simpla noastra nastere.

     Unii oameni fac deosebire intre pacat si pacat, ca sa-si scuze vinovatia. Dar in Fata lui Dumnezeu nu este nicio deosebire intre pacate. Cel ce a zis: “sa nu curvesti, sa nu ucizi”, a zis si: “sa nu minti.” Acum, daca nu faci pe cele dintai si faci pe cea din urma, tot calcator al voii lui Dumnezeu esti. In fond, ce este pacatul, decat calcarea voii lui Dumnezeu.

     In cerul lui Dumnezeu insa nu poate avea intrare decat omul fara pacat. Atunci, cine este fara pacat? Numai Domnul Isus a fost fara pacat, numai El. Si fiindca noi ne gasim in stare de pacat, nu ne putem apropia de Dumnezeu in starea noastra fireasca, asa cum ne-am nascut.

     Si, ca sa ne vina in ajutor, Dumnezeu ne face sa ne vedem starea noastra de pacat si totodata cum putem ajunge sa fim fara pacat si astfel sa avem acces la Dumnezeu Tatal. Pentru aceasta, El ne-a lasat Cuvantul Sau.

     Eu n-as alege din Cuvantul lui Dumnezeu tocmai partea mai izbitoare, in care ne sunt infatisate pacatele in toata uraciunea si goliciunea lor, pacate care ne stapanesc in starea nostra fireasca – ci as alege un loc care ne deschide ochii sa vedem ca suntem pacatosi fiindca am faptuit un pacat mare. Si anume ma voi opri la locul din Scriptura unde Domnul Hristos vorbeste despre porunca in care este cuprinsa toata legea si prorocii.

     Cand a venit cineva la El si L-a intrebat care este cea mai mare porunca, Domnul Hristos i-a spus: “Sa iubesti pe Domnul Dumnezeul tau din tot sufletul tau, din toata inima ta, din tot cugetul tau si pe aproapele tau ca pe tine insuti.” Sa ne gandim numai la ceea ce spune Domnul aici si sa ne intrebam: care dintre noi a avut indreptate spre Dumnezeu toate pornirile inimii lui, toate pornirile cugetului lui, toate pornirile fiintei lui, de dimineata pana seara si de seara pana dimineata? Si daca niciunul dintre noi nu poate spune lucurl acesta, ce suntem noi atunci? Calcatori ai voii lui Dumnezeu:n-am iubit pe Dumnezeu din toata inima si din tot cugetul nostru,ne-am iubit pe noi si tot ceea ce se potriveste pentru noi. Atunci, suntem mari pacatosi, pentru ca am calcat voia lui Dumnezeu: nu L-am iubit, nu I-am dat cinstea pe care trebuia sa I-o dam.

     Si tot Scriptura ne indreapta privirile spre Domnul Hristos ca spre Acela care poate sa lucreze in noi si sa faca din noi oameni iertati de pacat, oameni care, pe temeiul acestei situatii, sa avem intrare in cer. Si in aceasta privinta, evanghelistul spune despre Domnul Hrstos: “A venit la ai Sai si ai Sai nu L-au primit. Dar tuturor celor ce L-au primit, adica celor ce cred in Numele Lui, le-a dat dreptul sa fie copii ai lui Dumnezeu” (Ioan 1.11-12).

     Deci, ce trebuie sa faca un om, ca sa ajungan adevaratul inteles al cuvantului? In lumina cuvantului Scripturii vedem clar: sa primim pe Domnul Hristos. Nu este vorba sa primim invatatura Lui, sa primim iertarea pacatelor, sa primim alte daruri pe care le aduce jertfa Domnului Isus. Nu, caci acestea nu pot fi daruite de Dumnezeu in niciun caz in afara Persoanei Domnului Hristos. Deci aici se spune sa-L primim pe El personal, sa intram in legatura de viata cu El personal, nu cu darurile Lui. Ca acestea vin sa se adauge, este de la sine inteles; daca Îl avem pe El, avem totul deplin.

     Trebuie sa-L primim pe Domnul Hristos ca pe Cel ce a purtat in trupul Sau, pe lemn, pacatele noastre; si, primindu-L pe Domnul Hristos ca Cel ce a purtat in trupul Sau pacatele noastre si ca pe Acela impreuna cu care am murit si noi, numai asa se poate arata in viata noastra puterea Lui, harul Lui care ne izbaveste de sub puterea pacatului.

     Multi raman numai la iertarea pacatelor. De ce? Pentru ca ei au primit iertarea pacatelor, insa acest mare dar, desigur, l-au despartit de Persoana Domnului Isus. Ei insa au neaparata nevoie de viata Domnului Hristos, de puterea care ii scapa de pacatul care ne da tarcoale si ne face sa fim amarati, in loc sa fim fericiti.

     Si, mai mult decat atat, trebuie sa-L primim pe Domnul Hristos personal, nu numai ca Cel ce a purtat in trupul Sau pe lemn pacatele noastre, nu numai ca Acela cu care am murit si noi impreuna, ca sa traim viata Lui de inviere, dar si ca Cel ce esteStapanul nostru, pentru ca ne-a cumparat cu un pret mare, cu sangele Sau si ne-a pecetluit cu Duhul Sau cel Sfant. De aceea, ca rascumparati ai Lui, sa-I predam intreaga noastra fiinta, sa nu lasam nimic din viata noastra in care sa nu stapaneasca Domnul Hristos.

     Numai asa vom fi “crestini” in intelesul adevarat pe care acest cuvant l-a avut la inceput, cand a fost dat credinciosilor din Antiohia. Numai asa vom restabili acest inteles al cuvantului de “crestin”, inteles care s-a sters in cursul vremii, ramanand un cuvant care nu spune nimic. Un om care minte, un om care ucide, un om care are ganduri necurate, un om care se cearta, un om care face tot felul de lucruri nepotrivite cu voia lui Dumnezeu poate sa poarte cat o vrea numele de “crestin”, dar in realitate el nu este “crestin.”

     Dumnezeu sa ne ajute sa intelegem ca a fi “crestin” in intelesul advarat insemneaza sa avem o legatura de viata cu Domnul Hristos, pe care o putem dobandi daca Îl primim pe El, dupa ce ne-am incredintat de starea noastra de pacat inaintea lui Dumnezeu.

     In felul acesta, primind pe Domnul Isus Hristos personal, ca pe Acela care a ispasit in trupul Sau, pe cruce, pacatele noastre, ca pe Acela care a inviat pentru neprihanirea noastra si care ne-a inviat si pe noi la o viata noua, din morti cum eram in pacatele noastre, Îl primim si ca Cel ce este Stapanul nostru, prin rascumpararea facuta cu sangele Lui.

     Sa dea Dumnezeu ca si noi sa experimentam, din legatura noastra personala cu Domnul Isus Hristos, ce insemneaza, in adevaratul inteles al cuvantului, sa fii “crestin.”

                                                       Gheorghe Cornilescu

Multumim  si apreciem  bunavointa fr. Horia Azimioara prin care am primit gandurile fr. Gheorghe Cornilescu

14570354_1393194444026748_7403492699420793358_n

Read Full Post »

12017432_696684987098175_227697901686298680_o 11950408_681362261963781_1181068843739697605_oLinistea sufleteasca a Domnului Isus

                              – Ioan 10.31-39 –

    Nu apucase Domnul Isus sa-Si termine vorbirea, cele din urma cuvinte: “Eu si Tatal una suntem” si iudeii au fost asa de furiosi la auzul acestor cuvinte, ca au luat pietre ca sa-L ucida. Fireste ca imprejurarea aceasta ar fi fost de natura sa tulbure pe Cel ce era in fata unei astfel de amenintari. Si totusi, Domnul Isus ramane in pace. Asupra acestui lucru vreau sa atrag atentia in aceasta seara.

    In toate imprejurarile grele prin care trecea Domnul Isus, El ramanea linistit. De ce oare? De unde avea Domnul Hristos taria aceasta sa ramana linistit? Era doar amenintat sa fie ucis cu pietre! Caci El raspunde nu atat cuvintelor pe care le indreptau la inceput iudeii catre El, ci pornirii vrajmasilor Lui de a-L ucide.

    De unde aceasta putere? Din faptul ca Domnul Isus stia bine ca are o insarcinare din partea Tatalui. Insarcinarea aceasta era sa-L duca la moarte, fireste, dar nu cand vrea omul, ci numai cand vrea Dumnezeu. De aceea El ramane linistit. Nimeni nu moare, spunea cineva, de boala. Oamenii asa cred: s-a imbolnavit de inima sau de altceva si a murit. Nu, iubitilor, fiecare moare atunci cand vrea Dumnezeu, nici mai inainte, nici mai tarziu. De aceea, Domnul Hristos, in fata acestor amenintari din partea vrajmasilor, sta linistit.

    Ce bine ar fi daca si noi, credinciosii, am calca pe urmele Domnului Hristos, care este nu numai Mantuitorul nostru, dar este in acelasi timp si pilda vietii noastre. Ce fericiti am fi noi sa calcam pe urmele Domnului Hristos si in privinta aceasta, adica sa ne stim hotarat in mana lui Dumnezeu, avand fiecare o insarcinare din partea Lui, de a fi in lume martorii Lui. Aceasta este insarcinarea pe care ne-a dat-o Dumnezeu. Daca am fi asa, fireste ca atunci s-ar stinge si dorintele noastre patimase, s-ar stinge si temerile noastre patimase: Ah, daca as avea cutare lucru! Il doresti cu inflacarare si nu il ai. Atunci ce se intampla? Ai facut sa-ti atarne soarta de implinirea acestei dorinte si, cand nu ti s-a implinit dorinta, atunci pleci aripile si cazi in indoiala. Sa fim mai practici. Cutare fata doreste cu infocare pe cutare baiat si nu se intampla sa-l aiba. Si atunci, aripile la pamant, s-a dus credinta fetei. De ce? Pentru ca a fost stapanita de dorinta patimase, nu si-a incredintat soarta si pentru aceasta imprejurare in mana Domnului, care stie ce face, stie cand face si stie cum face.

    Am spus ca se sting si temerile patimase. Ah, daca nu s-ar intampla cutare lucru! Hai sa zicem, practic: daca nu m-ar da afara din serviciu! Si totusi lucrul se intampla. Atunci, care este urmarea acestei temeri patimase? Te da afara, lasi aripile in jos. A murit Dumnezeu? Nu, iubitilor, noi am fost stapaniti de dorinte patimase, de temeri patimase, pentru ca nu ne-am incredintat soarta in mana Domului si n-am fost constienti, n-am fost hotarati, n-am stiut practic insarcinarea pe care o avem de la El.

    Fireste ca suntem lasati aici in lume nu pentru ca sa ne casatorim, nu ca sa avem slujbe. Alta este insarcinarea pe care ne-a dat-o Dumnezeu. Acestea sunt lucruri care se adauga pe deasupra, pe langa insarcinarea data de El. Dar daca noi schimbam insarcinarea data de Dumnezeu cu aceste lucruri, sa nu ne miram daca suntem purtati de aceste dorinte cand intr-o parte, cand in alta. Ne amagim ca dam dovada ca suntem copii ai lui Dumnezeu, cand colo dam dovada de ceea ce suntem noi, nu de ceea ce este Dumnezeu. De aceea nu avem liniste in fata imprejurarilor oricat de gele ar fi si ar veni peste noi. Domnul Isus ne este pilda in aceasta privinta.

    Era intr-o situatie grea, extrem de grea, sa fie omorat cu pietre. Ramane linistit. Si linistea aceasta a Domnului Hristos dezarmeaza pe vrajmasi, pentru moment fara indoiala. Si atunci Domnul Hristos poate sa stea de vorba cu ei cu privire la invinuirile pe care I le aduceau ei. S-ar fi parut ca in imprejurarea acesta n-ar mai fi fost cu putinta sa stea de vorba. Dar iata ca Domnul Hristos, avand tocmai ceea ce ni se pare noua ciudat, linistea aceasta sufleteasca, a stst linistit si a dezarmat complet pe vrajmasi.

    Atunci El le pune intrebarea: “V-am aratat multe lucruri bune, care vin de la Tatal Meu; pentru care din aceste lucruri arunati cu pietre in Mine?” Iudeii I-au raspuns: “Nu pentru o lucrare buna aruncam noi cu piere in Tine, ci pentru o hula si pentru ca Tu, care esti un om, Te faci Dumnezeu.” Cu aceste cuvinte I se aduce o insulta Domnului Isus. Iata, greutati, amenintari la inceput, insulta de data aceasta. “Tu, care esti un om, Te faci pe Tine Insuti Dumnezeu.” Aceasta este o hula.

    Dar Domnul Hristos, tocmai pentru ca are aceasta liniste sufleteasca, ii indreapta pe oameni spre Cuvantul lui Dumnezeu: “Nu este scris in legea voastra: “Am zis, sunteti dumnezei”? La ce se refera oare Domnul Hristos aici? La ceea ce spune Psalmul 82: “Dumnezeu sta in adunarea sfintilor si judeca intre dumnezei.” Si mai jos, in acelasi psalm,in versetul 6 spune: “Sunteti dumnezei, toti sunteti fii ai Celui Preainalt.” Despre ce dumnezei este vorba? Daca ne ducem in Vechiul Testament, la Exod 21.6-7, se spune ca daca un om, in al saptelea an, nu vrea sa-si paraseasca stapanul, asa cum avea dreptul, ci vrea sa ramana mai departe in robie, sa fie dusi in fata dumnezeilor. Cine sunt dumnezeii acestia? Sunt judecatorii, capeteniile care carmuiesc in Numele lui Dumnezeu, care au deci o insarcinare din partea lui Dumnezeu.

    Si atunci spune Domnul Hristos mai departe: “Daca legea a numit dumnezei pe acei carora le-a vorbit Cuvantul lui Dumnezeu – si Scriptura nu poate fi desfiintata – cum ziceti ca hulesc Eu, pe care Tatal M-a sfintit si M-a trimis in lume? Si aceasta pentru ca am zis: Sunt Fiul lui Dumnezeu!” Iata, aceia aveau o insarcinare de la Dumnezeu si purtau numele de dumnezei, intr-o lucrare data de Dumnezeu. Dar Eu, n-am fost Eu sfintit pentru aceasta? Nu am spus Eu lui Dumnezeu Tatal: “Iata-Ma, vin sa fac voia Ta, Dumnezeule?” Nu spune Domnul Hristos: “Mancarea Mea este sa fac voia Tatalui Meu, a Celui ce M-a trimis”? Era pus deoparte cu o insarcinare deosebita din partea Tatalui, lucra in Numele lui Dumnezeu. Atunci, daca Eu am insarcinarea aceasta din partea lui Dumnezeu, am voie sa iau chip de om, sa mor pentru pacatele voastre. Aceasta este insarcinarea pe care Mi-a dat-o Dumnezeu: M-a sfintit pentru aceasta, M-a pus deoparte pentru lucrul acesta. Cum spuneti voi ca hulesc, daca Eu am insarcinarea aceasta de la Dumnezeu?

    Este adevarat ca Domnul Hristos intra aici in lume ca Fiu al Omului, este adevarat ca Domnul Hristos a crescut aici ca Fiu al Omului, dar tot atat de adevarat este ca Domnul Hristos a venit in lume si ca Fiu al lui Dumnezeu. Daca ar fi venit numai ca Fiu al lui Dumnezeu, ni s-ar fi inamplat tuturor ceea ce i s-a intamplat lui Ioan: am fi cazut cu fata la pamant in fata stralucirii Lui. Dar multumim Dumnezeului nostru ca L-a trimis in starea aceasta, cu chip ca al nostru, ca sa Se poata apropia de noi si noi sa ne apropiem de El. El a trecut ca Fiu al Omului prin toate imprejurarile, ca noi, insa niciodata n-a pacatuit. Iar ca Fiu al lui Dumnezeu, fireste, El a putut sa aduca la indeplinire mantuirea noastra. Ca Fiu al Omului, ne-a dat o pilda cum trebuie sa vietuim aici in lume.

    Iata, prin urmare, temeiul pentru care spune Domnul Hristos: Invinuirea voastra nu este indreptatita, nu aveti dreptate. Si are prilejul Domnul Isus, cand sta linistit in fata amenintarilor lor si cand, de alta parte, are posibilitatea sa lamureasca pentru ce n-au ei dreptate cand Il fac ca huleste pe Dumnezeu, are acum prilejul sa arunce o privire asupra vietii Lui, ca martor in fata lor: “Daca nu fac lucrarile Tatalui Meu, sa nu Ma credeti. Dar daca le fac, chiar daca nu Ma credeti pe Mine, credeti macar lucrarile acestea, ca sa ajungeti sa cunoasteti si sa stiti ca Tatal este in Mine si Eu sunt in Tatal.” Asadar, Domnul Hristos pune inaintea lor cuvintele Lui, de o parte, iar de alta parte lucrarile Lui.

    Iubitilor, Domnul Hristos a vorbit, dupa marturia slujitorilor carturarilor si fariseilor care ii trimisese sa vada ce este cu El, cum n-a vorbit niciunul dintre ei. Asa mare impresie a facut asupra lor cuvantul Domnului Hristos! Iar vrajmasii Lui sunt siliti sa spuna: “Vorbeste ca unul care are putere, nu ca unul dintre noi.” Fireste, altfel nici nu se poate lamuri inraurirea pe care a avut-o cuvantul simplu al Domnului Isus Hristos. De unde aceasta putere? De unde aceasta tarie asupra cuvantului care cade ca piatra si sfarama inima noastra, patrunde si isi face lucrarea in inimi? Si aceasta, pentru ca Domnul Isus nu vorbea de la El. “Le-am dat cuvantul pe care Tu Mi l-ai dat.” Domnul Isus era constient de lucrul acesta. Si cand zice ca omul va da socoteala de orice cuvant nefolositor, cu aceasta arata ca orice cuvant pe care l-a spus poarta pecetea aceasta. El era, ca sa zicem asa, gura lui Dumnezeu. “Dumnezeu era in Hristos” si, cand vorbea Domnul Hristos, era glasul lui Dumnezeu care se auzea.

    Faptele Lui nu erau savarsite la intamplare. Multi Il tagaduiesc pe Domnul Hristos, dar Scriptura ne spune ca faptele Lui facusera sa se raspandeasca zvonul despre El pana departe. Si multimea venea la El. Dovada este marea putere a lucrarii Domnului Hristos. De unde aceasta putere? Tot de la Dumnezeu. El Insusi spune in evanghelia dupa Ioan: “Eu nu fac decat ceea ce vad pe Tatal facand.” Nimic nu facea Domnul Isus de la El. Era de data aceasta, cum se zice, bratul lui Dumnezeu: Dumnezeu lucra prin bratul Domului Hristos.

    De aceea Domnul Hristos spune in felul acesta despre vorbele si lucrarea Lui. Cu toate acestea, uitati-va, pare ca iudeii nu stiu ce sa faca sa scape de aceasta putere mare a cuvintelor si lucrarilor Domnului Hristos.

    Si noi suntem pusi in imprejurari grele uneori. Si noi suntem trasi la raspundere pentru credinta noastra. Avem noi aceasta liniste ca a Domnului Isus Hristos? Suntem noi incredintati ca orice vorba pe care o spunem ca oameni credinciosi este de la Dumnezeu, asa cum spunea Domnul Hristos: “Le-am dat cuvantul pe care Mi l-ai dat Tu”? Suntem incredintati ca orice pas pe care il facem este sub indrumarea lui Dumnezeu? Iubitilor, aceasta este temeiul linistei, puterii si inrauririi pe care o are Domnul Hristos. Ca oamenii cauta sa scape din clestele acesta al vorbelor si faptelor care vin de la Dumnezeu, este treaba lor.

    Dar ei s-au ridicat din nou si cautau iar sa-L prinda. Domnul Isus, cu toata linistea de la inceput, si acum trece prin mijlocul lor si ei nu pot sa-I faca nimic. Se duce iar dincolo de Iordan, unde boteza Ioan la inceput si a ramas acolo – pana cand, aici nu spune – pana este chemat din nou in Betania, ca sa arate din nou lucrarile pe care Dumnezeu I le-a dat sa le faca.

    Aici se mai spune un cuvant, la sfarsit: “Multi au crezut in El in locul acela.” Si la versetul 21 spune ca acestia ziceau: “Ioan n-a facut niciun semn; dar tot ce a spus Ioan despre omul Acesta este adevarat.” Prin urmare, vorbele Domnului Hristos, lucrarile pe care le facea pentru cei ce se lasau inrauriti de puterea aceasta neobisnuita a cuvintelor si a faptelor Domnului Hristos, i-a facut pe acestia sa creada. Si aceasta a fost bucuria, rasplata linistei, starii acesteia de liniste a Domnului Hristos. Ceilalti au ramas in necredinta lor. N-au vrut, s-au impotrivit puterii care izvora din lucrarea Domnului Hristos, asa cum ne spune prorocul: “Cine a dat crezare bratului Domnului?” Dar iata, de alta parte, oameni care au dat crezare si care au facut bucurile Domnului Hristos.

    Sa dea Dumnezeu sa retinem linistea Domnului Isus aratata in acest loc. In imprejurarile prin care trecea Domnul Isus aici: moartea, amenintarea aceasta, in aceste imprejurari Domnul Hristos a ramas linistit, pentru ca El Se stia sigur in mana lui Dumnezeu Tatal si stia precis ca nu I Se poate intampla nimic fara voia Tatalui. De aceea S-a dezvinovatit asa de frumos in fata acestora si a dat aceasta marturie inca odata iudeilor in ceea ce priveste puterea vorbelor Lui, puterea faptelor, lucrarilor Lui care veneau de la Tatal. De acum ei erau pusi in fata lui Dumnezeu, aveau de a face cu Dumnezeu.

    Sa invatam si noi acest lucru. Spune intr-un loc: Cum a fost Domnul Hristos in lume, asa suntem si noi. Si s-ar putea sa trecem si noi prin imprejurari ca acestea. Sa invatam de la El nu numai dragostea Lui, nu numai blandetea Lui, sa invatam si linistea aceasta. Sa stam linistiti in mijlocul furtunilor vietii care ne ameninta, pentru ca in liniste este taria noastra, in liniste putem sa marturisim pe Domnul Hristos cu cuvintele lui Dumnezeu, in liniste cei ce sunt randuiti vor capata mantuirea, pentru ca sunt pusi direct in fata lui Dumnezeu.

                                                  Gheorghe Cornilescu

                                                       6 August 1960

Multumim  si apreciem  bunavointa fr. Horia Azimioara care a stenografiat predica in 1960 si acum a trimis-o pe e-mail la fratii care l-au cunoscut si iubit pe fratele Gh Cornilescu.

887345_698636140236393_5604956342339060801_o

Read Full Post »

   14457322_208241359596300_5736248392107427180_n Intelegerea Lui in toate durerile noastre

    “Pentru ca v-am spus aceste lucruri, intristarea v-a umplut inima” (Ioan 16.6). Domnul Isus le vorbise despre plecarea Lui de aici de pe pamant. Dar, dupa instiintarile pe care le da Domnul Isus cu privire la moartea Lui, le da instiintari si cu privirea la invierea Lui.

    Ei s-au lasat coplesiti de moartea Domnului Hristos si de plecarea Lui dintre ei. Din pricina aceasta n-au auzit ca este vorba si de o inviere, n-au auzit ca este vorba si de trimiterea unui Mangaietor, si au ramas in necredinta atunci cand a fost vorba ca sa li se marturiseasca din patea Domnului Hristos: “A inviat Domnul!” Ba unul zice: Pana nu voi pune mana mea in coasta Lui, nu voi crede. Si au stat in aceasta intristare, au stat in aceasta necredinta, au stat in aceste indoieli catava vreme. Ar fi fost scutiti de toate, daca ar fi crezut tot ce a spus Domnul Hristos si de aceea a pus stapanire pe ei aceasta stare de intristare.

    Si asupra noastra, nu numai asupra ucenicilor, este posibil sa vina o astfel de stare, o stare de intristare. Si in viata noastra pot sa vina necazuri. Si in familia noastra pot sa vina dureri. Sotul, sotia, copiii ne pot fi luati. Si in slujba noastra pot sa vina neazuri. Si in rudenia noastra pot sa vina necazuri. Si aceste necazuri sunt de asa natura incat nu ne mai dau somn noaptea, nu ne mai gasim astampar, niciun cuvant nu mai are trecere inaintea noastra, ca sa ne mangaie. Pare ca acum s-a sfarsit totul pentru noi, mai ales cand este vorba de necazul, de durerea in urma mortii unei finite dragi a noastre. Auzi si privesti cu mila, caci nu poti sa ai trecere inaintea unor astfel de oameni: Ei, putea sa mai traiasca, saracul, putea sa mai traiasca, saraca, daca mai facea cutare, daca nu era cutare ca sa-l apese! Vorbire omeneasca, izvorata dintr-o stare de adanca intristare!

    Domnul Hristos ne intelege in toate durerile noastre. Asta insa nu-L impiedica sa mustre pe ucenici si sa le aduca aminte de ce le-a mai spus. Se misca ceva din viata noastra fara stirea lui Dumnezeu? Daca firele de pe cap ne sunt numarate, ce sa mai spunem despre celelalte lucruri, ce sa mai spunem despre zilele noastre? Nimeni nu moare fara stirea lui Dumnezeu. Si atunci cand noi ne gasim cuprinsi de intristare, lucrul acesta arata un protest surd, fara cuvinte, impotriva cailor lui Dumnezeu. De aceea Domnul Hristos ne indeamna aici sa parasim aceasta stare.

    “Ganditi-va la lucrurile de sus” ni se spune. De ce? “Fiindca voi ati murit.” De aceea ganditi-va la lucrurile de sus, pentru ca ati murit.

    Si, in afara de asta, in dureri, in necazuri Il cunoastem pe Dumnezeu altfel decat Il cunoastem in vremuri bune. Si in aceasta privinta este un psalm pe care noi, aproape toti credinciosii, l-am invatat pe dinafara, dar se pare ca pe dinauntru l-am invatat mai putin. Este vorba de Psalmul 23, in care se spune asa de frumos: “Domnul este Pastorul meu, nu voi duce lipsa de nimic. El ma paste in pasuni verzi si ma duce la ape de odihna; imi invioreaza sufletul si ma povatuieste pe carari drepte, din pricina Numelui Sau.” Deodata insa in versetul 4 se spune: “Chiar daca ar fi sa umblu prin valea umbrei mortii, nu ma tem de niciun rau, caci Tu esti cu mine.” S-a schimbat persoana, nu mai este “El,” Pastorul, El ma paste, El imi invioreaza sufletul, ca in vremuri bune. De acum, cand trec prin valea umbrei mortii este “Tu.” S-a apropiat de noi: “Caci Tu esti cu mine. Toiagul si nuiaua Ta ma mangaie. Tu imi intinzi masa in fata potrivnivilor mei; imi ungi capul cu untdelemn si paharul meu este plin de da peste el. Da, fericirea si indurarea ma vor insoti in toate zilele vietii mele si voi locui in casa Domnului pana la sfarsitul zilelor mele.”

    Il cunoastem pe Domnul in astfel de imprejurari nu numai ca pe un Dumnezeu puternic, ci Il cunoastem si cu acea trasatura de delicatete, de apropiere fata de noi, de ridicare, de intelegere. Si atunci sa pastram noi starea aceasta de intristare pe care ne-o aduc necazurile, durerile de care nu este lipsit nici cel credincios?

    In orice caz, Domnul Hristos indeamna pe ucenicii Lui si pe noi astazi sa iesim dintr-o astfel de stare care ne amaraste viata, ca sa avem bucuria vietii din Dumnezeu.

    In versetul 7 El le spune: Va este de folos sa Ma duc Eu; numai asa va veni Mangaietorul, numai asa va veni Duhul Sfant peste voi. Este adevarat ca Domnul Hristos a fost intotdeauna cu ei, insa uneori El simtea nevoia sa Se retraga cate o noapte intreaga, sa fie singur si astfel sa Se roage, fireste, pentru lucrarea pe care o avea de facut. Atunci ucenicii erau singuri. Cand va veni insa Duhul Sfant, atunci Duhul Sfant va locui in cel credincios, nu-l va mai parasi niciodata pe cel credincios si nu va mai fi numai in adunare, unde sunt adunati in Numele Lui, ci este cu noi pana la sfarsitul veacului.

    Iata de ce era nevoie sa vina Duhul Sfant asupra ucenicilor si iata de ce este nevoie ca si noi sa ne lasam de starea aceasta de intristare si sa ne lasam sub calauzirea Duhului lui Dumnezeu, care intareste siguranta mantuirii noastre. Duhul este Cel care marturiseste duhului nostru ca suntem copii ai lui Dumnezeu. Ne-a marturisit cutare si cutare, am auzit vestea Evangheliei, dar noi n-am ramas aici, am trecut dincolo de aceasta marturisire. Cuvantul care ni s-a spus s-a prefacut in viata. Iata de ce siguranta mantuirii noastre nu este intemeiata pe temelia marturisrii unui om, ci pe puterea Duhului Sfant.

    Sa fie oare samaritenii aceia mai intelepti decat noi? Ei spuneau femeii samaritence: “Acum credem nu numai pentru marturisirea ta, ci pentru ca noi insine am vorbit cu El.” Acelasi lucru da siguranta starii noastre de copii ai lui Dumnezeu si de pe aceasta temelie nu ne poate clinti nimeni. Trecem de la marturisirea oamenilor la temelia pe care o da Duhul Sfant duhului nostru.

    In afara de aceasta, cine a dat curaj ucenicilor sa marturiseasca pe Domnul Hristos in mijlocul unei lumi necredincioase? Duhul Sfant. “Judecati voi singuri daca este drept inaintea lui Dumnezeu sa ascultam mai mult de oameni decat de Dumnezeu” (Fapte 4.19). Oricat de puternic ar fi omul, nu ne poate da acest curaj; numai Duhul Sfant ni-l poate da.

    Cine, de alta parte, ne croieste drum drept in viata de sfintenie, fara de care nimeni nu poate vedea pe Dumnezeu? Cine poate sa inlature greutatile noastre? Duhul Sfant, care ne invata.

    Cine ne da posibilitatea sa crestem pe copiii nostri in invatatura si mustrarea Domnulu? Numai Duhul lui Dumnezeu. Noi nu stim cand sa-i indreptam pe o cale sau alta. Duhul Sfant este Cel ce lumineaza calea si da si puterea sa veghem pe aceasta cale. El face vii cuvintele Domnului Hristos in viata noastra.

    De aceea sa lasam drum slobod Duhului Sfant sa puna stapanire pe viata noastra, urmand drumul crucii si nelasandu-ne stapaniti de niciun fel de intristare in viata noastra.

                                             Gheorghe Cornilescu
                                                 28 martie 1965
14361441_856314594468546_7648099720431228277_o
Multumim  si apreciem  bunavointa fr. Horia Azimioara care a stenografiat predicain 1965 si acum a trimis-o pe e-mail la fratii care l-au cunoscut si iubit pe fratele Gh Cornilescu.

Read Full Post »

  11082607_2072801699527216_9116527193541194058_nCredinta talharului de pe cruce

                           – Luca 23.35-44 –

    Oamenii au crezut ca, osandind si dand la moarte pe Domnul Hristos, s-a sfarsit cu El. Tulburarea pe care o trezise Domnul Isus in inimile lor prin felul nou in care arata legatura lui Dumnezeu cu oamenii, credeau ei ca acum, cu moartea Lui, a luat sfarsit. Si marturia despre Domnul Hristos, iarasi, era socotita ca s-a sfarsit.

    In jertfa  Domnului Hristos s-a aratat insa pe deplin adevarul ca gandurile oamenilor nu sunt gandurile lui Dumnezeu. Ei au socotit ca, rastignind pe Domnul Hristos intre doi talhari, vor mari prin aceasta rusinea, ocara adusa Lui, care murea astfel ca un talhar intre talhari. Cu toate acestea, unul din talhari e trezit la viata de jertfa Domnului Hristos si astfel rusinea, ocara se schimba in slava pentru Domul Hristos.

   De alta parte, marturia pe care o da acest talhar intors la Dumnezeu arata ca marturia despre jertfa Domnului Hristos, despre lucrarea Lui nu se putea stinge. In vremurile cele mai intunecate, in imprejuaile cele mai grele, cand nu mai e nimic de asteptat, Dumnezeu face sa straluceasca lumina Lui puternica. Este adevarat ca toti ucenicii Domnului Isus L-au parasit si intr-un fel aveau dreptate oamenii ca s-a ispravit cu marturia despre Domnul Hristos. Iata insa, talharul acesta care se trezeste la viata pe cruce duce mai departe lungul sir al marturiei despre jertfa Domnului Hristos.

    In gradina Ghetsimani un inger a venit sa intareasca pe Domnul Isus in lupta Lui grea pentru mantuirea noastra. Rugand pe Tatal sa treaca de la El paharul acesta al pacatelor noastre, n-a primit niciun raspuns din patea Tatalui, pentru ca nu se putea altfel. Un inger a venit insa la El. Iar acum, pe cruce, talharul care se intoarce la Dumnezeu prin suferintele Domnului Isus, Ii racoreste inima, dandu-I astfel sa vada ca jerfa Lui nu este zadarnica.

    Dar sa ne apropiem mai mult de acest talhar, sa invatam de la el, intai credinta lui, apoi marturisirea pe care o face el ca urmare a credintei lui; vom urmari, in al treilea rand, rugaciunea lui care izvoraste din aceasta credinta si in cele din urma raspunsul pe care-l da Domnul Hristos la aceasta rugaciune a talharului.

    Intai, credinta talharului. De unde vine oare aceasta credinta care l-a schimbat, l-a prefacut din temelie, care i-a dat imboldul acesta de a se desprinde din multimea batjocoritorilor Domnului Hristos si a trece de partea Lui?

    Sa nu ne inselam in aceasta privinta: talharul acesta n-a fost de la inceput credincios, n-a fost de la inceput de partea Domnului Hristos. In evanghelia dupa Matei 27.44 se spune asa: “Talharii care erau rastigniti impreuna cu El Ii aruncau aceleasi cuvinte de batjocura. Ei spuneau: “Tu, care strici templul si-l zidesti la loc, coboara-Te de pe cruce si mantuieste-ne si e noi!” Iata prin urmare ca asa cum graiau multimile, preotii cei mai de seama, cum graiau ostasii, asa Il batjocoreau si talharii, amandoi, pe Domnul Hristos.

    Hotarat, talharul acesta nu avea o credinta mostenita. El mostenise un fel desert de vietuire, care l-a dus la starea acesta, ca sa fie condamnat la o moarte rusinoasa. Atunci cum de s-a desprins el din multimea aceasta a batjocoritorilor Domnului Hristos? Fara indoiala, in urma celor auzite.

    Oamenii batjocoresc, hulesc, iau in bataie de joc pe Domnul Hristos. Si El ce face? Se ia la harta cu oamenii, cauta El sa-Si scoata dreptate? Nu! El Se indreapta catre Tatal si spune: “Tata, iarta-i, caci nu stiu ce fac!” Aceasta a auzit talharul de la Domnul Hristos si fara indoiala ca aceste cuvinte l-au pus pe ganduri: De unde are omul Acesta puterea sa vorbeasca astfel?

    De alta parte, rabdarea Domnului Hristos fata de toate acestea a dat si mai multa tarie gandurilor lui. Aici trebuie sa fie ceva cu totul deosebit! si-a zis el. Si atunci se implineste cu talharul acesta ceea ce spue apostolul Pavel despre credinta: “Credinta vine in urma celor auzite si cele auzite vin prin Cuvantul lui Dumnezeu” (Rom. 10.17). El a auzit si a dat crezare cuvintelor Domnului Hristos.

    Pe cati dintre noi nu rusineaza credinta acestui talhar! Cati dintre noi nu au ajuns in starea acestui talhar in batjocorirea fata de Dumnezeu si cu toate acestea noi ramanem in pacatele noastre, straini de gandurile lui Dumnezeu. De ce? Pentru ca ne leganam cu o credinta pe care nu o avem, cu o credinta care este o simpla parere, ne leganam cu o credinta care are de-a face cu lucrurile vazute, cu o credinta care, zicem noi, se mosteneste, si nu avem credinta aceasta care vine in urma celor auzite.

    Credinta aceasta a talharului este o credinta clara, o credinta foarte hotarata. El spune: “Adu-Ti aminte de mine, Doamne, cand vei ceni in Împaratia Ta.” El e bine incredintat ca Domnul Isus are o imparatie si stie bine ca in urma credintei acesteia a capatat si el aceasta imparatie.

    Si in aceasta privinta, pe cati dintre noi nu rusineaza acest talhar! De ani de zile noi socotim ca suntem credinciosi si de ani de zile greu putem deosebi harul lui Dumnezeu de legea lui Dumnezeu. Iata, talharul acesta ne arata cat se poate de lamurit ca mantuirea lui si mantuirea oricarui om nu este lucrarea omului, nu este urmarea faptelor noastre bune, ci este in intregime lucrarea lui Dumnezeu, in indurarea Lui fara margini.

    Mare este credinta talharului de pe cruce, hotarata este aceasta credinta a lui. Nu e, prin urmare, o incredere in ceea ce sime el si, mai ales, nu este o incredere in ceea ce priveste suferintele lui. Putea mai inainte sa puna pret omul acesta pe toate acestea, fara indoiala. Dar iata ca el a ajuns la claritatea pe care o da Dumnezeu, cand El face aceasta lucrare in om.

    Afara de aceasta, credinta talharului este plina de pace, o credinta plina de siguranta. In rugaciunea pe care o face: “Adu-Ti aminte de mine, Doamne, cand vei veni in imparatia Ta” este atata greutate de siguranta, atata greutate de pace! O simpla aducere aminte, iata tot ce doreste din partea Domnului Hristos. Si cand i se spune: “Astazi vei fi cu Mine in rai”, pe temeiul acestei incredintari tari, el nu mai adauga nimic.

    Putea sa spuna: “Doamne, ce am capatat eu este asa de maret, ca eu abia ma simt vrednic sa-Ti multumesc.” Dar n-a spus asa. Multumirea lui nu se putea arata in cuvinte. Este de ajuns ca Domnul Hristos citeste in inima lui toata multumirea, toata pacea pe care i-a adus-o cuvantul Lui si siguranta pe care El i-a dat-o ca va fi cu El in rai.

    Pacea lui este asa de adanca incat numai tacerea o poate suporta. Este aceasta pace intocmai ca pacea Domnului Hristos: “Va dau pacea Mea, nu asa cum o da lumea..” O pace care nu depinde de simtirile noastre, de imprejurarile noastre, o pace care depinde de Cuvantul lui Dumnezeu. Ce linistita este pacea Domnului Isus! Toti Il huleau, Il batjocoreau, durerile erau ingrozitoare; dar Domnul Hristos sta plin de pace! Asa era si pacea acestui talhar care credea in Domnul Hristos: o pace ca a Domnului Hristos.

    In mijlocul acestor imprejurari vitregi, in mijlocul durerilor pe care le simtea, nimic din ce este omenesc nu se arata. Era o siguranta deplina. El nu cere usurarea durerilor lui, care erau destul de mari. Ii era de ajuns  ca Domnul Hristos i-a zis: “Astazi vei fi cu Mine in rai.”

    Iata cum era credinta acestui om: o credinta care vine in urma celor auzite de la Domnul Hristos, o credinta care vine in urma celor vazute la Domnul Hristos, o credinta clara, hotarata, plina de pace si de siguranta, pentru ca pacatele i-au fost iertate si astfel i s-a deschis drumul catre cer.

    Avem noi aceasta credinta a talharului, asa de clara, de hotarata, asa de plina de pace, de siguranta?

    Omul acesta a facut un pas inainte. Atat de desavarsita a fost lucrarea lui Dumnezeu in inima lui, incat nu s-a marginit asa cum se marginesc cei mai multi: am crezut eu, este de ajuns – acoperindu-si credinta. Omul acesta, credincios acum, ne arata cum lucrarea facuta inauntru nu putea sa ramana ascunsa. Nimeni nu l-a indrumat, el n-a auzit vreo predica, n-a citit ca cei ce sunt credinciosi trebuie sa-si marturiseasca credinta. Cine nu l-a lasat totusi sa nu marturiseasca aceasta credinta? Lucrarea aceasta care s-a facut in inima lui.

    El avea o credinta acum, avea pacatele iertate, avea siguranta ca intra in cer, siguranta care se baza pe cuvantul Domnului Hristos. Dar el face si o marturisire, care nu stim daca a avut vreo urmare, nu stim daca si celalalt talhar a trecut de partea Domnului Hristos. Dar nu aceasta il interesa in primul rand pe acest om credincios. El stia un lucru: celalalt trebuia sa auda si el despre mantuirea care este in Domnul Hristos. Oricata impotrivire ar fi intampinat, nu putea sa-l lase fara marturie.

    Si ce frumos suna aceasta marturie pe care o face! Ea este legata de marturisirea pacatelor lui personale: “Nu te temi tu de Dumnezeu, tu, care esti sub aceeasi osanda? Pentru noi – adica pentru mine si pentru tine – e drept, caci primim plata cuvenita pentru faradelegile noastre.”

    Daca ai fi spus talharului acestuia, inainte de a deveni credincios: Omule, calea pe care ti-ai ales-o e o cale care duce la condamnare – condamnare care se poate vedea chiar aici in lume, dar in chip sigur o vei avea dincolo; intoarce-te de pe calea aceasta si treci de partea Domnului Hristos… Daca i-ai fi spus asa, el ar fi repetat: N-am facut eu prea multe rele, n-am stricat casa nimanui, sunt un om cumsecade…

    Asa sunt oamenii. Face omul pacate si, cu toate acestea, cand i se atrage luarea aminte, zice: Asta numesti d-ta pacat? Acesta e chiar rostul vietii mele.

    Dar iata, acum cand a ajuns credincios, vede tot trecutul lui plin de faradelegi: Pentru noi este drept, caci primim rasplata cuvenita pentru faradelegile noastre. Noi suntem pacatosi, noi am fost condamnati aici pe drept. Nu te temi tu de Dumnezeu? Daca pacatele noastre au fost date pe fata aici in lume, cu atat mai mult pedeapsa care ne vine dincolo este cu atat mai grava. Vom muri din pricina acestor suferinte pe care le avem aici, ca urmare a faradelegilor noastre, dar cu moartea nu s-a sfarsit totul. Dincolo vom fi trasi la raspundere de Dumnezeu si vom primi o instrainare vesnica de la fata Lui. Ce amar va fi lucrul acesta, de abia atunci vom vedea!…

    Dar marturisirea lui mai are o latura: e plina de cinstire, plina de slava pentru Domnul Hristos, pe care cu o clipa inainte Il batjocorise. Dar acum a ajuns sa fie mantuit. Acum cinsteste pe Domnul Hristos. In marturisirea pe care o face, spune lamurit: “Omul Acesta n-a facut niciun rau.” El, Domnul Isus, sufera aici pe nedrept. El poarta in trupul Lui nelegiuirile noastre, ca noi sa putem scapa de ele. Suferintele noastre aici se topesc, in suferintele Lui…

    Marturisirea omului acestuia arata recunoasterea dreptatii lui Dumnezeu impotriva faptelor noastre si cinstirea desavasita a Domnului Hristos.

    Cum stam noi in aceasta privinta? Ce am facut noi cu credinta pe care am capatat-o in urma auzirii? Stiu cei din jurul nostru ca suntem credinciosi? Cati dintre noi avem acest gand, ca urmare a credintei noastre, de a vesti si altora manturea care este in Domnul Hristos?

    Stateam de vorba cu unul care isi zicea credincios: De cati ani esti d-ta credincios? – De 28 de ani, spunea el. – Si in satul d-tale cine a mai ajuns credincios ca d-ta in urma marturisirii d-tale despre Domnul Hristos? El spunea; Nimeni, sunt singur! Si ma gandeam: o fi intelenit pamantul, fara indoiala; dar timp de 28 de ani sa fii credincios si totusi un singur om sa nu fie castigat pentru Domnul Hristos prin marturia credintei tale?

    In orice caz, marturisirea pe care o face acest talhar din clipa in care a ajuns crdincios este de asa fel incat trebuie sa ne puna pe ganduri pe noi, cei cedinciosi, privind marturisrea noastra despre credinta pe care o avem in Domnul Hristos, despre pacea noastra, despre ietarea si siguranta ca pacatele ne-au fost iertate.

    Dar iata, omul acesta, din clipa in care face aceasta marturisire, se indreapta spre Domnul Hristos: “Doamne, adu-Ti aminte de mine cand vei veni in Împaratia Ta!”

    Trebuie sa recunoastem de la inceput ca aceasta rugaciune este plina de curaj. Cand toti Ii dau Domnului Hristos cu hua, iata pe omul acesta recunoscand in El pe Domnul: “Doamne…”

    Iata, de alta parte, cand totul parea infrant prin jertfirea Domnului Hristos, cand se parea ca El murea ca unul dintre noi, iata ca talharul acesta recunoaste ca aici nu este un simplu om, asa cum credeau cei din jur. Omul Acesta n-a facut niciun rau, omul Acesta este mai mult decat un om!

    “Doamne!” Ce plina de curaj este rugaciunea omului credincios! Impotriva tuturor, impotriva oricarei aparente, credinciosul vede ca este cava cu totul deosebit in persoana Domnului Hristos. El era, asa cum spune Psalmul 22, ca “un vierme, nu om”, din pricina suferintei. Si atunci cand toti sunt napustiti asupra Lui, atunci credinta recunoaste in El pe “Domnul.”

    Afara de aceasta, in rugaciunea lui recunoaste in Domnul Hristos si pe Unul care are o imparatie. Si iarasi, lucrul acesta este impotriva oricarei pareri omenesti. In bataie de joc I s-a pus pe cruce, cu litere grecesti, latinesti si evreiesti, inscriptia: “Acesta este Imparatul Iudelor.” In batjocura au spus ca este imparat si, ca unui imparat, I-au pus pe cap si o cununa, de spini. Dar iata, omul acesta credincios e bine incredintat ca Domnul Hristos are o imparatie. Un om care moare are o imparatie!

    Si uitati-va, de alta parte, la o alta trasatura a acestei credinte. El nu cere binecuvantari pamantesti; cere binecuvantari duhovnicesti. “Adu-Ti aminte de mine, Doamne, cand vei veni in imparatia Ta.” Putea sa ceara: “Doamne, scapa-ma de aceste suferinte!” Dar nu! El a vazut o slava cu mult mai buna, a inteles ca o usurare pamanteasca ii e de putin folos si ca tot ce are insemnatate este binecuvantarea duhovniceasca.

    Sunt asa rugaciunile noastre? Recunosc ele in Domnul Hristos pe Acela care are toata puterea in cer si pe pamant, pe Acela care are o imparatie? Si sunt rugaciunile noastre insufletite mai ales de cereri duhovnicesti, nu de cereri pamantesti?

    Daca la primele doua puncte s-ar putea sa raspundem da, apoi la cel de al treilea multi dintre noi vor trebui sa plece capul, pentru ca rugaciunile noastre sunt in legatura cu interesele noastre, sa ne scape Dumnezeu de greutati, sa ne dea o binecuvantare sau alta, pamanteasca. Gandurile noastre sunt indreptate inca spre ce oamenii lumii acesteia cauta.

    Talharul este in masura sa ne invete si in aceasta privinta. In ziua in care vom fi cercetati si noi, cei credinciosi, el va putea spune: Grele au fost suferintele, dar n-am cerut nicio usurare pamanteasca.

    In afara de asta, ce plina de smerenie este rugaciunea lui! Putea sa spuna: “Doamne, da-mi un loc, da-mi ceva in schimbul marturisirii pe care Ti-o fac.” Dar nu, El nu cere decat o aducere aminte, un gand din partea Domnului Hristos. Atat ii era de ajuns.

    Si acum vine raspunsul Domnului Hristos: “Adevarat iti spune ca astazi vei fi cu Mine in rai.”

    A fost odata un rai pamantesc pentru cei ce erau in legatura cu Dumnezeu, dar s-a pierdut din pricina neascultarii. Domnul Hristos, prin moartea Lui pe cruce a castigat un rai ceresc si acum credinciosul acesta, cand Ii spune Domnului Isus: “Adu-Ti aminte de mine cand vei veni in imparatia Ta”, primeste raspunsul: “Astazi vei fi cu Mine in rai,” vei fi cu Mine in locul acela pe care il pregatesc prin moartea Mea pe cruce. Vei fi cu Mine in rai, si aceasta nu cine stie cand, ci astazi, chiar astazi, cand se sfarseste aceasta mantuire, cand se inlatura pacatul si se pregateste locul acesta in cer. Poti sa mori in ce priveste trupul, dar sa stii ca astazi vei fi cu Mine in rai.

    Acesta este raspunsul Domnului Hristos catre toti cei ce se incred in El, care ajung sa se increada in El in urma celor auzite din Cuvantul lui Dumnezeu, ca noi suntem pacatosi si ca Domnul Hristos a venit sa moara pentru pacatosi: Astazi chiar, nu maine, in clipa in care ai crezut pacatele iti sunt iertate, trecutul iti este acoperit si esti primit in cer. Ti se da o viata noua, ca sa poti trai ca un om ceresc.

    Se poate sa fie oameni care sa socoteasca drept o greseala ca un talhar este primit de Domnul Hristos si sa zica: Nu vi se pare ca faceti apologia crimei? Un talhar sa intre in cer?… Nu facem nicio preamarire a crimei. Recunoastem insa puterea lui Dumnezeu de a preface si din criminali, oameni dupa voia lui Dumnezeu. Domnul Isus n-a venit in lume sa judece lumea din pricina pacatelor si nedreptatilor pe care le fac oamenii, ci a venit ca sa scape pe oameni de legaturile pacatului, pe oameni care au ajuns si criminali, si sa-i aduca la o viata noua. Un criminal ar putea da dovada cu viata lui de puterea lui Dumnezeu. Si toti pacatosii care cred in Domnul Hristos slavesc astfel prin viata lor pe Dumnezeu, pentru ca El i-a scapat de sub puterea pacatului.

    Iata ce invatam de la acest talhar: Cum ajungem sa fim oameni credinciosi? Nu prin ce mostenim, nu prin ceea ce facem, simtim sau suferim. In aceata privinta talharul aceste ne este o pilda cum nu se poate mai clara. Ajungem credinciosi in urma celor auzite, iar cele auzite vin de la Dumnezeu. Ajungem credinciosi in urma celor auzite despre noi, ca suntem plini de pacate, si in uma celor auzite de la Domnul Hristos, ca a murit pentru pacatele noastre.

    Invatam si noi, care am ajuns sa fim credinciosi, ca nu poate sa ramana ascunsa credinta lucrata de Dumnezeu in inima noastra. De la acest talhar ajugem sa invatam ca trebuie sa dam o marturie despre credinta noastra si acesta marturie este insotita de recunoasterea pacatelor noastre, de recunoasterea, de alta parte, a nevinovatiei Domnului Hristos, care ne-a ridicat pacatele.

    De alta parte, invatam de la acest talhar ajuns credincios, care sunt trasaturile rugaciunii care izvoraste din credinta. Noi ajungem, din clipa in care am crezut, nu numai sa cautam oameni care sa ajunga la aceeasi credinta, dar capatam si o noua respiratie: rugaciunea este ca un fel de respiratie pentru cel credincios. Prin ea tragem aer de sus, sanatos, care ne poate tine in viata. Invatam astfel care sunt trasaturile rugaciunii noastre, a rugaciunii care se increde in Dumnezeu, care urmareste lucrurile de sus, o rugaciune care cere binecuvantari duhovnicesti si care este plina de smerenie.

    Invatam apoi cat de repede raspunde Domnul Hristos unei astfel de rugaciuni, cum raspunde El cu aratarea hotarata a lucrarii Lui, a cerului pe care l-a pregatit pentru oricine crede in El astazi.

    In urma celor ce am citit din evanghelie despre acest talhar care s-a intors la Dumnezeu, sa ajungem si noi credinciosi ca el, pentru ca pentru fiecare dintre noi sa se auda glasul Domnului Hristos: “Astazi vei fi cu Mine in rai.”

                                                  Gheorghe Cornilescu

                                                    10 octombrie 19481511605_427662290711116_7914256710643597194_ojohn19-30

Prin bunavointa fr Horia Azimioara care a stenografiat predica si a trimis-o pe email

Read Full Post »

%d bloggers like this: