Feeds:
Posts
Comments

Posts Tagged ‘GHEORGHE CORNILESCU’

                      63935_981352375214112_50174575351592783_nvremea_meteo_98407400Mesianitatea Domnului Isus

                      inteleasa de cei care cred

14595657_1852070768345730_6702032727801319892_n
    Sarbatoarea pe care o aveau in vremea aceasta la templul din Ierusalim era o sarbatoare nationala, era o sarbatoare a bucuriei, sarbatoare care avea loc in fiecare iarna prin luna decembrie. Venise un neam strain peste poporul evreu, ii daramase templul si pusese stapanire pe tara lui. In anul 165, sub conducerea unei capetenii de-a lor, au izgonit pe acest vrajmas din tara, au reconstruit templul si, pentru amintirea acestui eveniment, in fiecare an avea loc aceasta sarbatoare nationala. Era deci o sarbatoare a bucuriei pentru ca au scapat de sub jugul cotropitor. Dar era in acelasi timp si o sarbatoare a nadejdii, pentru ca mai era un popor, mai mare decat acesta pe care il izgonisera, care pusese stapanire peste tara lor: era poporul roman. Si ei nadajduiau ca, asa cum au fost scapati de poporul acesta cotropitor din apropierea lor, vor fi scapati si de cotropitorul care era ceva mai departe. Asa ca sarbatoarea aceasta avea aceste doua insemnari: o sarbatoare a bucuriei, pentru ca a fost izgonit cotropitorul si o sarbatoare a nadejdii ca va fi izgonit si celalalt cotropitor care inca stapanea tara.
    Cu acest prilej era des pomenit Numele de Mesia. Dar auzeau despre Domnul Hristos vorbindu-se ca El este Mesia, ca El este Fiul Celui Preainalt, ca El este, dupa trup, Fiul lui David. Si atunci, pe cand Domnul Hristos Se plimba prin pridvorul lui Solomon – o ruina care ramasese din templul lui Solomon, daramat de poporul care fusese izgonit, o ruina care fusese legata de templul cel nou construit – cum Domnul Hristos Se plimba prin acest pridvor al lui Solomon, iata ca evreii care venisera la sarbatoare Il inconjoara si Il intreaba: “Pana cand ne tot tii sufletele in incordare? Daca esti Hristosul, spune-ne-o deslusit.” Auzim ca Te simti bine cand Ti se spune Mesia, ca esti Fiul lui David, dar nu vedem nimic din lucrarile care sa indreptateasca aceste pretentii ale Tale.
    Ce lucruri, intr-adevar, asteptau ei de la Mesia? Ei asteptau o lucrare ca aceasta, asa cum spunea sarbatoarea de nadejde a lor: sperau sa fie scapati de romani si de irodieni, care pusesera stapanire pe tara lor. Ei nu aveau niciun pic de intelegere pentru ceea ce facea Domnul Hristos, ca vindeca bolnavi, ca invia morti, ca dezlega pe cei robiti din legaturile pacatului. Si de aceea se indreapta spre Domnul Isus si Ii spun: Pana cand ne tii sufletele in incordare? Vrem sa stim: esti Mesia asa cum pretinzi sau nu?
    Si atunci Domnul Isus, foarte mahnit, ca Cel ce stia de unde vine, ca Cel ce stia unde merge, ca Cel ce stia ce lucrare are de facut, le raspunde: “V-am spus si nu credeti. Lucrarile pe care le fac Eu, in Numele Tatalui Meu, ele marturisesc despre Mine.” Daca ati avea ochi, ati vedea ca lucrarile pe care le fac Eu, nu le fac cu puterea Mea si ca, in orice caz, lucrarile pe care le fac Eu se deosebesc mult de lucrarile pe care ati auzit voi ca au fost facute odinioara. Ei bine, acestea arata puterea lui Dumnezeu si arata ca sunt Mesia. Dar voi nu credeti.
    Asadar, lucrarile pe care le facea Domnul Hristos marturiseau despre mesianitatea Lui, despre faptul ca El este Fiul Celui Preainalt, despre faptul ca El este Mesia.
    Daca lucrurile stau asa, atunci face sa ne oprim putin la cateva din lucrarile Domnului Hristos si aceasta in legatura cu lucrarile pe care le-au facut prorocii din vechime. Sunt unele asemanatoare cu cele ce le facea Domnul Hristos, dar se deosebeau prin fapul ca ale Lui erau insotite de puterea lui Dumnezeu.
    In adevar, citim in Vechiul Testament ca un oarecare Naaman, un general, s-a imbolnavit de lepra. Toate mijloacele pe care el le-a intrebuintat impotriva leprei in tara lui au fost zadarnice. A auzit ca in Israel este un proroc care poate sa faca lucrari minunate si atunci se duce prin tara lui Israel, la prorocul Elisei. Fara sa-l primeasca, prorocul Elisei ii trimite vorba sa se duca sa se scalde in apa Iordanului. Suparat ca prorocul nici nu l-a primit, asa cum era obisnuit el, un general, cu un respect deosebit si mai ales cand se gandea la mijlocul asa de simplu prin care i s-a fagaduit tamaduirea, s-a suparat foc si era gata, gata sa plece. Dar slujitorii i-au spus ca daca i s-ar fi cerut un lucru greu, l-ar fi facut. Naaman se duce sa se spele in apa Iordanului si este intr-adevar vindecat de lepra lui.
    Iata prin urmare cum face prorocul aceasta minune. Dar intrebuinteaza un mijloc: apa Iordanului. Fireste ca si Domnul Isus a avut de a face cu leprosii. Dar Domnul Isus, in vindecarea lor, n-a intrebuintat niciun mijloc. Doar a intins mana spre ei, fara teama ca are sa fie umplut de lepra, pentru ca aceasta boala este grozav de contagioasa si cu un singur cuvant spune: Fii curatit! Si leprosii care vin la Domnul Hristos sunt curatiti de lepra lor, fara niciun mijloc, ci numai cu un cuvant al Lui. Fii curatit! Iata o lucrare care, pentru cei ce aveau ochi de vazut, nu se putea sa nu vada puterea lui Dumnezeu care insotea pe Domnul Hristos in aceste lucrari.
    Iata o alta lucrare. Ni se spune in Faptele Apostolilor (cap. 19) despre niste fii ai lui Sceva, care izgoneau duhurile necurate intrebuintand “Numele Domnului Isus pe care il propovaduieste Pavel.” Le-a mers, fireste, o bucata de vreme, pana ce s-au napustit duhurile asupra lor. In orice caz, a fost o vreme cand acesti oameni au izgonit duhurile necurate prin intrebuintarea Numelui Domnului Isus pe care il propovaduieste Pavel. Iata ca vin si la Domnul Isus oameni stapaniti de duhuri rele. Dar Domnul Isus nu se foloseste de niciun nume. In fata acestor oameni stapaniti de duhuri necurate, El scoate doar un cuvant: Iesi afara din omul acesta! Si duhurile, mai protestand, unele neprotestand, ies afara la cuvantul Domnului Hristos. Nici un nume nu intrebuinteaza Domnul Hristos, nici un mijloc omenesc, ci un simplu cuvant. Si aceasta lucrare de izgonire a duhurilor necurate, inca avea graiul ei pentru cei ce aveau ochi sa vada si aici puterea lui Dumnezeu. Iudeii insa nu vedeau lucrul acesta, pentru ca nu credeau.
    Dar deosebirea mare intre lucrarea prorocilor si lucrarea Domnului Hristos se vede mai ales pe taramul invierii mortilor.
    Cunoastem din Vechiul Testament invierea fiului Sunamitei, gazda prorocului Elisei. Ni se spune in Cuvantul lui Dumnezeu ca atunci cand i-a fost adusa vestea aceasta, ca baiatul gazdei a murit, Elisei a inceput intai sa se roage. Dupa aceea s-a asezat peste mort, cu ochii pe ochii lui, cu gura peste gura lui, cu mainile peste mainile lui si a stat asa catva timp, pana caldura trupului lui s-a transmis in buna parte trupului copilului, pana acolo incat era sleit de puteri prorocul. Simte nevoie sa se ridice, sa se mai plimbe putin prin odaia in care se gasea, sa se mai incalzeasca, caci caldura lui fusese absorbita de cel  mort. Din nou se arunca asupra copilului, in acelasi chip, pana cand in cele din urma, dupa ce se ridica de acolo, copilul incepe sa rasufle. Si atunci il da mamei lui. Dar cata truda, cata lucrare, aproape, aproape cu pretul vietii lui este adus din nou la viata tanarul acesta.
    Uitati-va la Domnul Hristos. Fiica lui Iair este moarta. Domnul Isus Hristos este adus acolo si El le spune: “Fetita n-a murit, ci doarme.” Da afara pe bocitoarele din odaia fetitei si, ca si cand ar fi sculat-o mama ei in fiecare dimineata, asa ii spune Domnul Hristos: “Fetito, scoala-te!” Si fetita s-a sculat. Nicio sfortare, nicio lucrare din partea Domnului Hristos, nicio stradanie: un singur cuvant si fetita este adusa la viata.  Aceeasi lucrare fata si de tanarul vaduvei din Nain: “Tinerelule, scoala-te, iti spun!” Si il da mamei lui. Aceeasi lucrare cu Lazar, care intrase in putrefactie. Un cuvant spune: “Lazare, vino afara!” s i Lazar iese afara din mormant.
    Iata, iubitilor, cum lucrarile acestea minunate dovedesc din plin ca Dumnezeu este cu Domnul Hristos, dovedesc mesianitatea Lui, ca El  este Fiul lui Dumnezeu, ca El este Mesia. Dar cei de pe vremea Lui, iudeii, n-au primit acest adevar, nu au crezut faptele pe care Domnul Hristos le-a facut in puterea lui Dumnezeu. Iata de ce oamenii erau in ratacire cu privire la Domnul Hristos.
    Iubitilor, nu sunt oare si astazi lucrari in lume care izbesc privirea oamenilor si care ar trebui sa dea de gandit celor ce au ochi sa vada: oameni morti in pacatele si faradelegile lor, oameni care nu intrebau nici macar o data de Dumnezeu, oameni care intorceau spatele Cuvantului lui Dumnezeu, s-au schimbat dintr-o data la un cuvant al Domnului Hristos. Cine a facut lucrul acesta? Puterea lui Dumnezeu. Este o lucrare care izbeste privirile, care pune in miscare pe oameni. Dar vad oamenii aceasta lucrare? Cu ochii firesti, da, dar cu ochii duhovnicesti nu. De ce? Nu cred. Oameni care isi beau ultimul ban pe care il castigau, deodata, la un cuvant al Domnului Hristos, sunt tamaduiti de aceasta boala uneori crezuta incurabila si umbla oamenii printre noi ca si cand niciodata n-ar fi pus bautura pe buze. Misca oare cumva aceasta pe oameni, vad in aceasta puterea lui Dumnezeu? Vad ei ceva, dar acel ceva nu este de natura sa-i puna in legatura cu Dumnezeu. Cand omul a parasit pacatul, cand omul nu se mai imbata, ceilalti vad ca “si-a parasit legea.”
    Spunea odata un batran care iesea dintr-o sala de adunare si l-a intalnit un om cu vaza. – Ei bine, mosule, nu-ti este rusine sa iesi de aici, de la ratacitii astia? Mai inteleg pe cei tineri, care n-au cunoscut altceva! Si ii raspunde batranul asa de frumos acestui om crezut invatat: – Domnule, cata vreme m-am tavalit ca un porc in noroi, cata vreme copiii fugeau si se ascundeau de mine cand veneam acasa, iar sotia numai ea stie ce patea, ai venit d-ta sa ma intrebi ce fac? Si acum, cand am scapat de aceasta rana adanca in viata mea, cand casa mea straluceste de bucurie, cand copiii canta impreuna cu mine, iar sotia da slava lui Dumnezeu pentru lucrarea pe care a facut-o, d-ta vii sa-mi spui ca am parasit legea. Care lege? A pacatului? Mergi mai departe, ai gresit adresa.
    Vedea omul acesta lucrarea lui Dumnezeu? Vedea ceva, dar nu vedea lucrarea lui Dumnezeu. De ce? Pentru ca nu credea in lucrarea lui Dumnezeu.
    Oameni desfranati, oameni carora le scaparau ochii dupa femei, la un cuvant al Domnului Hristos sunt vindecati, in asa fel incat ai putea spune ca niciodata nu s-a avzut o astfel de pofta in viata lor. Este aceasta o lucrare minunata. A putut cineva sa vindece pe semenul lui de o astfel de robie? Nu. Este aici puterea lui Dumnezeu, este aici lucrarea lui Dumnezeu.
    Atunci de ce nu vad oamenii aceasta putere a lui Dumnezeu? Pentru ca nu cred. Foarte mult mi-ar place ca intre ascultatorii mei sa nu fie astfel de oameni, in starea evreilor de odinioara si in starea orbilor cu ochi de astazi, care nu vad lucrarea lui Dumnezeu si nu dau slava lui Dumnezeu.
                       
Trasaturi ale oilor Domnului Isus
    In opozitie cu acesti oameni care au ochi si nu vad, Domnul Hristos ne arata alta ceata de oameni: oile Mele. “Voi nu credeti pentru ca, dupa cum v-am spus, nu sunteti din oile Mele.” As vrea sa iesiti din starea aceasta de orbire a vrajmasilor lucrarilor lui Dumnezeu si sa treceti de partea ucenicilor Domnului Isus Hristos, de partea oilor Lui.
    Dar, ca sa nu se insele nimeni, as vrea sa arat cateva din trasaturile caracteristice ale ucenicilor Domnului, ale oilor Domnului Hristos.
    Prima trasatura este aceasta: ei cred, cred in lucrarea lui Dumnezeu. “Voi nu credeti pentru ca, asa cum am spus, nu sunteti din oile Mele,” ceea ce insemneaza ca oile Domnului Isus cred. Credinta este aceea care i-a pus in starea de oameni vii, in starea de oameni noi, in starea de oameni care au parasit pacatul si traiesc pentru Dumnezeu.
    Dar ce este credinta? Pentru ca sa nu ne amagim, sa repetem cunoscutul verset care ne spune ce este credinta si sa nu ne amagim in felul acesta, tagaduind lucrarea lui Dumnezeu prin paruta noastra credinta. Ce este credinta, care este trasatura de capetenie a ucenicilor Domnului Hristos? Este o puternica incredintare despre lucrurile care nu se vad. Mai mult decat atat, este o puternica incredintare despre lucrurile care nu se vad, nu venind prin mostenire, ci venind in urma celor auzite din evanghelie, in Domnul Hristos. Aceasta este credinta.
    Si nu este numai o credinta de o clipa, atunci cand au auzit evanghelia si au crezut in Domnul Hristos si prin aceasta credinta au capatat iertarea pacatelor lor si au capatat viata din Dumnezeu. Nu, ci este o credinta care ii insoteste din clipa in care au primit-o, in toate clipele vietii lor, si in bucurii, si in necazuri, si in dureri si framantari de tot felul. Credinta aceasta, care este o puternica incredintare despre lucrurile care nu se vad, credinta aceasta il insoteste in tot timpul pe cel credincios. Credinta aceasta este o contare de fiecare clipa pe Dumnezeu.
    Iata credinta, care este trasatura de capetenie a celor credinciosi. Aveti dv. toti aceasta credinta, nu aceea care se mosteneste? Pe foarte multi, cand ii intrebi daca cred in Domnul Hristos, ii auzi spunand: Nu-mi las eu credinta mea! Care credinta, aceea care te face sa traiesti in pacat? Nu. Cuvantul lui Dumnezeu vorbeste de o credinta care vine in urma celor auzite. D-ta ai mostenit pacatul, un fel desert de vietuire, dar credinta nu. Pot sa fie cat de credinciosi parintii, credinciosi veritabili, daca, copiii nu se intorc la Dumnezeu, nu ajung in urma celor auzite despre jertfa Domnului Isus, despre starea lor de pacat inaintea lui Dumnezeu, nu ajung sa capete credinta aceasta in urma celor auzite si nu-i insoteste in toata viata lor, apoi acestia nu sunt credinciosi. Sunt sub influenta, sub inraurirea evangheliei, dar nu sunt credinciosi. Ei trebuie sa se nasca din nou.
    Iata, prin urmare, o prima trasatura a copiilor lui Dumnezeu. Aveti dv. acesta credinta? Nu este vorba de o credinta mostenita, ci de credinta care a venit in urma celor auzite din evanghelia Domnului Hristos, despre starea noastra de pacat inaintea lui Dumnezeu si despre marea jertfa a Domnului Hristos, care ne-a curatit de orice pacat. Ai aceasta credinta? Atunci esti un ucenic al Domnului Hristos, o oaie a Domnului Hristos. Nu ai aceasta credinta, oricat te amagesti ca ai credinta, te inseli amarnic, esti in situatia acestor oameni care venisera la sarbatoare la templu, dar nu credeau in lucrarile pe care le facea Domnul Hristos.
    O a doua trasatura a oilor Domnului Hristos este cea spusa in versetul 27: “oile Mele asculta glasul Meu.” Cum asculta glasul lui Dumnezeu? Foarte bine, prin Cuvantul lui Dumnezeu, pentru ca in el vorbeste Dumnezeu prin Duhul Sau, de-a dreptul cugetului omului.
    Dar oile acestea n-au fost intotdeauna asa, pentru ca aceasta ascultare de glasul lui Dumnezeu nu creste pe pamantul firesc pe care ne-am nascut noi. Pe pamantul acesta firesc pe care ne-am nascut noi creste altceva: neascultarea, razvratirea impotriva lui Dumnezeu, dar in niciun caz nu creste ascultarea de glasul Lui.
    Iubitilor, cei ce asculta azi Cuvantul lui Dumnezeu, glasul lui Dumnezeu, nu l-au ascultat todeauna. Inainte de a-L cunoaste pe Domnul Hristos, inainte de a avea credinta despre care vorbeste evanghelia, nici ei n-au ascultat de glasul Domnului Hristos. De cate ori n-am trecut noi pe acolo pe unde se vestea Cuvantul lui Dumnezeu! De cate ori n-am citit noi in Cuvantul lui Dumnezeu, dar n-am ascultat glasul Lui! N-am ascultat glasul lui Dumnezeu, am ascultat pe oameni si ne-am entuziasmat de cat de frumos vorbeste cutare sau am criticat pe cutare pentru ca vorbeste prost. Despre glasul lui Dumnezeu, care vorbea intr-un fel sau altul, n-a fost nimic in viata noastra.
    Dar iata, din clipa in care au crezut in Domnul Hristos, li s-a luat mahrama aceea care ii facea orbi pentru lucrurile si cuvintele lui Dumnezeu. Si acum, in urma acestei credinte in Domnul Isus, stim ca ori de cate ori citesc Cuvantul lui Dumnezeu, Dumnezeu le vorbeste. Ori de cate ori aud citindu-se Cuvantul lui Dumnezeu, stiu ca Dumnezeu le vorbeste. Acum stiu, de pilda, ca atunci cand sunt in societate si vor sa faca o gluma pe seama cuiva, ca sa produca ras celorlalti, deodata aud un glas: Nu trebuie sa faci lucrul acesta! De alta parte, uneori poate de focul conversatiei, uita de acest indemn si dau drumul la gluma pe care vroiau s-o spuna. Atunci mereu ii suna in urechi: N-ai facut bine ce ai facut!
    Este acest martor de care noi nu putem scapa niciodata. Si cand credem ca nimeni nu ne vede ce facem, ce vorbim, ca vom lua masurile cele mai strasnice ca sa nu mai fim vazuti si auziti de nimeni, sa stiti, este acest martor care ne spune: Nu faci bine! Ce ai facut in cutare loc? Cand a omorat Cain pe fratele sau, nu era nimeni pe campie, nimeni, nimeni. Si totusi Scriptura ni-l infatisaza ratacind intr-o parte si alta, din pricina cugetului care mereu ii spunea: Unde este fratele tau? Un scriitor de seama care a prins acest lucru, il infatisaza pe Cain intr-o  stare groaznica, cautand sa se ascunda in adancuri, cautand sa se ascunda prin orice locuri, care mai de care mai greu de patruns. Mereu este urmarit de fapta pe care a facut-o. Da, iubitilor, vrem, nu vrem, acest glas se aude. Nu ne place, nu ne face bine, nu vorbeste bine.
    Ferice de cel ce ia seama la instiintarile glasului lui Dumnezeu! Ascultam noi de glasul Lui? Pentru ca, iubitilor, iata ce se poate intampla: azi nu asculti, maine nu asculti, ti se toceste cugetul. Si poate sa-ti vorbeasca Dumnezeu pe urma cat de tare, asa cum spune Cuvantul Sau, ca un ciocan care sfarama stanca, totusi inima poate sa ramana tare. De ce? Nu mai suntem in stare sa prindem glasul lui Dumnezeu, ne-am obisnuit cu glasul Lui. Ne-am impietrit inima, nu am dat ascultare o data, de doua ori si am ramas in aceasta impietrire. Sa-i fereasca Dumnezeu pe ascultatorii Cuvantului! Este cea mai nenorocita situatie.
    In Geneza 16, la sfarsitul capitolului spune asa: “Avram era in varsta de 86 de ani cand a nascut pe Ismael.” Si imediat in capitolul urmator – 17 – spune: “Si Avram era in varsta de 99 de ani cand i-a vorbit Dumnezeu: “Eu sunt Dumnezeul Atotputernic, umbla inaintea Mea si fii fara prihana.” Ce spun aceste doua versete? Unui cititor superficial al Cuvantului nu-i spun nimic, dar unui om obisnuit cu Cuvantul lui Dumnezeu ii spune mult de tot aceasta tacere de 13 ani a lui Dumnezeu in viata lui Avram. Dumnezeu ii daduse o fagaduinta lui Avram, desigur o fagaduinta care trecea peste puterea lui de pricepere: sa aiba un urmas si sa fie un neam mare pe toata suprafata pamantului. Si atunci ce s-a gandit Avram? Sa vina in ajutorul lui Dumnezeu. Pe ce cale? Desigur, pe calea aleasa de inima lui. Cand Îi vii in ajutor, nu poti alfel decat pe calea aleasa de inima d-tale. Roaba lui era mai tanara si capata un copil de la roaba lui, zicand el: Astfel voi avea urmasi si va fi posibila implinirea fagaduintei lui Dumnezeu. Dar iata ca Dumnezeu dupa 13 ani, dupa ce Avram a inceput sa se caiasca de pasul gresit facut, ii spune: Eu sunt Dumnezeul Cel atotputernic. Nu este treaba ta sa Ma ajuti pe Mine. Imi voi aduce la indeplinire fagaduinta asa cum cred Eu, cand socotesc Eu nimerit. Ce ai de facut este sa umbli in fata Mea ca un om neprihanit. 
    Se intampla. De aceea vedeti pe unii sau pe altii care au ascultat Cuvantul lui Dumnezeu, a fost odata si odata in viata lor o trezire, poate, dar n-au luat seama totdeauna la instiintarile lui Dumnezeu. Au vorbit de rau pe fratele lor asa de mult incat au ajuns asa departe de nu mai aud glasul lui Dumnezeu, care spune ca acesta este semnul nasterii din nou: ca iubesti pe frati. N-a luat omul seama si acum spune: Dar ce pacat am facut? – Cum, ce pacat ai facut? Cand ai vorbit de rau pe fratele tau, nu l-ai iubit, l-ai ucis. Dar omul nu mai intelege glasul lui Dumnezeu, si-a impietrit inima.
    Atentie mare, iubitilor, astazi daca auziti glasul Lui, nu va impietriti inima, asa cum au facut unii si altii din Cuvantul lui Dumnezeu, care ne sunt pusi inainte ca o pilda, sa nu facem ca ei sau ca cei din zilele noastre care ratacesc incoace si incolo, ca si cum n-ar fi cunoscut adevarul lui Dumnezeu. Mereu preocupati, mereu atenti la Cuvantul lui Dumnezeu! Dumnezeu ne-a lasat Cuvantul Lui, ne-a lasat indrumari pentru toate imprejurarile din viata noastra. El ne vorbeste prin Duhul Lui cel Sfant. Sa luam seama sa nu cumva sa ajungem in starea aceasta de impietrire, sa nu mai auzim glasul lui Dumnezeu.
    Daca ai aceasta trasatura, iti este simtitor cugetul la glasul lui Dumnezeu, fie ca indemnul vine din Cuvantul Lui – nu are importanta prin cine vine – fie ca vine prin Duhul lui Dumnezeu. Ai aceasta trasatura caracteristica a copiilor lui Dumnezeu, esti un copil al lui Dumnezu. Altminteri poti sa asculti glasul unui om.  Omul nu poate da mantuire. Poti sa asculti de indemnurile inimii d-tale; dar ele nu duc la mantuire. Inima este nespus de inselatoare si de deznadajduit de rea, spune Scriptura. Cine poate s-o cunoasca? Numai Dumnezeu. Noi nu putem, noi suntem niste cunoscatori falsi ai inimilor noastre. Noi nu cunoastem adevarul, ne place sa vedem inima noastra buna, atunci cand ea este plina de pacate si faradelegi. Sa fim veghetori in privinta aceasta. Astazi daca auziti glasul lui Dumnezeu, nu va impietriti inima, ci dati ascultare glasului lui Dumnezeu, ca sa aveti aceasta trasatura a copiilor Lui, ca ei asculta glasul Domnului Hristos.
    O alta trasatura este ca Domnul Hristos cunoaste pe ai Lui. Ei se stiu cunoscuti de Domnul Hristos si in aceasta este feicirea lor. Ei nu se ascund de fata Domnului Hristos. Ei nu se ascund de Dumnezeu, asa cum fac oamenii care nu-L cunosc pe Dumnezeul viu si adevarat, care fug departe de fata Lui, crezand ca nu vor da niciodata socoteala de ceea ce fac. Ei sunt bucurosi ca se stiu cunoscuti de Domnul Hristos.
    Da, Domnul Hristos cunoaste inimile noastre mult mai bine decat le cunoastem noi. Cand vine Natanael la Domnul Hristos, ii spune: “Iata un israelit in care nu este viclesug. – De unde ma cunosti? – Inainte de a te chema Filip la Mine, te-am vazut sub smochin. Se mira Natanael: Cum, atunci cand eu m-am dus sa ma rog, sa vad daca El este Mesia, in locul acela ascuns, m-a vazut! Atunci cu adevarat Tu este Fiul lui Dumnezeu!
    De alta parte, Petru este adus de Andrei la Domnul Isus. Domnul Isus ii spune: Tu esti Simon, fiul lui Iona. De acum incolo te vei chema Chifa, adica Petru. Domnul Isus l-a cunoscut.
    Iata, niste prieteni cumsecade vor sa faca bine prietenului lor bolnav si nascocesc un mijloc minunat, pentru ca nu se putea patrunde altfel la Domnul Hristos. Incredintati ca numai Domnul Hristos il poate face bine, il  coboara in fata Lui, pe deasupra acoperisului casei. Domnul Isus ii da ceea ce trebuia sa ii dea, adica iertarea pacatelor. Dar in acelasi timp carturarii care erau acolo, fara sa-si exprime gandurile lor, nutreau ganduri vrajmase Domnului Hristos. Deodata Domnul Hristos le spune: “Pentru ce cartiti in inimile voastre?” Si s-au vazut dati de gol.
    Ei bine, Domnul Hristos cunoaste inimile oamenilor. Iata, de pilda, pe Petru. In clipa grozava, cand din neveghere tagaduieste pe Domnul Hristos si spune: “Nu-L cunosc!”, dupa ce isi da seama ce a facut, cand a intalnit privirea Domnului Hristos, numai atat i-a fost de ajuns; deodata s-a trezit: ce-am facut! S-a dus totul, nu mai sunt piatra (Petru), nu mai ma primeste! Si are dreptate. Eu sa-L tagaduiesc pe Domnul Hristos? Si in aceasta stare de chin va puteti inchipui ce a fost in Petru. Cand a intalnit aceasta privire a Domnului Hristos, Petru a iesit afara si a plans cu amar. Este o situatie grea pentru Petru. In plansul lui se arata toata durerea lui de a fi nefolositor pentru Domnul Hristos, pe care L-a tagaduit in halul acesta.
     Dar Domnul Isus il cunoaste, stia ca Îl tagaduise, este adevarat, dar stie ca totusi Petru Il iubeste. Si cand inviaza, gandul Domnului Hristos se duce intr-adevar la ucenici: “Duceti-va si spuneti ucenicilor Mei si lui Petru, ca am inviat.” A avut o grija deosebita pentru Petru. Cand a auzit Petru ca asa a spus Domnul Hristos, parca, in sfarsit, a inceput sa se mai faca lumina in sufletul lui. Cum, Se gandeste la mine! El stie ca Îl iubesc. Daca El mi-a trimis aceasta veste, inseamna ca stie ca Îl iubesc. Am pacatuit greu, dar Îl iubesc. Iar cand Domnul Hristos vine pe malul lacului si, plimbandu-Se, il intreaba prieteneste si bland, cum numai El poate sa intrebe: “Simone, Ma iubesti?” de trei ori repeta aceasta intrebare si Petru, coplesit de dragostea care i se arata, spune: “Doamne, Tu toate le stii,” cu alte cuvinte, ma cunosti ca Te iubesc. 
    Iata de ce Domnul Hristos este numit in Cuvantul lui Dumnezeu Mare Preot care are mila de noi. Nu acopera pacatele noastre. Pacatul ramane pacat, de oricine este savarsit. Domnul Hristos nu nesocoteste pacatul. Insa El ne cunaste slabiciunile, cunoaste imprejurarile care ne-au dus la pacat, cunoaste totul  Cutare mama a batut pe nedrept un baiat. A facut un pacat, este adevarat, dar Domnul Hristos stie ce larma, ce zgomot este in casa ei din pricina copiilor multi si, in afara de aceasta, mai stie ca mama n-a mai dormit de cateva nopti din pricina micutului care plange mereu, din cauza durerii de masele. Domnul Hristos ne cunoaste imprejurarile noastre, ne cunoaste asa de bine! De aceea ne poate veni in ajutor, pentru ca ne cunoaste.
    Fiindca ne stim cunoscuti de Domnul Hristos, fiind cunoscute toate imprejurarile noastre, din pricina aceasta suntem fericiti in Domnul Hristos. El ne cunoaste pe toti, credinciosi sau necredinciosi. Daca cei necredinciosi ar sti cum le cunoaste Domnul Hristos trecutul, prezentul si viitorul lor, cum n-ar mai sta nepasatori fata de El si s-ar lasa biruiti de acest ochi care patrunde prin cele mai mari ascunzisuri si vede toate: este ochiul Domnului Hristos. Daca am sti noi adevarul acesta ca suntem cunoascuti, ce bine ne-ar face lucrul acesta! Altul ar fi drumul vietii noastre, am da dreptate Domnului Hristos si am trece de partea Lui.
    Si iata, ultimul semn al oilor Domnului Hristos este acesta: “ele vin dupa Mine,” adica ucenicii urmeaza pe Domnul Hristos. Ce inseamna asta? Ca ucenicul adevarat al Domnului Hristos n-o ia nici inainte, nici nu ramane in urma. Avram a luat-o inainte, socotind ca poate sa-L ajute pe Dumnezeu. Uneori socotim ca ceasul lui Dumnezeu merge putin cam in urma si ca noi suntem ceva mai intelepti ca Dumnezeu. Cand vine femeia canaaneanca la Domnul Hristos, El o respinge. Atunci ucenicii se cred mai intelepti ca El si intervin pentru femeie. “Striga dupa Tine; fa-i binele asta.” Iar Domnul Isus este silit sa le spuna adevarul: “Nu stiti ce Eu sunt trimis la oile pierdute ale casei lui Israel?” Cum vreti voi sa ies din Cuvantul lui Dumnezeu? Eu nu fac nimic de la Mine, vorbesc ce-Mi da Tatal.
    Da, credem ca noi suntem mai intelepti!  Spune Cuvantul lui Dumnezeu intr-un fel, dar lasi deoparte ce spune. Auzi de la un frate: Mai frate, nu spune asa Cuvantul? – Ei, spune, nu spune Cuvantul asa, e practic ce fac eu. A luat-o fratele inaintea Cuvantului lui Dumnezeu.
    Dar ucenicul nu ramane nici in urma, sa i se para ca pasii pe care ii face Domnul Hristos sunt prea mari, ca cerintele Lui sunt prea mari.
    “Fiti sfinti, caci Eu sunt sfant.” Pasi mari face Domnul Hristos intr-adevar. El a purtat pacatele noastre in trupul Lui pe lemn. Si-a dat viata pentru noi, de aceea cere mult. Avem sa luam ce ne cere El, sa intram in faptele pe care El ni le-a pregatit mai dinainte. Nu este motiv sa ramanem in urma, din pricina ca Domnul Hristos ne cere sa mergem pas la pas cu El. Oile Lui Il urmeaza in orice imprejurare.
    Daca ati sti ce simplu se rezolva nenumaratele probleme pe care le aduce viata, daca am avea aceasta lozinca: Doamne, ce vrei Tu sa fac? Daca ati sti cum se rezolva si asa numitele lucruri nevinovate sau indoieli care ar veni! Are voie un credincios sa bea, sa danseze, sa fumeze? Daca ati sti cum se rezolva toate acestea!
    Ori de cate ori ni se pun astfel de intrebari, imi vine in minte cazul lui Naaman. Dupa ce s-a trezit la viata si lepra lui pierise, el a inteles ca nu Elisei a facut lucrul acesta si nici apele Iordanului, ci puterea lui Dumnezeu s-a aratat. Cand a inteles el ca are a face cu Dumnezeul viu si adevarat, altul a fost drumul pe care a apucat, drumul credintei in Dumnezeul adevarat. Dar el are o nedumerire: Rogu-te, eu sunt general. Cand merge stapanul meu la temple idolesti, ma ia si pe mine. Ce sa fac? Daca noi am fi fost in locul prorocului, ce plini de sfaturi am fi fost: Naaman, sa stii ca daca te duci acolo, s-a ispravit cu tine! Naaman, trebuie sa te duci acolo sa marturisesti pe Dumnezeul viu si adevarat! Dar ce frumos ii raspunde prorocul: “Mergi in pace!” Cu alte cuvinte, Dumnezeu care te-a vindecat, caruia te-ai hotarat sa-I slujesti, El te va lumina in toate privintele.
    Sa urmam pe Domnul Hristos pas la pas, sa n-o luam nici mai inainte, nici sa ramanem in ruma, si vom avea dezlegare pentru orice imprejurare, oricat de grea ar fi, pentru orice intrebare, oricat de grea ar fi. Avem dezlegare, cu o singura conditie: sa urmam pe Domnul Hristos. Avem noi aceasta trasatura a copiilor lui Dumnezeu?
    Am incercat in seara aceasta, cu ajutorul lui Dumnezeu, sa vedem care este trasatura de capetenie a oamenilor acestora care pareau ca slujesc lui Dumnezeu si care totusi tagaduiau lucrarile lui Dumnezeu, nu vdeau puterea lui Dumnezeu: necredinta era trasatura lor de capetenie. Si ati vazut, de alta parte, care sunt trasaturile de capetenie ale oilor Domnului Hristos, ale celor credinciosi: ei cred, ei asculta glasul lui Dumnezeu, ei sunt cunoscuti de Dumnezeu si ei urmeaza pe Domnul Hristos.
    Si acum eu intreb: Din care ceata sunteti, din ceata oamenilor evlaviosi care merg la templu, dar care nu vad lucrarea lui Dumnezeu infaptuita prin Domnul Hristos, prin jertfa Lui de pe Golgota? Daca suntem in aceasta situatie, este trist lucru. Mai trist insa este sa ramanem in aceasta situatie. Este vremea, in urma celor auzite, sa ne trezim din aceasta stare. Daca este cineva in starea aceasta, sa stie macar atat: este o stare primejdioasa, duce la moarte si inca moarte vesnica. Primiti-L acum pe Domnul Hristos. El va cheama sa treceti in ceata oilor Sale. El va da credinta, El va da o ureche ascultatoare de glasul Lui, El va da inima Lui, El va face sa mergeti alaturi de El.
    Credeti in jertfa Domnului Hristos si aveti pacatele iertate, ca sa traiti aici in lume cum a trait Hristos, spre slava lui Dumnezeu si spre fericirea dumneavoastra.
                                           Gheorghe Cornilescu
                                            25 septembrie 1958
Multumim  si apreciem  bunavointa fr. Horia Azimioara prin care am primit meditatiile si predicile fr. Gheorghe Cornilescu !15918_996289093720440_2479486279249126667_n1655774_835028669892544_6812344486203524506_o

Read Full Post »

  1005499_654057617945272_725542403_n1957996_458968030964218_935759081704337320_n     Iubirea lui Dumnezeu

    “Atat de mult a iubit Dumnezeu lumea, ca a dat pe singurul Sau Fiu, pentru ca oricine crede in El sa nu piara, ci sa aiba viata vesnica” (Ioan 3.16).
U303336_318439014888848_1550120380_n
    Sunt cuvinte pe care multi dintre noi le cunosc pe dinafara, dar este interesant, este si foarte bine sa le cunoastem si pe dinauntru, adica sa le cunoastem si continutul ce-l au pentru sufletele noastre. Numai astfel – daca le cunoastem si pe dinauntru – vor fi cu adevarat folositoare pentru sufletele noastre. Iata de ce vom incerca acum sa intelegem continutul pe care il au aceste cuvinte.
    Din prima parte a acestui verset invatam ca Dumnezeu a dat lumii un dar mare, a dat pe singurul Lui Fiu. Din a doua parte a versetului invatam ca si noi avem fata de acest mare dar al lui Dumnezeu o mare indatorire si anume: sa primim, prin credinta, acest dar minunat al lui Dumnezeu, ca sa avem in El viata vesnica.
    Noi ne-am obisnuit mult cu iubirea lui Dumnezeu si nu ne mai pare un lucru neobisnuit descoperirea acestei iubiri a Lui. Niciunuia dintre pagani nu i-a trecut vreodata prin gand ca zeii, facuti dupa inchipuirea lor si carora se inchinau, I-ar iubi; dimpotriva, ei se temeau de zei si cautau sa le aduca jertfe pentru ca sa le potoleasca mania.
    Este cunoscuta intamplarea cu un om din vechime care a primit vizita unui prieten al sau, caruia ii spunea ca lui toate ii merg bine. Atunci prietenul i-a spus asa: “Daca astfel stau lucrurile, atunci sa stii ca zeii nu-ti sunt favorabili! Jertfeste-le numaidecat ceva de pret, la are tii foarte mult, daca vrei sa le potolesti mania!” El avea un inel scump, de mare pret; l-a aruncat in mare. A doua zi pescarii aduc un peste si, spre uimirea lor, gasesc in peste inelul aruncat in apa. Cand a vazut lucrul acesta, prietenul ce venise sa-l viziteze i-a spus: “Hotarat lucru ca zeii vor sa te piarda si, ca sa nu pier impreuna cu tine, plec numaidecat!” Iata dar, aceasta era gandirea oamenilor din vechime cu privire la legatura lor cu zeii ce-i aveau.
    Dar nici la poporul lui Dumnezeu, care avea si cunostea legea lui Dumnezeu, nu era cunoscuta dragostea lui Dumnezeu. Ei vorbeau despre sfintenia lui Dumnezeu, vorbeau despre dreptatea lui Dumnezeu, dar prea putin L-au cunoscut ca Tata care ii iubeste. In Vechiul Testament se vorbeste despre Dumnezeu ca Tata al orfanilor si al vaduvelor; aceasta insa mai mult in proroci si intr-un avant poetic, nu ca o stare permanenta de legatura intre oameni si intre Dumnezeu. Iata,prin urmare, greutati in intelegerea iubirii lui Dumnezeu fata de oameni.
    Dar poate ca viata oamenilor pe care Dumnezeu i-a iubit atat de mult indreptatea iubirea aceasta? Dupa cate citim in Cuvantul lui Dumnezeu (in epistola apostolului Pavel catre Romani 1) despre viata unor astfel de oameni, vedem ca mai degraba aceasta viata era de natura sa indeparteze dragostea lui Dumnezeu decat s-o apropie: “Fiindca, macar ca au cunoscut pe Dumnezeu, nu L-au proslavit ca Dumnezeu, nici nu I-au multumit, ci s-au dedat la gandiri desarte si inima lor fara pricepere s-a intunecat. S-au falit ca sunt intelepti si au schimbat slava Dumnezeului nemuritor intr-o icoana care seamana cu omul muritor, pasari, dobitoace cu patru picioare si taratoare… Fiindca n-au cautat sa pastreze pe Dumnezeu in cunostinta lor, Dumnezeu i-a lasat in voia mintii lor blestemate, ca sa faca lucruri neingaduite…” (versetele 21-23, 28).
    Iata starea oamenilor, stare care nu putea sa fie altfel decat era invatatura lor despre Dumnezeu. N-au pastrat cunostinta lor despre Dumnezeu; au schimbat slava Dumnezeului viu si adevarat cu faptura lui Dumnezeu. Au facut lucruri de necrezut; au inceput sa se inchine intr-o parte unui bou, in alta parte unei vaci si atunci viata lor s-a potrivit cu parerea lor. Deci nici viata lor nu era de natura sa indreptateasca dragostea lui Dumnezeu fata de oameni.
    Dar poate veti zice: Da, dar poporul lui Dumnezeu era mai bun in aceasta privinta. Tot apostolul Pavel ne spune, ca unul care ii cunostea mai bine: “Tu, care te numesti iudeu, care te rezemi pe o lege, care te lauzi cu Dumnezeul tau, care cunosti voia Lui, care stii sa faci deosebire intre lucruri, pentru ca tu este invatat de lege; tu, care te magulesti ca esti calauza orbilor, lumina celor ce sunt in intuneric, povatuitorul celor fara minte, invatatorul celor nestiutori, pentru ca in lege ai dreptarul cunostintei si al adevarului; tu, deci, care inveti pe altii, pe tine nu te inveti? Tu, care propovaduiesti “sa nu furi” furi? Tu, care zici: “sa nu preacurvesti”, preacurvesti? Tu, caruia ti-e scarba de idoli, le jefuiesti templele? Tu, care te falesti cu legea, necinstesti pe Dumnezeu prin calcarea legii? Caci “din pricina voastra este hulit Numele lui Dumnezeu intre neamuri”, dupa cum este scris” (Romani 2. 17-24).
   Iata dar ca nici poporul acesta, care avea legea, descopeirea voii lui Dumnezeu, nu isi potrivea viata dupa aceasta descoperire a voii lui Dumnezeu. Prin urmare, nici purtarea lor nu indreptatea dragostea lui Dumnezeu.
    Totusi Dumnezeu spune in Cuvantul Lui: “Atat de mult a iubit Dumnezeu lumea..” Cu toate ca oamenii aveau ganduri nepotrivite despre dragostea Lui, cu toate ca viata lor era departe de a indreptati dragostea lui Dumnezeu si cerea mai degraba osanda, totusi, atat de mult a iubit Dumnezeu lumea!
    Sa ne gandim acum, pornind de la lucrurile firesti: Care dintre noi, avand un fiu si stiind ca oamenii rai la care este trimis se vor purta urat cu el, il vor batjocori, il vor bate, il vor scuipa, iar in cele din urma il vor omori, s-ar invoi cu gandul sa-si trimita fiul la acesti oameni? Cu toate acestea, Dumnezeu a stiut mai dinainte (prorocii din vechime ne stau dovada ca mai dinainte a stiut) ce avea sa se petreca cu Fiul Sau. Este de ajuns sa ne indreptam privirea spre capitolul 53 din cartea prorocului Isaia si vom vedea cum, cu foarte mult timp inainte de venirea Domnului Isus Hristos, se cunosteau toate urmarile, toate suferintele, pana si moartea Lui in chinuri cumplite, de nespus.
    In adevar, intra Domnul Isus Hristos Mantuitorul in lume si nu gaseste adapost decat intr-un staul de vite. Fiecare dintre noi, daca n-am avut leaganul nostru, totusi am avut un pat pe care ne-am nascut. Si asa cum a fost intrarea Domnului Isus in lume, tot asa I-a fost si umblarea pe acest pamant: sarac si fara vaza a umblat El in lume. Daca noi am fi intrebati unde locuim, fiecare am putea spune numaidecat adresa, strada si numarul imobilului. Daca L-ar fi intrebat cineva pe Domnul Isus unde locuieste, El i-ar fi raspuns: “Vulpile au vizuini si pasarile cerului au cuiburi, dar Fiul Omului n-are unde-Si odihni capul” (Matei 8.20; Luca 9.58). Atat de sarac era El! Este adevarat, cand era in casa din Betania, cand era in casa lui Petru la Capernaum, cand a fost poftit in casa mai-marelui vamesilor – Zacheu – atunci putea sa spuna si El ca are un acoperis; altminteri insa putea sa I se intample cum I s-a intamplat in Samaria, unde n-au vrut sa-L primeasca si a trebuit sa ramana atunci sub cerul liber.
    Dar saracia si batjocura nu L-au parasit nici la moarte pe Domnul Isus Hristos. Daca fiecare dintre noi speram sa avem un pat la moarte, Domnul Hristos nici la moarte nu a avut un pat; dimpotriva, a fost intins pe cruce si I s-au batut piroane in maini si in picioare. Si daca la morti, de obicei, se pastreaza o oarecare tacere, liniste, din respect pentru cel plecat dintre cei vii, apoi la Domnul Hristos nici atat; hule, batjocuri, strigate au fost partea Lui pe cruce, peste suferinta de pana atunci. Toata averea Lui a fost o camasa; si aceea este pusa la sorti de soldati, ca sa stie a cui sa fie.
    Dumnezeu stia bine mai dinainte lucrul acesta si totusi, atat de mult a iubit Dumnezeu lumea ca a dat pe singurul Lui Fiu la moarte, ca sa poarte in trupul Lui pe lemnul crucii toate pacatele noastre.
    Cu toate piedicile puse de oameni, iubirea lui Dumnezeu a fost mai mare. Astfel se lamureste acest cuvant: “atat de mult.”
    Fireste ca iubirea lui Dumnezeu este cu mult mai adanca decat o putem infatisa noi. Am pus inainte piedicile acestea mari, din ce in ce mai mari, ca sa se vada ceva din adancimea dragostei lui Dumnezeu, dar ea este cu mult mai adanca si mai cuprinzatoare decat putem spune noi. Aceasta dragoste care, impotriva oricarei purtari a noastre, a dat pe Domnul Isus Hristos la moarte si inca moarte de cruce, ca sa poarte in trupul Lui pe lemn pacatele noastre, ne oblige sa primim acest dar al lui Dumnezeu.
    Poate veti intreba: Cum sa-L primim? Cum este cu putinta sa-L primim? – Asa cum spune aici: “oricine crede in El.” Credinta insemneaza primire. Asa ne spune Domnul Hristos, cand ne vorbeste despre El: “A venit la ai Sai si ai Sai nu L-au primit. Dar tuturor celor ce L-au primit, adica celor ce cred in Numele Lui, le-a dat dreptul sa se faca copii ai lui Dumnezeu” (Ioan 1.11-12). Aceasta insemneaza primirea Domnului Isus Hristos: credinta – a crede – in Domnul Isus Hristos.
    Este adevarat ca acest cuvant si-a pierdut intelesul pe care il avea la inceput. Asa se intampla cu cuvintele prin intrebuintarea lor repetata, deasa: li se toceste intelesul. Credinta inseamna totuna cu primirea Domnului Isus Hristos; ea nu insemneaza numai sa socotim ca adevarate unele lucruri, cu alte cuvinte sa socotim ca Domnul Isus S-a nascut in Betleem, ca a murit pe crucea de pe Golgota, adica sa stim cu capul lucrurile acestea. In epistola lui Iacov (2.19) se spune ca, in felul acesta: cu capul, si dracii cred si se infioara, dar ei nu capata nimic din acest fel de a crede; nu pot sa primeasca pe Domnul Isus si raman mai departe in neascultarea lor. Deci, credinta nu este numai sa tii ca adevarate unele lucruri, cu capul; este vorba ca aceasta credinta sa se coboare la inima, pentru ca sa primim in inima pe Domnul Hristos, Mantuitorul, Darul acesta mare al lui Dumnezeu.
    Credinta, de alta parte, nu este nici ceea ce s-a sters prin deasa intrebuintare a acestui cuvant si a ajuns sa insemneze tot cat “mi se pare”. Oamenii, cand au ceva nesigur, spun cuvantul “cred”, adica “mi se pare ca asa este.” Nu, aceasta nu este credinta despre care vorbeste Cuvantul lui Dumnezeu. Credinta nu este o simpla parere, ci este, asa cum se arata in epistola catre Evrei (capitolul 11.1): “Credinta este o incredere neclintita in cele nadajduite, o puternica incredintare despre lucrurile care nu se vad.” Credinta aceasta despre care ni se vorbeste aici, in Cuvantul lui Dumnezeu, este o credinta sigura, nicidecum o bajbaire prin intuneric.
    Credinta nu se mosteneste, cum socotesc unii oameni; ceea ce mostenim este un fel desert de vietuire, cum ne invata Sfanta Scriptura: “Stiti ca nu cu lucruri pieritoare, cu argint sau cu aur, ati fost rascumparati din felul desert de vietuire pe care-l mosteniserati de la parintii vostri, ci cu sangele scump al lui Hristos, Mielul fara cusur si fara prihana” (1 Petru 1.18-19).
    Credinta vine, asa cum ne invata Cuvantul lui Dumnezeu: “Credinta vine in urma celor auzite, iar cele auzite din Cuvantul lui Dumnezeu” (Romani 10.17). De aici, din Cuvantul lui Dumnezeu, aflam despre starea noastra de instrainare de Dumnezeu, despre starea noastra de indepartare de Dumnezeu si chiar de vrajmasie fata de El. Tot de aici aflam ca Domnul Isus Hristos a purtat, in trupul Lui pe lemnul crucii, pacatele noastre si suntem chemati sa iesim din starea noastra de pacat, prin credinta in jertfa Domnului Isus Hristos. Auzim lucrurile acestea si, daca le punem la inima, asa vine credinta, asa punem mana pe ceea ce ne spune Dumnezeu.
    Cand El zice: “Voi sunteti pacatosi,” tu zici: Da, asa este! El continua: “Fiul Meu a murit pentru voi,” tu zici: Da, pentru mine a murit El! – Aceasta este credinta. Si credinta aceasta primeste daruri nespus de mari si minunate; si fara ea nu se poate trece din moarte la viata.
    Pentru ca sa intelegem si mai bine ce insemneaza credinta care mantuieste, sa ne gandim la doua fapte din viata noastra de toate zilele:
    Iata, vine boala peste unul sau altul. Ce tare se simte omul cand este sanatos! Nu vrea sa stie de nimeni. Din clipa in care se imbolnaveste, cheama numaidecat doctorul. Daca doctorul ii spune ca trebuie sa puna comprese reci, pune asa cum ii spune doctorul; daca ii zice sa puna numai caldura, asa face. Vrea omul sa se faca sanatos. Daca spune doctorul ca in imprejurarea aceasta nu-I ajuta decat operatia, operatie vrea sa i se faca, numai vindecat sa fie.Toata increderea si-o pune in cazul acesta in doctor. Viata bolnavului atarna de doctor, de tot ceea ce ii spune doctorul sa faca.
    Ei bine, si noi suntem bolnavi, este adevarat, nu in trupurile noastre; suntem bolnavi in sufletele noastre, de o boala rea si grea – boala pacatului. Suntem noi incredintati ca am pacatuit inaintea lui Dumnezeu? Este adevarat ca cel mai greu cuvant de inteles pentru omul firesc (uneori si pentru cel duhovnicesc) este acesta: eu am pacatuit! Si am pacatuit nu numai inaintea oamenilor, ci asa cum spune psalmistul: “Inaintea Ta, numai impotriva Ta, Doamne, am pacatuit si am facut ce este rau inaintea Ta!” (Psalmul 51.4). Si cu toate acestea, daca cercetam in lumina lui Dumnezeu gandurile noastre, vorbele noastre, vom vedea ca nici unul din acestea nu poate sta inaintea lui Dumnezeu. Si atunci, ce este de facut? Ceea ce spune clar Cuvantul lui Dumnezeu: “Daca ne marturisim pacatele (dupa ce le-am cunoscut), El este credincios si drept ca sa ne ierte pacatele si sa ne curateasca de orice nelegiuire” (1 Ioan 1.9). Cu alte cuvinte, nu numai ca ne scapa de pacate, dar ne asaza pe un taram nou, de sfintenie. Sa ne incredem in Domnul Isus Hristos macar cu increderea cu care ne incredem in doctoral pamantesc, ca sa ne vindece de boala trupului.
    A doua asemanare o luam din imprejurarea care are loc aproape in viata fiecarui om. Se casatoreste fata si renunta la numele ei, la casa ei, la parintii ei, uneori la orasul in care s-a nascut, alteori chiar la tara de care este legata, ca sa urmeze pe sotul ei. De acum viata ei este viata sotului ei. Dar, de cate ori increderea aceasta in el a fost data de rusine, nu s-a dovedit sa fie la inaltimea ei! Si totusi, fetele, cand se casatoresc, isi incredinteaza soarta in mana sotului lor.
    Tot asa, ba chiar cu atat mai mult, sa facem si noi cu increderea noastra, cu credinta noastra fata de Domnul Isus, despre care niciunul macar dintre cei ce au venit la El, nu poate sa spuna ca a fost dat de rusne; dimpotriva, cu cat ramane cineva mai mult la Domnul Isus, cu atat mai mult spune: O, de L-as fi cunoscut din tinerete! Atunci nu as fi trecut prin ce am trecut, prin atatea si atatea lucruri intunecate din viata mea! Da, absolut nici unul dintre cei ce au venit in adevar la El, nu poate spune ca este rau la Domnul Isus Hristos sau ca au dat gres cu increderea lor deplina, totala, in El, Mantuitorul si Domnul lor, plin de dragoste si de bunatate.
    Astfel dar, iubitilor, indrazniti, macar cu increderea pe care o pune bolnavul in doctor si sotia in sotul ei, sa veniti la Domnul Isus Hristos, sa-L primiti pe El in inima dv., pe El, Mantuitorul, care poate si doreste sa va ierte toate pacatele savarsite si de orice fel, si sa va dea viata vesnica (Efeseni 1.7; Ioan 1.36).
    Dar va zice cineva: Viata vesnica o vom avea dincolo! Acolo se va vedea si cine este la dreapta si cine este la stanga! – Nu, nu! Vorbele acestea nu se intemeiaza, nu sunt scoase din Cuvantul lui Dumnezeu, ci ele circula, necontrolate cu acest scump Cuvant, din gura in gura! Auziti si tineti bine minte: Viata vesnica, daca nu o avem aici, nu o putem avea dincolo. Ascultati ce este scris in Cuvantul lui Dumnezeu: “Viata vesnica este aceasta: sa Te cunoasca pe Tine, singurul Dumnezeu adevarat si pe Isus Hristos, pe care L-ai trimis Tu” (Ioan 17.3).
    Si lucrul acesta nu se poate face decat cata vreme omul este viu, traieste pe acest pamant. “Sa stiti ca Fiul Omului – Domnul Isus Hristos – are putere pe pamant sa ierte pacatele” (Matei 9.6) si, prin urmare, sa dea viata vesnica, viata care incepe odata cu primirea Domnului Isus Hristos –  acest DAR minunat si desavarsit, facut omenirii intregi de Dumnezeu, prin care Si-a aratat dragostea Lui nespus de mare. De acest dar insa beneficiaza si se bucura numai cei ce-L primesc acum, in viata de pe pamant.
    Pana cand am venit la Domnul Hristos, am crezut si noi, ca aproape toti oamenii, in Dumnezeu. Dar ce fel de Dumnezeu? Era un Dumnezeu dupa inchipuirea mintii noastre intunecata de pacate; un Dumnzeu care nu avea niciun fel de legatura cu viata noastra, cu noi personal; un Dumnezeu departe de noi, un Dumnezeu care nu Se interesa de noi, de viata noastra. Ne socoteam singuri intelepti, liberi sa traim cum ne place, dupa pornirile inimii noastre, straina de voia lui Dumnezeu.
    Cand insa L-am primit ca Mantuitor personal pe Domnul Isus Hristos, atunci am cunoscut pe Dumnezeul viu si adevarat, Dumnezeu care ne iubeste, care ne poarta de grija. Se intereeaza de noi si de viata noastra pana in cele mai adanci si mici amanunte, este plin de indurare si de bunatate; Dumnezeu care, totodata, este si drept si sfant si Caruia Ii vom da socoteala de viata noastra pe care o traim aici pe pamant, pentru ca suntem faptura mainilor Lui; El este Creatorul nostru. Acesta este Dumnezeul viu si adevarat!
    Despre Domnul Isus Hristos nu spunem ca oamenii nu cred in El, dar nu cred in “Hristosul pe care L-a trimis Dumnezeu” sa-L primeasca in inima lor ca Mantuitor. Ei cred intr-un Hristos – asa, cu capul – care nu are nicio legatura cu ei, cu viata lor; un Hristos de care isi amintesc o data pe an, cand indeplinesc unele forme si obiceiuri, care nu au absolut nicio legatura cu Hristosul Cel viu si adevarat, care Si-a jertfit viata pe crucea Golgotei, in chinuri cumplite, pentru iertarea pacatelor lor; si a facut jertfa suprema din iubirea nemarginita fata de ei, pentru a avea parte de fericirea adevarata si vesnica, eliberati de sarcina grea a pacatelor si izbaviti de osanda de veci. Acest Hristos viu si adevarat – Fiul Dumnezeului viu si adevarat – nu inceteaza sa cheme atat de duios: “Veniti la Mine toti cei truditi si impovarati si Eu va voi da odihna pentru sufletele voastre” (Matei 11.28).
    Dumnezeu Insusi indreapta chemare cand spune: “Intoarceti-va la Mine si Ma voi intoarce si Eu la voi! Intoarceti-va de la caile voastre cele rele, de la faptele voastre cele rele!” (Zaharia 1.3-4). “Intoarceti-va la Mine cu toata inima!” (Ioel 2.12-13). “Intoarceti-va la Acela de la care v-ati abatut mult!” (Isaia 31.6).
    “Dumnezeu nu tine seama de vremurile de nestiinta si porunceste acum tuturor oamenilor de pretutindeni sa se pocaiasca, pentru ca a randuit o zi in care va judeca lumea dupa dreptate, prin Omul (Domnul Isus Hristos) pe care L-a randuit pentru aceasta si despre care a dat tuturor oamenilor o dovada netagaduita prin faptul ca L-a inviat din morti…” (Fapte 17.30-31). “Oamenilor le este randuit sa moara o singura data, iar dupa aceea vine judecata” (Evrei 9.27).
    Si acum, dupa ce am vazut iubirea fara margini a lui Dumnezeu prin darul nespus de mare pe care ni l-a facut in Domnul Isus Hristos, aceasta iubire desavarsita, suntem indemnati sa venim la El si sa primim darul prin credinta, cu deplina incredere sa ne apropiem de Dumnezeul viu si adevarat, de la care capatam o inima noua, in care sa locuiasca si sa stapaneasca El – Cel ce ne-a iubit atat de mult, dand pacea Lui cea neintrecuta, pentru adevarata si deplina noastra fericire; totodata capatam viata vesnica, in care vom fi pentru totdeauna impreuna cu El.
                                                        Gheorghe Cornilescu
 Multumim  si apreciem  bunavointa fr. Horia Azimioara prin care am primit meditatiile si predicile fr. Gheorghe Cornilescu !
320231_4521558563013_58707351_n
15036380_10154180734087804_4465204392196086139_n

Read Full Post »

  4cd8d9f37ea46f4b5d6b629ac68a2c20st%20michaels%20mount%20cornwallDomnul Isus Hristos vine!

                               (1 Tesaloniceni 4.15-18)

    Evenimentele din vremea noastra pun mereu inainte intrebarea: Nu  va veni oare curand Domnul Isus Hristos pe acest pamant? Nu a trecut de mult peste ceasul al unsprezecelea?

    Sfanta Scriptura nu ne lasa in necunostinta cu privire la aceste lucruri. Mai intai ea raspunde la intrebarea: Cand va veni Domnul Isus? cat se poate de lamurit: Intr-o vreme cand ne asteptam mai putin. Deodata si pe neasteptate va fi venirea Domnului Isus. Despre vreun semn deosebit inainte de venirea Lui, Biblia nu ne spune nimic. De aceea este nepotrivit sa credem ca, fiindca este asa si asa in lume, de ceea va veni curand Domnul.

    Semnele lasate in Sfanta Scriptura nu sunt in legatura cu venirea Domnului Isus pentru credinciosi, pentru  Biserica Lui, ci sunt in legatura cu vremea de cand S-a inaltat la cer si pana la venirea Lui pentru judecata popoarelor aflate in viata, adica pana la sfarsitul domniei lui Antihrist. De asemenea nici “ziua Domnului”, cum o numeste mereu Scriptura, nu sta in legatura cu rapirea, ci cu judecata si imparatia de o mie de ani, pe care o va intemeia Domnul Isus pe acest pamant dupa vremea lui Antihrist (2 Tesaloniceni 2.2).

    La intrebarea “Cum va veni?” ni se da raspuns in cartea Faptele Apostolilor 1.11: “Acest Isus, care S-a inaltat la cer, va veni in acelasi fel cum L-ati vazut mergand la cer”. Deci, asa cum S-a inaltat la cer, tot asa va veni iarasi pe pamant. Sa nu ne facem dar iluzii, ci sa fim multumiti cu acest raspuns. 

    O alta problema pentru credinciosi o ridica intrebarea: Ce se va intampla cand va veni Domnul Isus? Si in aceasta privinta Scriptura ne da un raspuns foarte clar. Intai vor invia cei morti in Hristos, oamenii care au primit pe Domnul Isus ca Domnul si Mantuitorul lor in viata lor, si ei vor iesi in intampinarea Lui in vazduh. Toti ceilalti care au stat departe de El si L-au tagaduit, raman in mormintele lor (Apocalipsa 20.5). Asadar, in clipa in care Domnul Se ridica de pe scaunul Sau, vor invia toti ai Lui si vor merge in intampinarea Lui cu un trup nou.

    Mai departe, ce este in legatura cu venirea lui este schimbarea in acelasi timp si mergerea in intampinarea Lui a copiilor lui Dumnezeu. Toti cati traiesc in acel timp nu vor mai trece prin moarte, ci intr-o iuteala ca de fulger se vor schimba si vor primi acelasi trup de inviere ca si acela pe care Domnul Isus Insusi Il are. Aceasta miscare a mortilor si a celor vii o numeste Scriptura rapire. Ea se va face cu o iuteala care nu va da niciun ragaz pentru pregatire sau punere in ordine. De aceea este bine sa punem la inima cu toti indemnul Domnului Isus: “Vegheati, caci nu stiti cand va veni clipa aceasta!”

    La aceasta rapire, Domnul Isus va fi vazut numai de aceia care au legatura cu El si se stiu copii ai Tatalui Sau. Ceilalti oameni isi vor da seama numai din disparitia lor, ca s-a petrecut ceva neobisnuit in lume, ce sta in legatura cu ceea ce au spus mai dinainte mereu cei credinciosi.

    Si acum, o intrebare personala pentru noi: Facem noi parte dintre aceia care vor merge cu Domnul Isus cand va veni El? Sau facem parte dintre aceia care vor ramane aici? Ferice de acela care asteapta pe Domnul si nu are nevoie sa se teama de aceasta clipa despartitoare! Din cele ce urmeaza vom vedea ce nespus de insemnat lucru este sa facem parte din “mireasa” Lui.

    Indata dupa ce are loc aceasta rapire, Antihristul in persoana va lua in stapanire acest pamant. Antihristul, intruchiparea Satanei, este o persoana cu posibilitati extraordinare, care are puterea sa ia intreaga lume in mana.

    Fireste ca antihristul nu va lua de la inceput o pozitie cu totul impotriva lui Dumnezeu, ci va incerca sa insele pe oamenii care vor inca sa fie evlaviosi si buni si sa-i atraga de partea lui. Dar dupa scurta vreme se va arata ca dusmanul si impotrivitorul cel mai mare al lui Dumnezeu si va stapani lumea. Acestea ni le arata Apocalipsa de la capitolul 5 pana la 19. Catastrofe, cutremure, plagi, boli, razboaie si alte lucruri asemanatoare se vor arata intr-o forma cum nu le-a cunoscut lumea pana atunci. Niciun om nu va avea posibilitatea sa se miste pe acest pamant ca un copil al lui Dumnezeu. Fara nicio deosebire, toti cati au fost miscati prin rapirea credinciosilor si vor pune mana pe Biblie, vor plati credinta lor cu viata lor.

    In acest timp, cand se petrec acestea pe pamant si care vor dura cativa ani, in cer se petrec urmatoarele: Domnul Isus Hristos va judeca si va rasplati, dupa credinciosia, dragostea si predarea lor, pe ai Sai, pe care i-a adunat din toate partile pamantului (2 Cor. 5.10).

    Cat timp dureaza acestea, Scriptura nu ne spune. Ea ne spune numai ca, in timpul acestei judecati ingrozitoare care va veni peste pamant, scaunul de judecata al Domnului Hristos va fi asezat acolo, unde fiecare credincios va primi ce a fost in urmarea Domnului, in predarea si slujba pentru El. Lucrul acesta ne arata cat de serios este indemnul ce ni se da sa rascumparam vremea si sa urmam pe Domnul cu toata inima si sa-I slujim cu credinciosie.

    Mantuirea este un dar al harului lui Dumnezeu. Fiecare este mantuit fara sa faca el ceva pentru aceasta. Dar rasplata va atarna de felul cum am trait aici pe pamant pentru El. Domnul este drept si putem fi cu totul linistiti ca El va da fiecaruia ce i se cuvine. Daca omul s-a pus la dispozitia Lui in intregime, va primi mult. Daca omul a trait alaturi de credinta in Domnul Hristos si pentru sine, el va avea desigur parte de mantuire, dar nu si de rasplata (1 Corinteni 3.12-15).

    Dupa ce se va termina aceasta judecata a credinciosilor, va avea loc “nunta Mielului”, pe care ne-o descrie capitolul 19 din Apocalipsa.

Siguranta ca fiecare a primit, prin harul lui Dumnezeu, tocmai rasplata pe care trebuia s-o primeasca, va trezi in fiecare o bucurie negraita, care se va arata in nunta Mielului.

    Ce deosebire izbitoare intre ceea ce se petrece in cer si ceea ce se intampla pe pamant, sub domnia groaznica a lui Antihrist! Unde vom fi noi atunci?

    In timpul domniei lui Antihrist, pe pamant se va mai petrece un fapt: iudeii, poporul Domnului, vor fi mereu impinsi in necredinta lor, sa mearga in tara lui Israel. Legamantul pe care l-au facut la inceput cu antihristul, va fi rupt de acesta, deoarece el tinteste sa nimiceaca orice tine de Dumnezeu si ei sunt tocmai cea din urma dovada de adevarul Bibliei.

    Groaznica va fi aceasta vreme pentru poporul Israel, pe care Vechiul Testament ne-o descrie mai bine cu “necazul lui Iacov”. Intreaga asa-zisa crestinatate de pana acum, a carei viata arata cea mai cumplita contrazicere a adevaratului crestinism, va lua parte la nimicirea lui Israel.

    Intelegem bine pe apostolul Pavel, cand, in epistola catre Galateni 6.7 spune: “Nu va inselati! Dumnezeu nu Se lasa batjocorit. Ce seamana omul, aceea va si secera.” Iar in epsitola catre Evrei (10.31) citim: “Grozav lucru este sa cazi in mainile Dumnezeului Celui Viu!” Caci va fi ingrozitor ce va suferi Israel in acest timp, ca pedeapsa pentru necredinciosia lui, pentru neascultarea fata de Dumnezeu. In clipa aceea va fi – omeneste vorbind – platita toata nedreptatea lui fata de Dumnezeu.

    In urma acestui necaz (prorocul Zaharia descrie in chip deosebit apasarea lui Israel), unii din poporul Israel isi vor pune intrebarea: Sa fi avut oare dreptate Dumnezeu? – si vor gasi drumul spre Dumnezeu si-I vor cere ajutor. La acest strigat, Domnul Isus Hristos va veni pe pamant cu ai Sai, pe care i-a luat la El mai inainte; si anume va veni pe acelasi munte de pe care a plecat spre cer.

    Si atunci va avea loc judecata celor vii. Cei morti raman mai departe in mormintele lor. Aceasta o gasim descrisa amanuntit in evanghelia dupa Matei 25. Toate popoarele pamantului se vor aduna inaintea Lui si vor astepta osanda Lui. Antihristul va fi nimicit si Satana legat.

    Domnul Hristos va lua stapanirea in mainile lui pentru o mie de ani si va domni cu ai Sai pe acest pamant (Apocalipsa 20.1-10).

    Aceasta imparatie de o mie de ani va arata ce intentii avea Domnul Isus cu omenirea vremii Sale. Dreptatea desavarsita va deosebi stapanirea Domnului Hristos, cu totul deosebit de stapanirea lui Antihrist. Scriptura vorbeste ca Domnul Hristos va stapani cu un toiag de fier, asa incat raul nu poate sa se mai arate in niciun fel. Tot ceea ce ne spun Psalmii despre domnia Domnului Isus Hristos se va implini in aceasta vreme. Catastrofe, cutremure, plagi etc nu vor mai fi; omul la varsta de o suta de ani va fi inca un copilas; iudeii care pana acum au fost vrajmasi, se vor intoarce la Dumnezeu si vor vesti pe Domnul; leul va paste impreuna cu mielul etc.

    Dar vremea groazei n-a trecut. Dupa vremea aceasta de o mie de ani, Satana va fi dezlegat pentru putin timp si va insela pe toti cati s-au supus stapanirii Domnului Hristos in afara, dar inauntrul lor au ramas razvratiti impotriva Lui si au asteptat numai vremea in care sa poata lua din nou carma in mana lor. Va izbucni o mare razvratire impotriva Domnului Hristos si alor Lui, dupa care va urma, in scurt timp, judecata din urma, care va arunca in focul vesnic pe Satana si ajutorul sau.

    In timp ce la inceputul venirii din nou a Domnului Isus Hristos pe acest pamant pentru toate popoarele a avut loc numai judecata celor vii, acum are loc judecata celor morti care au murit fara sa recunoasca pe Domnul Isus Hristos ca Mantuitor al lor (Apocalipsa 20).

    Apoi pamantul cu tot ce este pe el va disparea si va face loc unui cer nou si pamant nou, pe care nu va mai stapani niciun pacat.

    Cu aceasta descriere se sfarseste cea din urma carte a descoperirii lui Dumnezeu. Dar este de ajuns ca sa ne arate seriozitatea vremii si ce avem de facut pentru a avea viata vesnica. Ferice de omul care a inteles bine si cu toata inima s-a predat Domnului si Mantuitorului, pentru ca sa traiasca impreuna cu El din vesnicie in vesnicie!

                                                           Gheorghe Cornilescu

Multumim  si apreciem  bunavointa fr. Horia Azimioara prin care am primit meditatiile fr. Gheorghe Cornilescu22febd37255af33aefa64b11c34c9174

Read Full Post »

13220804_868775609915928_7269341051572858121_oJertfirea lui Isaac

    Grea insarcinare a primit Avraam cand i s-a spus: “Ia pe fiul tau Isaac, pe singurul tau fiu pe care-l iubesti si adu-Mi-l jertfa pe muntele pe care ti-l voi arata”. Era grea aceasta insarcinare, cand se gandea ca l-a dobandit asa de greu pe Isaac, cand nu mai astepta nimic de la el insusi, nici de la sotia lui, la adanci batranete. Isaac era bucuria lor, era sprijinul lor. Pe deasupra, el era mostenitorul lui si nadejdea fagaduintei pe care i-o facuse Dumnezeu. Cine stie daca in tacerea lui, mergand spre Moria, nu se va fi gandit la toate acestea? Si cine stie daca nu va fi ajuns, in urma acestei gandiri, la hotararea aceasta trainica de a-l aduce jertfa, tocmai pentru ca stia ca Dumnezeu, care i l-a dat impotriva oricarei nadejdi, i-l va da si de data aceasta? Oricum, insarcinarea era grea. Daca ar fi murit Isaac sau daca i s-ar fi intamplat ceva, fireste ca si atunci ar fi fost greu pentru Avraam, dar totusi nu ar fi fost adus jertfa de mana lui ,asa cum i se cerea.
    Daca asa stau lucrurile, ne intrebam: De ce oare cere Dumnezeu aceasta jertfa mare din mana chiar a tatalui lui Isaac? Pentru ca Dumnezeu izbutise in cele din urma – este drept, prin grele incercari, dar izbutise – sa aiba primul loc in inima lui Avraam; de cand a venit Isaac insa, se pare ca inima lui Avraam aluneca din zi in zi tot mai mult spre baiatul lui, iar Dumnezeu era pe al doilea plan. Cand ii spune: “Ia pe fiul tau, pe unicul tau fiu pe care-l iubesti”, aici, in aceste cuvinte avem cheia pentru intelegerea intrebarii: De ce? De ce i-a cerut Dumnezeu o astfel de lucrare lui Avraam? Pentru ca, vazand primejdia spre care aluneca Avraam, vroia sa-l scoata din aceasta primejdie. Si Dumnezeu vrea sa aiba intreaga inima a lui Avraam, incat, cand ii cere sa-l aduca jetfa, pare ca-i spune: Avraame, ori Eu, ori Isaac!
    Dar, cum am spus, in tacerea lui spre Moria, Avraam a inteles: fara Isaac pot trai. Am dus-o eu o suta de ani fara el si am trait; fara Dumnezeu, in niciun caz, ma ingrozesc numai cand gandesc la acest lucru. De aceea l-a adus ca jertfa din mana lui. Nu l-a adus in fapt, este adevarat, dar prin credinta, asa cum spune Cuvantul lui Dumnezeu, el s-a desfacut complet de Isaac.
    Nu cumva, iubitilor, insarcinarea pe care i-a dat-o Dumnezeu lui Avraam asa de grea este si pentru noi? Nu cumva si noi avem Isaacul nostru, care se pare ca a luat loc mai mult decat Dumnezeu, fara sa ne dam seama, in viata noastra?
    Unii si-au  dat cu parerea ca Isaacul acesta al fiecaruia dintre noi ar fi un pacat iubit, de care ne-ar fi greu sa ne despartim. Dar nu cred ca este drept ce spun ei. De ce? Pentru simplul motiv ca Isaac era daruit de Dumnezeu, era fiul fagaduintei si nu putea in niciun caz sa fie ceva pacatos.
    De aceea, daca este vorba sa vedem cumva, sa decoperim pe Isaacul care a pus stapanire mai mult decat Dumnezeu in inima noastra, atunci trebuie sa-l cautam in fiintele noastre, in lucrurile noastre, in darurile pe care Dumnezeu ni le-a daruit – nu este vorba de vreun pacat. Acestea pot sa ia locul lui Dumnezeu, acestea pot deveni un Isaac al nostru, pe care Dumnezeu ni-l cere, hotarat.
    Sau El, sau Isaacul nostru. Dumnezeu ne vrea in intregime inima. A umblat atata vreme dupa noi si a lucrat atat de puternic in inima noastra, cu un pret mare ne-a rascumparat, nu mai suntem ai nostri, de aceea inima intraga ne-o vrea Dumnezeu. Cu o inima impartita nu putem merge pe calea lui Dumnezeu decat schiopatand si nu aducand slava lui Dumnezeu si nici macar folos pentru noi. De aceea se ivesc crize in viata noastra de credinciosi, asa cum se ivesc in viata bolnavilor crize. O trec, sunt scapati; n-o trec, este pericol.
    Un barbat statea la capataiul sotiei sale care era pe moarte si, fiindca era credinios – cel putin asa sustinea el – ingenunche la capataiul sotiei sale si spune: Doamne, Tu trebuie sa-mi scapi sotia, nu se poate altfel! Dar Dumnezeu n-a vrut. Si atunci omul acesta, care se pregatise in tineretea lui si acum urma sa vesteasca Evanghelia in toata lumea, omul acesta n-a trecut biruitor peste aceasta piedica. S-a luat la cearta cu Dumnezeu si a patit-o.
    O tanara vine la un credincios care vestea Evanghelia si ii spune: Am venit sa va cer un sfat. Eu sunt profesoara, sunt credincioasa Domnului Isus de mai multa vreme. De la o vreme s-a ivit in calea mea un doctor in orasul in care traiesc eu. Si doctorul acesta este un doctor vestit, un doctor care se bucura de multa trecere in oras, din pricina priceperii si dibaciei lui in meseria lui. Si el m-a cerut in casatorie. Cred ca as avea o partida buna langa omul acesta… Credinciosul ii spune: Din felul cum te intrerupi in vorbire se pare ca mai ai ceva pe inima. – Da, nu este credincios. Crede el in Dumnezeu, dar nu cunoaste pe Domnul Hristos ca Cel ce a murit pentru pacatele lui, ca Cel caruia sa-I slujeasca… Atunci, spune credinciosul, d-ta trebuie sa-ti alegi: ori el, ori Dumnezeu. Fiindca in privinta aceasta avem o indrumare precisa in Cuvantul lui Dumnezeu: “Nu va injugati la un jug nepotrivit cu cel necredincios.” Atunci tanara spune: Alegerea mea s-a facut. Si intreaba credinciosul: Pot sa stiu si eu care este? – De Domnul si Mantuitorul meu nu ma despart in niciun caz. A biruit credinta. Domnul sa te inecuvanteze, ii spune credinciosul. Si intr-adevar a binecuvantat-o, pentru ca a fagaduit toate binecuvantarile Lui celui ce asculta de El.
    Va dati seama, iubitilor, cum noi suntem uneori ucigasii copiilor nostri, mai ales mamele, care sunt asa de plapande? Cum? Prin faptul ca in iubirea noastra fata de copil putem sa trcem dincolo de marginile ingaduite si socotim ca in copiii nostri s-a salasluit toata intelepciunea si toata frumusetea pamantului. Facem din ei ingerasi, idolasi si, cand nu spunem tot ceea ce gandim, asa este. Dumnezeu, care vrea sa ne trezeasca din aceasta primejdioasa inchinare la idoli, ne instiinteaza in chip special in Cuvantul Sau: “Copilasilor, feriti-va de idoli!”
    Si multe lucruri pot sa ajunga Isaacul nostru pe care il iubim. Sotul trebuie sa-si iubeasca sotia, sotia sa-si iubeasca barbatul; asa este porunca lui Dumnezeu, asa spune Cuvantul lui Dumezeu. Dar cand trecem dincolo de ceea ce este ingaduit, atunci nu mai suntem pe un teren bun. Atunci Isaacul nostru este din ce in ce mai mare si Dumnezeu Se micsoreaza pana acolo incat sa dispara din calea noastra. Domnul Isus Hristos ne spune lamurit, pentru cine vrea sa asculte: “Daca iubeste cineva pe tata, pe mama, pe fiu sau pe fiica mai mult decat pe Mine, nu este vrednic de Mine”. Dar Domnul nu cere sa-i iubim? Este porunca: “Iubiti-va unii pe altii asa cum v-am iubit Eu”, nici mai mult, nici mai putin. Dar cine ii iubeste mai mult de cat este ingaduit? Si cine poate sa spuna daca am gresit? Duhul lui Dumnezeu, El ne poate spune: Aici ai trecut masura, aici opreste-te!
    Iata daruri ale lui Dumnezeu care pot sa ajunga Isaacul nostru pe care Dumnezeu ni-l cere sa-l jertfim. Cineva are un talent de la Dumnezeu. Nu este pacat. Cineva are un dar deosebit de a talcui locurile grele din Scriptura. Cine poate sa spuna ca asta este un pacat? Este un dar al lui Dumnezeu. Ni se spune ca Dumnezeu a dat pentru Biserica evanghelisti si invatatori, intre altele. Dar daca talentul nostru sau darul pe care ni l-a daruit Dumnezeu se strecoara in inima noastra si privim de sus pe ceilalti care nici macar nu stiu sa silabiseasca in Cuvantul lui Dumnezeu, atunci este primejdie. Atunci darul acesta care ne-a fost daruit de Dumnezeu devine primejdios pentru noi, este Isaacul nostru pe care il iubim si pe care Dumnezeu ne cere sa-l jertfim.
    In Apocalipsa 2, in epistola adresata catre biserica din Efes, se vede ca aceasta biserica avea fapte bune. Si de vreme ce erau credinciosi, erau faptele bune daruite de Dumnezeu in care sa umblam. Deci nu erau pacat. Domnul recunoaste: “Stiu faptele tale, osteneala ta, rabdarea ta… “ Daca le recunoaste Domnul Isus, putem noi spune ca sunt lucruri rele? Dar, s-ar putea ca aceste lucruri sa ia locul Domnului Hristos. Caci iata ce spune Domnul Isus: “Dar ce am impotriva ta este ca ti-ai parasit dragostea dintai”. Toate acestea pe care Dumnezeu Isi pune pecetea Lui: osteneala, truda, rabdarea, suferinta pentru El, toate sunt un dar de la Dumnezeu. Totusi, daca acestea ajung sa fie spre preamarirea noastra si ajung sa inlature pe Domnul Hristos din viata noastra, au ajuns Isaacul nostru iubit, pe care trebuie sa-l jertfim. Altfel, ne ia sfesnicul din locul lui.
    Lucrul pentru Dumnezu poate sa ajunga Isaacul nostru. Ce mult se ostenea Marta pentru Domnul Hristos, dar aceasta osteneala, in loc s-o duca la preamarirea Aceluia Caruia vroia sa-I slujeasca, duce nu numai la revolta impotriva surorii ei, dar si la dojana pe care I-o face Domnului Isus: “Nu-Ti pasa ca sora mea nu vine sa-mi ajute?” Aici poate sa duca lucrul pentru Dumnezeu – sa-L pierdem din vedere pe Domnul Hristos si atunci astfel de daruri ale lui Dumezeu ajung Isaacul nostru pe care trebuie sa-l aducem jertfa.
    Cate alte lucruri, daruri bune din partea lui Dumnezeu, nu pot sa ajunga Isaacul nostru! Bagati de seama, nu este vorba de un pacat, ci este vorba de un dar al lui Dumnezeu pe care, printr-o intrebuintare nedibace si neatenta, putem sa-l facem Isaacul nostru pe care trebuie sa-l jertfim.
    Dar Avraam prin credinta l-a jertfit pe Isaac. A ajuns pe o inaltime asa de mare in durerea lui si in necazul lui din pricina relei intrebuintari a darului primit de la Dumnezeu, incat spune cu toata incredintarea: Dumnezeu poate. El, care mi l-a dat impotriva oricarei nadejdi la nasterea lui, El poate sa mi-l dea si acum. Fara Dumnezeu nu pot trai, dar fara Isaac pot trai. Si il aduce ca jertfa.
    O, iubitilor, nimic din ceea ce nu poarta pecetea jertfei nu poate fi sfintit de Dumnezeu, nu poate fi in slujba lui Dumnezeu. Eul nostru care ne este asa de drag, daca nu-l jertfim asa cum ne invata Cuvantul lui Dumnezeu, nu avem biruinta.
    Pierdem noi oare ceva cand ni se cere sa jertfim pe Isaacul nostru? A pierdut ceva Avraam cand a adus jertfa pe Isaac? Pacea, bucuria, linistea deplina, abia atunci au venit in viata lui, cand a vazut ca Dumnezeu poate sa i-l dea ca inviat din morti, daca il jertfeste. Si noi, daca ne jertfim viata noastra, eul nostru, ce reiese de aici? Ce flori frumoase, care nu cresc pe pamantul acesta! Poarta aceleasi nume ca acelea pe care le stim noi pe pamant din firea noastra, dar ca de la cer la pamant sunt deosebite: dragostea, bucuria, pacea, infranarea si toate celelalte. Ce parfum, ce mireasma de viata!
    “Ia pe fiul tau Isaac, pe singurul tau fiu pe care il iubesti, du-l intr-o tara pe muntele pe care ti-l voi arata si acolo jertfeste-l”. Stiti ca Golgota face parte din Moria? Acolo unde a fost jertfit Isaacul ceresc, Domnul Isus, pentru pacatele noastre, acolo unde a fost rastignit El, acolo ni se cere sa-l jetfim si pe Isaacul nostru. Golgota face parte din Moria. Sa aducem jertfa Domnului si darurile pe care El ni le-a incredintat, sa poarte pecetea aceasta a mortii. Atunci El le sfinteste, atunci El le foloseste nu numai pentru altii, nu numai pentru slava Lui, dar si pentru cel mai mare bine al nostru.
    Gheorghe Cornilescu
Multumim  si apreciem  bunavointa fr. Horia Azimioara prin care am primit meditatiile fr. Gheorghe Cornilescuyungas-road-banner-01

Read Full Post »

 12362894_713303235436350_7899322031158062036_o

A privi spre tinta si

                                        “pazeste-i, ca sa fie una”

 

12191188_699753580124649_1485545952996687366_o

 

    Domnul Isus spune: “Eu nu mai sunt in lume.” Cum poate sa spuna El asa ceva, cand era inca in mijlocul ucenicilor, cand peste putina vreme avea sa treaca in valea Chedronului, avea sa intre in gradina Ghetsimani si avea sa treaca pe la Golgota? Deci era in lume. Cum poate Domnul Isus sa spuna totusi: “Eu nu mai sunt in lume”?

     Domnul Isus Hristos poate sa spuna asa din pricina ca El are inainte tinta pentru care venise, are inainte ca si sfarsita lucrarea pentru care venise si are inainte casa Tatalui, din care pornise si unde avea sa Se duca iar. In epistola catre Evrei se spune: “Pentru bucuria care Ii statea inainte, a suferit crucea si a dispretuit rusinea.” Nu era putin lucru, fireste, pentru El, sa sufere crucea, sa dispretuiasca rusinea. Dar bucuria ca in curand va sfarsi aceasta lucrare, bucuria ca in curand va fi iarasi in casa Tatalui, acestea L-au facut sa sufere crucea, sa dispretuiasca si rusinea.

     Sa invatam de la Domnul Hristos aceasta prima lectie din versetul nostru: sa privim la tinta. Privirea noastra de obicei este in jos si se opreste adeseori la greutati, la imprejurari, la oamenii care ne fac viata amara si grea. Asa am fost noi nascuti cu inclinarea aceasta de a privi in jos si nu ne-am deprins inca, desi unii avem un drum lung pe calea credintei de cand am cunoscut pe Domnul Hristos, nu ne-am obisnuit sa schimbam privirea aceasta de la lucrurile de jos cu privirea la lucrurile de sus. Si privirea aceasta in jos a noastra spre greutati, spre imprejurari, spre oamenii care ne fac greutati si viata amara, aduce descurajare, aduce indoieli, uneori aduce amaraciuni, tristeti. Dar sa invatam mereu de la Domnul Isus, sa invatam sa privim la tinta. Caci imprejurarile in care traim, greutatile pe care le avem, oamenii care ne fac greutati si viata amara vor trece – si cine stie cat de curand! Si atunci de ce sa ramanem noi vorbind, ca ucenicii in drum spre Emaus, despre lucrurile triste pe care ni le aduc oamenii si sa nu fim plini de lucrurile de sus, cand stim ce ne asteapta dincolo de aceste greutati, de aceste amaraciuni?

     Sa nu uitam ca in Imparatia lui Dumnezeu trebuie sa trecem printr-un tunel, prin multe necazuri. Dar a trece nu inseamna a ramane in tunel; nu, trecem – si dincolo de tunel ne asteapta lumina. Gandul acesta, privirea aceasta la tinta face sa dispara amaraciunea tuturor necazurilor, tuturor durerilor. S-o invatam de la Domnul Hristos. El nu numai ca ne-a spus sa privim in sus, dar ne-a dat si pilda Lui puternica a acestei priviri la tinta. Altfel, sa stiti, este greu sa trecem prin viata, daca nu ne obisnuim cu aceasta privire la tinta.

     “Dar ei sunt in lume.” Domnul Isus stia mai bine ca oricine ce ii astepta pe ucenici in lume. “In lume veti avea necazuri” a spus El ucenicilor Sai. Vedeti, privirea la tinta nu este o visare, sa zicem, care nu vrea sa tina seama de realitate. Nu! Domnul Hristos, in acelasi timp cu privirea la tinta arata si realitatea. El spusese cu catva timp inainte de a intra in gradina Ghetsimani: “Voi bate pastoral si turma se va risipi.” Stia bine ca din clipa in care vor pune oamenii mana pe El, ucenicii cei credinciosi Il vor parasi. Stia bine ca unul din ei Il va tagadui, desi El ii spusese ca S-a rugat pentru el, ca sa nu piara credinta lui.

     Domnul Isus stie si astazi greutatile ucenicilor Lui, le cunoaste necazul, le cunoaste slabiciunile. El cunoaste primejdiile in care suntem, din pricina carora putem cadea, fie din pricina noastra personala, fie in viata de familie sau in slujba noastra si, in general, in lume. El cunoaste toate. De aceea spune Cuvantul lui Dumnezeu despre Domnul Isus ca “traieste pururea ca sa mijloceasca pentru ei.” Si abia vesnicia va arata cat datoram noi nu numai jertfei Domnului Isus, dar si mijlocirii Lui pentru noi. Din cate primejdii, de cate caderi ne-a pazit numai mijlocirea Domnului Isus! Unele primejdii le mai cunoastem si noi, pe altele atunci le vom cunoaste.

     Mana Lui puternica ne-a ocrotit de primejdii mari. Suntem in lume, este adevarat, dar nu suntem singuri: Domnul Isus mijloceste pentru noi. Lumea nu ne poate iubi, lumea ne poate pregati numai greutati. Dar sa nu uitam ca Domnul Isus mijloceste pentru noi. Suntem in lume, este adevarat, si in lume este stapanitorul ei, care nu are altceva de lucru, nu are altceva de facut decat sa incerce zi si noapte ca sa ne abata de pe drumul pe care ne-a asezat Domnul Isus. De aceea ne spune Domnul Isus: “Eu voi fi cu voi pana la sfarsitul veacului.” Daca avem aceste fagaduinte din partea Lui, fagaduinte potrivite tocmai cu imprejurarile pe care El le cunoaste asa de bine, atunci de ce sa ne temem?

     “Si Eu vin la Tine. Domnul Isus Se duce la Tatal nu pentru ca sa Se odihneasca, asa cum ar fi avut dreptul s-o faca, dupa o lucrare asa de minunata pe care a facut-o pentru mantuirea sufletelor noastre, ci ca sa mijloceasca pururea pentru noi inaintea lui Dumnezeu, ca, intocmai ca marele preot care purta pe inima lui numele celor douasprezece semintii ale lui Israel cand intra in Templu, tot asa sa ne poarte si pe noi pe inima Lui inaintea Tatalui. Pentru aceasta Se duce Domnul Isus si pentru aceasta El ne da mereu, mereu asigurari ca sa nu ni se tulbure inima, sa nu vina indoiala in inima noastra din pricina faptului ca suntem in lume acum fara El.

     Sfinte Tata, pazeste in Numele Tau pe cei pe care Mi I-ai dat, pentru ca ei sa fie una, cum suntem si Noi.”

     “Sfinte Tata!”  De patru ori in aceasta rugaciune Domnul Isus cheama Numele Tatalui: de doua ori fara sa mai adauge ceva, iar de doua ori adaugandu-i aici “Sfinte” Tata, iar in versetul 26 “Neprihanitule” Tata.

     Si noi avem sa invatam din fiecare cuvant pe care il rosteste Domnul Isus. Ce vrea sa ne spuna oare cuvantul acesta adaugat la cuvantul Tata: “Sfinte”? Vrea sa ne spuna lucrul urmator: intr-o lume plina de incercari, plina de amagiri, plina de momeli, nu este cu putinta sa rezistam decat traind in atmosfera aceasta de sfintenie pe care o trezeste in noi apropierea prin Domnul Hristos de Tatal. Sfintenia aceasta trebuie sa ajunga in viata noastra, dupa ce am crezut in Domnul Hristos, in asa fel incat in fata ispitei, ca si Iosif din Vechiul Testament, sa putem spune: “Cum sa pacatuiesc eu impotriva Dumnezeului meu?”

     Aceasta este invatatura pe care trebuie s-o scoatem de aici. Noi am fost mantuiti prin jertfa Domnului Hristos si ne-am apropiat asa de mult de Dumnezeu incat putem sa-I spunem toate. In acelasi timp, lucrarea aceasta pe care a facut-o Domnul Hristos, de apropiere de Tatal, trebuie sa trezeasca in noi fiorul sfinteniei lui Dumnezeu, pentru ca in atmosfera aceasta de sfintenie sa intelegem ce inseamna groaza de pacat.

     Dar se pare ca mai avem si altceva de invatat de aici. Vorbim noi de obicei despre Dumnezeu ca este bun si iubitor. Dumnezeu este bunatatea insasi si este iubirea insasi. Dar sa nu uitam ca este o bunatate si este o dragoste sfanta. Cine rosteste Numele Domnului chiar atunci cand isi aduce aminte de iubirea Lui, sa stie ca are de a face cu sfintenia lui Dumnezeu. Sa nu uitam, Dumnezeu este intr-adevar iubire, dar o iubire sfanta. Si cine rosteste Numele Domnului sa stie lucrul acesta, ca avem de a face cu un Dumnezeu sfant. Daca realizam lucrul acesta in viata noastra, creiem atmosfera aceea de sfintenie care nu ne lasa sa cadem, nu ne lasa sa ne invoim cu pacatul.

     Acestui Sfant Tata Se adreseaza Domnul Hristos, cu rugamintea de a-i pazi in Numele Lui. In aceasta stare pazeste-i, adica sa se  stie mereu ca Tu esti Tatal lor prin jertfa pe care am adus-o Eu pe Golgota, iar ei sunt copiii Tai. Cand ne vom da seama, iubitilor, ca privirile lui Dumnezeu Tatal sunt mereu indreptate si in fiecare zi indreptate asupra noastra, atunci vom realiza aceasta pazire despre care vorbeste aici Domnul Hristos. Fireste, daca intrebi pe cineva care este stapanit de o patima sau alta si care, cu toata sinceritatea vine sa-ti ceara ajutor in aceasta privinta, daca unui astfel de om i-ai pune intrebarea: Daca ar fi cineva de fata, ai mai face lucrul acesta? – hotarat ca ar raspunde: Nu! Ei bine, daca fata de un alt om n-am face ce ne impinge sa facem pornirea noastra fireasca, apoi daca stim ca Dumnezeu are privirile indreptate in fiecare clipa asupra noastra, cum am putea noi sa mai pacatuim? In felul acesta suntem paziti.

     Dar vedeti dv., aici este lucrul dureros: noi suntem copii ai lui Dumnezeu, slava lui Dumnezeu ca putem spune cu toata siguranta lucrul acesta, dar nu avem constiinta prezentei necurmate a lui Dumnezeu in viata noastra. De aceea dam drumul la vorbe, la fapte care nici prin gand nu ne-ar fi trecut sa le facem daca prezenta lui Dumnezeu ar fi fost realizata in viata noastra. Stau deseori de vorba cu frati si surori si incerc ca peste necazurile lor sa le fac prezenta starea de fata a Domnului Dumnezeului nostru. Ce greu merge! Fratele si sora sunt mereu preocupati de necazul lor, de durerea lor si nu mai vad nimic din prezenta lui Dumnezeu. Si totusi noi trebuie sa-I realizam prezenta.

     Dar cum sa realizam prezenta Lui? Reteta, sa stiti ca este simpla de tot. Noi tragem atmosfera de sus aici pe pamant, prin rugaciune. Dar neintelegerea aici vine. Noi zicem: Da, ma rog, incep ziua cu Dumnezeu, cu rugaciune, o sfarsesc cu rugaciune uneori. Da, dar Cuvantul lui Dumnezeu vorbeste de o rugaciune necurmata. Ce folos daca eu incep ziua cu rugaciune, dar pe la ora zece scriu o scrisoare sau stau de vorba cu cineva si am uitat de prezenta lui Dumnezeu, am uitat de atmosfera pe care am cerut-o dimineata, ca sa ma pazeasca Dumnezeu. Trebuie sa avem rugaciunea aceasta necurmata in viata noastra.

     Cuvantul acela din epistola catre Evrei 12.2: “Sa privim tinta la Capetenia si Desavarsirea credintei noastre” ne ajuta sa realizam aceasta prezenta necurmata a Domnului Isus in viata noastra. De pilda, in fata oricarei greutati, oricarui necaz, in fata oricarei amaraciuni, eu ma indrept catre Dumnezeu si Ii spun: Doamne, ajuta-ma; Doamne, pazeste-ma; Doamne, da-mi intelepciune sa stiu ce sa fac aici; Doamne, Iti place Tie vorba asta, fapta asta – sau nu? Atunci eu realizez prezenta lui Dumnezeu, pentru ca imi dau seama ca nimic nu pot face fara El. Niciun pas nu putem face fara prezenta lui Dumnezeu.

     Asadar, iubitilor, pentru ca sa fim paziti, trebuie sa stim ca suntem paziti in Numele lui Dumnezeu. Este Numele acesta pe care l-am cunoscut in jertfa Domnului Isus: Dumnezeu ca Tata, iar noi in starea de copii ai lui Dumnezeu.

     In aceasta stare Se roaga Domnul Isus ca sa ne pastreze Dumnezeu Tatal. Atunci suntem scutiti de pacat, atunci putem fi martori pentru oamenii din jur, cand ramanem pe aceasta pozitie.

     “Pe cei pe care Mi I-ai dat.Mereu Domnul Hristos aminteste despre lucrul acesta, ca noi, ca si ucenicii, nu mai suntem ai nostri. Nu mai avem niciun drept asupra noastra, ci Dumnezeu are, pentru ca El ne-a rascumparat cu un pret mare, cu sangele Domnului Isus. De aceea ne aminteste mereu, pentru ca noi uitam. Noi credem ca putem sa intrebuintam mintea noastra, timpul nostru, banii nostri si orice altceva, cum vrem noi, asa cum intelegem noi. Gresim. Nu este nimic al nostru, din clipa in care ne-am increzut in Domnul Isus. Suntem ai lui Dumnezeu! Nu avem dreptul sa facem nimic cu ce credem ca este al noastru, decat ceea ce ne spune El. In orice caz, Domnul Isus ne aduce mereu aminte de lucrul acesta si noi trebuie sa facem bine sa nu uitam ca nu putem face nimic.

     “Pentru ca ei sa fie una, cum suntem si Noi.”  Ce bine ii cunostea Domnul Isus pe ucenicii Sai! Abia le-a dat pilda de felul cum trebuie sa se iubeasca unul pe altul, prin spalarea picioarelor, si doi dintre ei incearca sa-si faca loc de intaietate, unul la dreapta si altul la stanga Lui. Domnul Isus afla, desi stia, dar pentru ei afla prin ceilalti, care probabil ca erau sacaiti de pretentia acestora si ar fi avut aceeasi pretentie ca si ei, sa fie la dreapta si la stanga Domnului Isus. Pentru acesti ucenici Domnul Isus Se roaga sa fie una! 

     “Sa fie una,” insa sa tinem bine seama de aceste cuvinte: “in Numele Tau.” Tot asa si pentru noi, cei de azi, Se roaga Domnul Isus sa fim una. Dar ma gandesc: cum putem noi sa fim una, cu atatea convingeri deosebite pe care le avem? Nu vorbesc numai despre noi, vorbesc despre toti care pretind ca sunt copii ai lui Dumnezeu. Unul are o incredintare, altul alta. Ca sa ma intelegeti, vorbim de ceea ce avem noi: unul este pe taramul botezului copiilor mici, altul este pe taramul botezului oamenilor mari. Si sunt multe alte deosebiri, pareri deosebite in ce priveste invatatura credintei, pe care dv. nu le stiti – si este bine ca nu le stiti – ca ati fi poate ingroziti de ceea ce puteti afla ca se petrece pe taramul bisericii.

     Oricum, cum putem realiza aceasta unitate despre care vorbeste Domnul Isus, cu atatea convingeri si cu atatea incredintari? Sa renuntam oare la incredintarile noastre, pentru ca sa ne incadram intr-o noma, sa zicem, de incredintari si convingeri? Si care este aceea, cine ar putea spune? Nu, iubitilor, nu este vorba sa renuntam la nicio convingere si la nicio incredintare. “Tot ce nu vine din incredintare este pacat.” Nu despre aceasta unire vorbeste aici Domnul Isus. Nu eate vorba de unirea parerilor noastre, caci noi nu suntem copii ai lui Dumnezeu pe baza parerilor noastre sau pe baza faptului ca unii facem parte dintr-o adunare, altii din alta. Nu! Si noi nu suntem frati pe baza parerilor noastre, ci suntem copii ai lui Dumnezeu pe baza jertfei Domnului Isus. Suntem frati pe baza aceleiasi jertfe a Domnului Isus. Despre aceasta unire vorbeste Domnul Isus, despre aceasta unire care este in Numele lui Dumnezeu Tatal.

     Parerile nu vor disparea in ce priveste invatatura atata vreme cat vor fi oameni pe pamant. Este bine ca Scriptura nu spune aici: sa fiti una in aceleasi pareri – ci spune: sa aveti acelasi gand care era in Hristos Isus. In Filipeni 2.5-8 ni se arata care era gandul Domnului Hristos: El n-a socotit ca un lucru de apucat sa fie deopotriva cu Dumnezeu, S-a dezbracat pe Sine Insusi si a fost ascultator pana la moarte si inca moarte de cruce. Acesta este drumul prin care putem sa fim uniti: in dragoste adanca, in smerenie adanca.

     Vrea cineva sa ma convinga ca incredintarea lui si convingerea lui este cea mai buna din Scriptura? Atunci sa mearga pe drumul acesta: sa socoteasca pe altul, in smerenia lui, mai presus de sine; sa vad  dragostea lui care se jertfeste pe sine insusi pana la moarte. Si atunci voi crede ca incredintarea lui este adevarata. Atata vreme insa cat se foloseste de Scriptura ca sa-mi dea cu ea in cap, ca adevarul este de partea lui si nu a mea, pe mine nu ma va convinge, ci ma va convinge de contrariul. Stiu ca cine poarta astfel de roade, cine aduce cearta, apasare, nedreptate, nu este din pomul bun, caci Domnul Isus ne-a spus: “Dupa roade ii veti cunoaste.”

     Iata de ce spunem, fratilor: pastrati incredintarea pe care o aveti. Chiar atunci cand sunteti provocati, nedreptatiti, pastrati aceasta incredintare pentru dv. si coborati-va mereu in dragostea Domnului Isus, in smerenia Domnului Isus. Aici este unirea! Si atunci cand nu vom mai scoate in evidenta lucrurile secundare si vom privi la tinta si desavarsirea credintei noastre, la Domnul Isus, atunci se realizeaza unirea pe care nu noi o facem, ci Duhul Sfant. Pana atunci este valabil ceea ce spune Cuvantul lui Dumnezeu: “Departati-va de oricine aduce tulburare.”

     Asadar, unirea aceasta a copiilor lui Dumnezeu o realizeaza Duhul lui Dumnezeu atunci cand oamenii nu mai pun inainte lucrurile care ii deosebesc, lucrurile secundare, ci pun inainte, cum arata Domnul Isus aici, in Numele Tatalui, starea noastra de copii ai lui Dumnezeu si starea lui Dumnezeu ca Tata al nostru.  

                                                       Gheorghe Cornilescu

                                                          27 martie 1966

Multumim si apreciem bunavointa fr. Horia Azimioara care a stenografiat predicain 1960 si acum a trimis-o pe e-mail la fratii care l-au cunoscut si iubit pe fratele Gh Cornilescu.12184030_701490646617609_2165936605589402621_o

Read Full Post »

  drumul_cruciiDrumul crucii

Gheorghe Cornilescu

                                                   28 martie 1965

    La sfarsitul versetului 4 al aceluiasi capitol Domnul Hristos spusese: “Nu v-am spus aceste lucruri de la inceput, pentru ca eram cu voi.” Dar acum, cu toate ca Domnul Hristos avea inainte inca drumul crucii, avea inainte inca sa moara pe crucea de pe Golgota pentru ca sa savarseasca mantuirea noastra, totusi El priveste lucrurile acestea ca si infaptuite si gandul Lui se duce la Cel ce L-a trimis aici in lume. “Acum Ma duc la Cel ce M-a trimis si niciunul dintre voi nu Ma intreaba: “Unde Te duci?” Domnul Isus face un repros ucenicilor Sai cand le spune aceste cuvinte.

    Fireste ca ucenicii au mai pus astfel de intrebari. La Ioan 13.36-38 ni se spune: “Doamne” I-a zis Petru, “unde Te duci?” Isus i-a raspuns: “Tu nu poti veni acum dupa Mine, unde Ma duc Eu; dar mai tarziu vei veni.” Asadar iata ca Simon pune intrebarea aceasta Domnului Hristos: “Unde Te duci?” Atunci de ce reproseaza Domnul Hristos in capitolul 16 ca nimeni nu-L intreaba: “Unde Te duci?”

    Si in capitolul 14.5, dupa ce Domnul Hristos spusese mai dinainte “Stiti unde Ma duc si stiti si calea intr-acolo” – Toma I-a zis: “nu stim unde Te duci si cum putem sa stim calea?” Deci ucenicii au pus cand unul, cand altul intrebarea aceasta Domnului Hristos. Ne intrebam totusi, de ce oare Domnul Hristos le face acest repros: “Acum Ma duc la Cel ce M-a trimis si nimeni dintre voi nu Ma inteaba: “Unde Te duci?”

    Intrebarea pe care o pun ucenicii, fie ca stiu, fie ca nu stiu, era o intrebare despre locul pamantesc in care Se ducea Domnul Hristos. Petru vroia sa stie daca merge, asa cum Ii era obiceiul, in Betania sau in alta parte. In orice caz, intrebarea lui nu avea de a face cu intrebarea pe care le reproseaza Domnul Hristos ca nu o pun acum, in timpul in care El Se duce la Tatal.

    Domnul Hristos le spusese deseori unde Se duce. Astfel, in Luca 18.31-34 se spune: “Isus a luat cu Sine pe cei doisprezece si le-a zis: “Iata, ne suim la Ierusalim si tot ce a fost scris prin proroci despre Fiul Omului, se va implini. Caci va fi dat in mana neamurilor; Il vor batjocori, Il vor ocari, Il vor scuipa si, dupa ce Il vor bate cu nuiele, Il vor omori; dar a treia zi va invia.” Ei n-au inteles nimic din aceste lucruri; caci vorbirea aceasta era ascunsa pentru ei si nu pricepeau ce le spunea Isus.”

    In alta parte din Cuvantul lui Dumnezeu, la Matei 16.21-26 ni se spune: “De atunci incolo, Isus a inceput sa spuna ucenicilor Sai ca El trebuie sa mearga la Ierusalim, sa patimeasca mult din partea batranilor, din partea preotilor celor mai de seama si din partea carturarilor, ca are sa fie omorat si ca a treia zi are sa invieze. Petru L-a luat deoparte si a inceput sa-L mustre, zicand: “Sa Te fereasca Dumnezeu, Doamne! Sa nu Ti se intample asa ceva!” Dar Isus S-a intors si a zis lui Petru: “Inapoia Mea, Satano; tu esti o piatra de poticnire pentru Mine. Caci gandurile tale nu sunt gandurile lui Dumnezeu, ci ganduri de ale oamenilor.” Atunci Isus a zis ucenicilor Sai: “Daca voieste cineva sa vina dupa Mine, sa se lepede de sine, sa-si ia crucea si sa Ma urmeze; pentru ca oricine va vrea sa-si scape viata, o va pierde; dar oricine isi va pierde viata pentru Mine, o va castiga.”

    Asadar Domnul Hristos a instiintat pe ucenicii Lui despre drumul pe care avea sa mearga, despre drumul crucii; dar ucenicii n-au inteles, pentru ca nu le placea drumul acesta al crucii. Este adevarat ca n-au mai vorbit cu Domnul Hristos despre aceasta, din clipa in care Domnul Hristos a intervenit asa de hotarat si le-a spus adevarul pe fata, ca oricine Il impiedica de la suferinta nu este de la Dumnezeu, este de la Satana. Dar daca n-au mai pus nicio intrebare, daca n-au mai vorbit, de inteles tot n-au inteles.

    Sa fie oare numai ucenicii in aceasta vina fata de Domnul Hristos, ca n-au inteles drumul crucii si ca nu I-au pus aceasta intrebare, pe care Domnul Hristos avea pretentia sa I-o puna: “Unde Te duci?” Nu cumva suntem si noi oameni carora ne place ceea ce a castigat Domnul Hristos pentru noi, ne place viata cu Domnul Hristos – dar fara cruce, fara suferinta? Si cu toate acestea, fara acest drum al crucii nu se poate.

    In definitiv, ce este crucea? Ce a fost pentru Domnul Hristos crucea si ce este pentru noi crucea? A fost un mijloc de executie. Mijloc de executie a ce? A Domnului Hristos pentru mantuirea noastra. El a purtat in trupul Lui pe lemn pacatele noastre ale tuturor. Dar pentru noi, ce mijloc de executie este crucea? A ce executie? A eului nostru, a omului nostru vechi cu care venim aici in lume.

    Este asa de trist ca oameni credinciosi de atata vreme, nu stiu ca noi avem doua firi: firea pamanteasca, asa cum ne nastem cu ea, si firea din Dumnezeu, pe care o capatam in clipa in care credem in jertfa Domnului Hristos. Si din pricina aceasta vrajmasul isi face, cu cei ce nu cunosc lucrul acesta, lucrarea lui de tragere in jos a celor ce ar trebui sa fie trasi mereu in sus. De aceea este bine sa fim lamuriti in aceasta privinta.

    Nu a pierit firea veche, omul vechi, din clipa in care ne-am intors la Dumnezeu. Este gresit cand unii dintre noi spun: Am o singura fie, firea aceea din Dumnezeu, pe care am capatat-o cand am crezut in jertfa Domnului Isus. Este gresit lucrul acesta. Avem in noi si firea nostra veche, fire care, cum am spus, nu a fost ierata odata cu pacatele noastre, ci a fost rastignita, executata impreuna cu Domnul Hristos.

    Este greu, e adevarat, sa facem aceasta deosebire intre pacate si pacat. Daca Domnul Hristos ne-a iertat toate pacatele, cum este cu putinta sa fie un pacat care sa nu fie iertat? Mirarea aceasta vine din necunoasterea cailor lui Dumnezeu si a cailor vietii noastre. Noi nu ne cunoastem pe noi insine; Domnul ne cunoaste. El ne-a instiintat si in aceasta privinta ca inima este nespus de inselatoare si de deznadajduit de rea. Cine poate s-o cunoasca? “Eu, Domnul, o pot cunoaste.” Numai El o cunoaste in toata stricaciunea si in toata inselaciunea ei. De aceea trebuie sa stim ca atunci cand am venit la Domnul Hristos, ne-au fost iertate toate pacatele care au izvorat din firea pamanteasca; dar firea noastra pamanteasca, omul nostru cel vechi, n-a fost iertat, ci a fost rastignit impreuna cu Domnul Hristos.

    Ce este acest om vechi? Este pornirea deosebita a fiecaruia dintre noi, din care izvorasc sumedeniile de pacate care ne-au fost iertate prin jertfa Domnului Hristos. La unul, aceasta fire veche se arata in faptul ca este violent, reactioneaza la cel mai mic gest de impotrivire. La altul, dimpotriva, este asa de simtitoare incat la cel mai mic gest se strange ca melcul in cochilia lui si nu mai spune nici macar o singura vorba. La altii, aceasta fire veche se arata in manie. La altii se arata pornirea aceasta a omului vechi spre usuratate, spre legaturi cu lumea. La altii se arata in pornirea nestavilita de a se imbogati. Din aceasta pornire fireasca a noastra izvorasc toate celelalte pacate. Si aceasta pornire fireasca a noastra, omul nostru cel vechi, ne tiranizeaza si ne face viata amara si ne produce dureri mari.

    De aceasta fire veche vrea sa ne scape Domnul Hristos prin crucea Lui si prin crucea noastra, pe care o ingaduie sa fie in viata noastra. Care este aceasta cruce a noastra? Eu nu stiu, fiecare stie mai bine. As pune inainte cateva numai din cele ce alcatuiesc crucea noastra.

    Uneori imprejurarile in care traim sunt crucea noastra. Acum, cand imprejurarile sunt mai bune si cand oamenii sunt buni, noi nu vedem prea bine pornirea fireasca a eului nostru. Dar se intampla ca imprejurarile mai sunt si rele, iar oamenii nu sunt intotdeauna pe placul nostru. Ce facem noi in asemenea imprejurari? Luam numai un caz. Avem un chirias rau, toata stradania noastra este sa scapam de acest chirias. Asta inseamna sa fugim de cruce, fara sa ne dam seama. Domnul Isus vrea sa ne scape de firea noastra pamanteasca, iar noi nu ne invoim cu drumul acesta al crucii.

    In epistola catre Filipeni 3.18 apostolul Pavel spune: “Caci v-am spus de multe ori si spun si acum, plangand: sunt multi care se poarta ca vrajmasi ai crucii lui Hristos.” Fireste ca acesti vrajmasi ai crucii lui Hristos sunt, asa cum ni se arata aici, in epistola aceasta catre Filipeni, oamenii aceia care vroiau sa mai adauge ceva la jertfa Domnului Hristos, asa-numitii iudaizanti, care cereau si respectarea legii, alaturi de credinta in jertfa Domnului Hristos, pentru mantuire. Dar nu este mai putin adevarat ca sunt si acei oameni care erau inauntru si totusi se purtau ca vrajmasi ai crucii lui Hristos. Cum se poate, vrajmasi ai crucii lui Hristos dintre credinciosi? Da, noi suntem de acord cu tot ce spune Domnul Hristos, in teorie, dar cand ajungem la practica, suntm ca niste vrajmasi. Atunci ne aratam ce suntem noi.

    Asadar, aceasta invinuire pe care o face Domnul Hristos, ca nu Il intreaba ucenicii: “Unde Te duci?”, cu privire la drumul crucii, nu ii priveste numai pe ucenici, ci si pe noi cei de azi. Suntem noi gata sa murim prin credinta in jerfa Domnului Hristos, socotind atat imprejurarile prin care trecem, cat si oamenii cu care suntem in legatura, mijloace ale mortii eului nostru firesc? Nu este de ajuns sa credem cu capul, este nevoie sa credem cu viata. In orice caz, intrebarea pe care o pune Domnul Isus ucenicilor Lui este o intrebare pe are ne-o pune si noua azi. Nu este placut sa murim. Dar este o fericire sa fii mort.

                                               Gheorghe Cornilescu

                                                   28 martie 19651957996_458968030964218_935759081704337320_n

 

Prin bunavointa fr. Horia Azimioara care a stenografiat predica si a trimis-o pe email

Read Full Post »

8952_888357381181960_7526856087966217185_nLucrarea Duhului Sfant dupa Rusaliitotul-pentru-gloria-lui

    Acum sa vedem lucrarea Duhului Sfant dupa Rusalii, asa cum este in Noul Testament. Si aici ne vom margini la aceasta lucrare numai in legatura cu vorbirea in limbi, care se socoteste a fi un semn al primirii Duhului Sfant.

    A. In Fapte 10 si 11 ni se arata in mod amanuntit cum a ajuns credincios Corneliu, ofiterul roman din Cezareea. Iar in cursul povestirii in 10.44-47 citim: “Pe cand rostea Petru aceste cuvinte, S-a coborat Duhul Sfant peste toti cei ce ascultau Cuvantul. Toti credinciosii taiati imprejur, care venisera cu Petru, au ramas uimiti ca darul Duhului Sfant s-a revarsat si peste neamuri. Caci ii auzeau vorbind in limbi si marind pe Dumnezeu.”

    Sa observam si in aceasta privinta cateva lucruri:

    1.- Darul limbilor in aceasta imprejurare a fost deodata, pe neasteptate, in timp ce Petru le vorbea despre Domnul Hristos.

    2.- De alta parte, darul acesta al limbilor a fost din nou colectiv. In casa lui Corneliu erau adunati mai multi (vers. 27). Peste toti acestia, in afara de insotitorii lui Petru, S-a coborat Duhul Sfant. Nu s-a facut nicio alegere ca numai Corneliu a fost acela care facuse rugaciuni si milostenii ascultate de Dumnezeu, ci toti cei de fata au fost binecuvantati cu acest dar.

    3.- Darul limbilor de aici din Cezareea este la fel ca cel de la Rusalii. In Fapte 11.16-17 gasim spusele lui Petru despre limbile acestora: “Si cand am inceput sa vorbesc, Duhul Sfant S-a coborat peste ei, ca si peste noi la inceput. Si mi-am adus aminte de vorba Domnului, cum a zis: “Ioan a botezat cu apa, dar voi veti fi botezati cu Duhul Sfant.” Deci, daca Dumnezeu le-a dat acelasi dar ca si noua, care am crezut in Domnul Isus, cine eram eu sa ma impotrivesc lui Dumnezeu?” Petru spune deci: “acelasi dar ca si noua.”

    4.- Darul limbilor e dat inainte de botezul cu apa. Apostolul Petru vorbea despre Domnul Isus in clipa cand S-a coborat peste ei Duhul Sfant si abia dupa aceea a poruncit sa fie botezati.

    Din aceste consideratii se poate constata ca:

    a) Limbile au avut acelasi scop ca si la Rusalii. Este adevarat ca aici nu sunt barbati cucernici din toate popoarele, de la Roma pana la Media si Cirena, dar si aici Duhul Sfant trebuia sa convinga. El trebuia sa convinga pe Petru si pe insotitorii lui ca Dumnezeu vrea mantuirea lui Corneliu. Experienta facuta in casa lui Simon tabacarul din Iope nu a avut influenta dorita asupra lui Petru. El a primit numai sa mearga, dar a ramas inca sub influenta insotitorilor sai crestini iudei si nu ar fi fost gata sa-l boteze pe Corneliu si pe ai lui, fiindca acestia erau neamuri.

    Lucrul acesta il vedem cand Petru se dezvinovateste in fata fratilor din Ierusalim, care-l mustrau; le spune: “Pe cand vorbeam S-a coborat Duhul Sfant peste ei.” Deci trebuia aceasta coborare a Duhului Sfant ca sa convinga pe acesti oameni ca este voia lui Dumnezeu ca si neamurile sa auda evanghelia. Se marea prin urmare cercul lucrarii evangheliei. Deci si aici vorbirea in limbi avea menirea de a convinge pe oameni de adevarul evangheliei.

    b) Vorbirea in limbi de aici e cu totul incidentala. Asa a fost la Rusalii si asa e si la Cezareea. E de subliniat faptul ca nici Petru si nici credinciosii taiati imprejur care-l insoteau nu au vorbit, ci sunt numai spectatori: privesc lucrurile cum se desfasoara la altii. Acum nici Petru, nici ceilalti frati iudei nu vorbesc; ei au vorbit la Rusalii si acum privesc si-si “aduc aminte.” Si iarasi nici Corneliu si nici ceilalti intorsi la la Dumnezeu, dupa botez nu mai aflam sa mai fi vorbit. Darul vorbirii in limbi are deci si aici un caracter incidental.

    c) Vorbirea acestor oameni in limbi este o vorbire obisnuita, o marire a  lui Dumnezeu. In vorbirea aceasta ei prelungesc mai departe gandurile cu privire la ceea ce li se vestise de catre Petru, laudand pe Dumnezeu pentru Domnul Isus. Nu este deci o lucrare de extaz, nu e rugaciune sau cantare. Este pur si simplu o vorbire obisnuita. Si in aceasta se aseamana in totul cu vorbirea in limbi de la Rusalii; si acolo, cei ce vorbeau in limbi vorbeau “lucrurile minunate ale lui Dumnezeu.” Este o mare deoebire intre vorbirea aceasta din afara, care se intelege, si vorbirea aceea interioara, vorbirea de extaz, aceea care ar veni in urma postului si a rugaciunii.

    d) In afara de aceasta, trebuie sa observam ca vorbirea in limbi, aceasta din Cezareea, nu a fost ceruta de ei. Nu aflam scris ca s-au rugat pentru vorbirea in limbi, nici Corneliu, nici ceilalti. De altfel ei nici nu stiau lucrul acesta. Dar nici Petru n-a cerut lucrul acesta, caci el vorbea despre Domnul Isus cand S-a coborat Duhul Sfant. Asa ca e limpede pentru oricine ca initiativa vorbirii in limbi apartine direct si numai Duhului Sfant.

    Si aceasta mai arata si faptul important ca vorbirea in limbi nu este produsul starii lor launtrice la care ar fi ajuns prin posturi si rugaciuni indelungate si insistente, ci este lucrarea lui Dumnezeu, pe neasteptate, lucru care uimeste si pe Petru si pe ceilalti credinciosi, incat el gaseste o dezvinovatire fata de ceilalti cand zice: “Cine eram eu sa ma impotrivesc lui Dumnezeu? … Duhul Sfant S-a coborat peste ei ca si peste noi la inceput.”

    e) Prin urmare limbile de aici din Cezareea se arata ca ceva firesc, independent de psihic. Ce vreau sa spun? Corneliu si ceilalti nu erau pregatiti sufleteste, nu aveau nicio fagaduinta, nu cunosteau nimic despre Duhul Sfant, asa cum ne arata Petru. Ei erau numai niste romani aruncati cu serviciul militar in Cezareea, care insa, sub influenta iudaismului, aveau deprinderea rugaciunii catre Dumnezeul adevarat si faceau milostenii. Incolo ei nu stiau nimic decat doar unele vagi informatii depre Ioan Botezatorul si despre Domnul Hristos, cum vedem din vorbirea lui Petru (Fapte 10.37-38). Si cu toate ca ei nu erau pregatiti sufleteste, ci numai intr-o stare de curiozitate informativa despre lucrurile lui Dumnezeu, ei vor sa afle din gura lui Petru adevarul despre calea mantuirii. Totusi Duhul Se coboara peste ei si ei vorbesc in limbi.

    Deci vorbirea aceasta in limbi din Cezareea a oamenilor care ascultau marturisirea lui Petru despre Domnul Hristos nu este rezultatul unei stari spirituale, ci este o manifestare materiala cu un scop vadit de a convinge pe Petru si pe cei veniti cu el ca voia lui Dumnezeu este ca si neamurile sa fie mantuite.

    B. Acum trecem la vorbirea in limbi de la Efes, despre care se vorbeste in Fapte 19.1-7.

    Pavel ajunge la Efes. Aici fusese Apolo, care in casa lui Acuila si Priscila a invatat cu de-amanuntul calea lui Dumnezeu, iar dupa aceea a plecat la Corint. Se vede treaba ca el a atras cu sine o multime de ucenici ai lui Ioan Botezatorul, de vreme ce apostolul Pavel gaseste acolo ramasi de la Apolo doisprezece ucenici. Cu acestia se petrece iarasi minunea revarsarii Duhului Sfant. Erau insa gata sa faca tot ce trebuie ca sa fie asa cum cere Dumnezeu. Asa ii gaseste Pavel. Indata el se apuca de lucru si ii indrumeaza pe calea lui Dumnezeu. Ei cred, sunt botezati si, cand Pavel isi punea mainile pe ei, Se coboara Duhul Sfant si ei vorbesc in alte limbi.

    Aceasta vorbire in limbi de la Efes are aceleasi trasaturi comune cu cea de la Rusalii.

    a) Limbile s-au coborat peste toti deodata. Si aici deci este vorba despre o revarsare colectiva. Nu se face alegere: peste unii sa fie revarsat si peste altii nu. Cuvantul spune: “Duhul Sfant S-a coborat peste ei” la fel ca la Rusalii.

    b) Limbile au fost si aici intelese. Lucrul acesta e usor desprins din cuvintele: “si vorbeau in alte limbi si proroceau.” In cuvintele pe care le vorbeau ei era cuprinsa profetia. Pavel le-a inteles. Graiul era clar, nu un fel de limba necunoscuta, ci el poate desprinde din ceea ce spuneau acestia lucruri minunate ale lui Dumnezeu.

    c) Limbile au fost o lucrare instantanee. Pavel nu s-a asteptat la o asemenea aparitie a Duhului. El a mai botezat oameni si si-a mai pus mana peste alti mantuiti, dar nu s-a mai vazut ce s-a vazut aici. Domnul a gasit cu cale sa dea aceasta trasatura din nou ca la Rusalii credinciosilor Sai.

    d) Limbile au fost o lucrare vremelnica. In Faptele Apostolilor ni se spun multe despre biserica din Efes, dar nu ni se spune in niciun fel ca vorbirea in limbi a fost continuata. Nici in epistola lui Pavel catre ei nu aflam nici macar o aluzie la folosirea limbilor. Deci usor putem vedea din toate acestea ca vorbirea in limbi a fost numai cu ocazia aceea.

    Scopul vorbirii in limbi si la Efes deci este acelasi ca la Rusalii. Trebuie sa tinem seama ca acestia erau ucenicii lui Ioan si ca erau multi altii botezati de Ioan si pentru acestia trebuia un semn deosebit, ca sa le arate mai convingator ca era necesar sa creada in Domnul Isus, ca nu este de ajuns faptul ca au fost botezati de Ioan, ci trebuie sa vina si sa creada in Domnul Hristos. Lucrarea Duhului Sfant cu acestia a avut tocmai darul acesta, caci mai tarziu aflam cuvintele: “cu atata putere se raspandea si se intarea Cuvantul Domnului.”

    Asadar si la Rusalii, si in Cezareea, si la Efes vorbirile in limbi sunt foarte clare, in intelesul tuturor, sunt vremelnice, nu se mai pomeneste nimic despre ele si nu sunt un scop in sine, ci sunt un mijloc de incredintare, fie a necredinciosilor, fie a celor ce mai cunosteau ceva din adevar dar nu cunosteau tot adevarul, fie pentru incredintarea credinciosilor ca adevarul trebuie sa treaca si la neamuri. In orice caz, vorbirea in limbi este vremelnica, nu se mai aude ca ar fi fost si dupa aceea.

    C. Trecem acum la vorbirea in limbi din Corint.

    Despre vorbirea in limbi de la Corint aflam din scrierile lui Pavel catre ei, in cea dintai epistola, capitolele 12, 13 si 14. Apostolul nu ne face o dare de seama despre vorbirea in limbi, ci trebuie ca noi s-o reconstituim, deoarece el se ridica impotriva vorbirii in limbi asa cum era practicata la corinteni. Neoranduiala era de altfel si in ce priveste frangerea painii. Corintenii intelesesera ca frangerea painii trebuie facuta cu masa. Si din ceea ce spune apostolul, noi intelegem ca nu-i lauda pentru fapta aceasta, ba dimpotriva, ii sfatuieste sa se lase de aceasta practica.

    Trebuie sa stim ca epistola catre Corinteni are un caracter corectiv, nu normativ, adica nu este o regula de viata pentru noi. Daca nu intelegem lucrul acesta, inseamna ca ajungem sa facem greseli ca si corintenii. Ei au gresit in ce priveste cina. Si apostolul le spune: ati facut o greseala. Nu aveti case unde sa mancati, de va apucati sa mancati la cina si ajungeti la unele lucruri neingaduite? Scoatem de aici incheierea ca felul de a lua masa in legatura cu frangerea painii nu era bun si ii sfatuieste sa se lase de acest obicei.

    Ei bine, sunt oameni care nu inteleg felul de vorbire corectiv, nu normativ, al apostolului Pavel si au ajuns sa repete greseala corintenilor, adica sa ia masa impreuna cu frangerea painii. Tot asa si in ce priveste vorbirea in limbi, trebuie sa desprindem din felul de corectare al apostolului, ca sa vedem ce nu trebuie sa facem.

    Sa cercetam intai felul stilistic, adica felul de a vorbi al lui Pavel si apoi felul de a argumenta, adica de a dovedi greseala corintenilor cum se arata din 1 Corinteni 14, astfel:

    1) El face o comparatie intre dragoste si darurile duhovnicesti. “Urmariti dragostea, umblati si dupa darurile duhovnicesti” (14.1). Felul lui de a infatisa lucrurile din acest verset este comparativ: el pune darurile duhovnicesti in inferioritate fata de dragoste. Deci pune mai presus dragostea.

    De altfel acelasi lucru il face si in capitolul 13.1: “Chiar daca as vorbi in limbi omenesti si ingeresti, si n-as avea dragoste, sunt o arama sunatoare sau un chimval zanganitor.” Comparatia aceasta pe langa faptul ca izbeste dintru inceput, pune in inferioritate darurile duhovnicesti si in special vorbirea in limbi. Dupa felul cum vorbeste aici apostolul Pavel, se pare ca o persoana, in timp ce vorbeste in limbi, s-ar putea sa fie lipsita de dragoste si atunci ar ajunge ca o arama sunatoare. Prin acest fel de exprimare el ajunge sa submineze ideea ca vorbirea in limbi e produsul Duhului Sfant. Caci nu se poate ca Duhul Sfant sa dea darul vorbirii in limbi unei persoane care n-ar avea dragoste, deoarece Duhul stie ca asa ceva s-ar transforma intr-o arama sunatoare. Cu cercetarea aceasta se ajunge la incheierea ca vorbirea in limbi nu e de origine dumnezeiasca, deci nu vine de la Duhul Sfant.

    2) El face o comparatie intre prorocie si vorbirea in limbi. In epistola 1 Corinteni 14.1-3 spune: “Urmariti dragostea. Umblati si dupa darurile duhovnicesti, dar mai ales sa prorociti. Pentru ca cine vorbeste in limba nu vorbeste oamenilor, ci lui Dumnezeu; caci nimeni nu-l intelege si cu duhul el spune taine. Cine proroceste, dimpotriva, vorbeste oamenilor spre zidire, sfatuire si mangaiere.”

    Prin cuvintele “cine vorbeste in alta limba nu vorbeste oamenilor … cine proroceste dimpotriva vorbeste oamenilor” (versetele 2 si 3), el stabileste sfera de activitate a vorbirii in limbi. Iar prin cuvintele: “cine vorbeste in alta limba se zideste pe sine insusi; dar cine proroceste zideste biserica” (vers 4) el stabileste campul de actiune, folosul personal fata de folosul obstesc. Ori stiut este ca darurile pe care le da Duhul Sfant, cand si cum voieste, sunt pentru folosul altora, in niciun caz pentru folosul nostru. Si apoi prin cuvintele “cine proroceste este mai mare decat cine vorbeste in alte limbi” (vers. 5) stabileste intaietatea unuia fata de celalalt. Prin urmare vorbirea in limbi este mai prejos de darul prorociei.

    Da apoi apostolul Pavel o situatie practica: “Fratilor, de ce folos v-as fi eu, daca as veni la voi vorbind in limbi si daca cuvantul meu nu v-ar aduce nici descoperire, nici cunostinta, nici prorocie, nici invatatura?” (vers 6). Iar in concluzie le spune: Deci, “ravniti dupa prorocie”, in primul rand, prin urmare – “fara sa impiedicati vorbirea in limbi” (vers. 39), in al doilea rand. Deci tot mai sus este prorocia.

    3) In al treilea rand, apostolul face o comparatie intre vorbirea in limbi si vorbirea simpla. In versetul 2 el scrie: “Daca nu este cine sa talmaceasca, sa taca in biserica si sa-si vorbeasca numai lui insusi si lui Dumnezeu.” Deci vorbirea in limbi este inferioara, in lucrarea din biserica, vorbirii simple, cunoscuta de toti. Cea in limba, daca nu e talmacitor, sa fie lasata si sa se intrebuinteze cea simpla. Punerea lucrurilor intr-o asemenea forma arata clar ca vorbirea simpla este de mai mare pret decat cea in limbi, in biserica.

    Dar el recurge la o forma matematica si aceasta este foarte puternica. El scrie in verseul 19: “in biserica voiesc mai bine sa spun cinci cuvinte intelese, ca sa invat si pe altii, decat sa spun zece mii de cuvinte in alte limbi.” Superioritatea aici nu mai are nevoie de dovada, caci ea reiese clar din cifre: 5 fata de 10,000, deci un cuvant simplu are valarea a 2,000 in alta limba. Este un fel delicat al apostolului Pavel de a arata ca vorbirea in limbi din Corint nu era deloc de la Duhul Sfant.

    Dar Pavel isi descopera aceasta intentie si daca urmarim etapele pe care le urmeaza in a arata ca nu e necesara vorbirea in limbi.

    a) In adevar, in prima etapa el arata ca limbile sunt numai in legatura cu Dumnezeu. Astfel, in lucrarea limbilor, el izoleaza omul de restul trupului lui Hristos. El scrie: “Cine vorbeste in alta limba nu vorbeste oamenilor, ci lui Dumnezeu” (vers. 7). Prin urmare nu mai discutam vorbirea in alte limbi in relatiile cu oamenii, ci numai cu Dumnezeu. Sub acest aspect vorbirea in limbi ia infatisarea de adorare, rugaciune, de comuniune intre om si Dumnezeu: “sa-si vorbeasca lui insusi si lui Dumnezeu” (vers. 28).

    Prelungind in aceasta ordine de idei si gandirea, e sigur ca vom ajunge la concluzia ca nu este necesara vorbirea in limbi, deoarece Dumnezeu intelege si gandul nostru in toate fazele lui. Inca nu ne-a iesit cuvantul de pe buze si El il stie. Dar, daca ma voi ruga in limba mea natala, El nu ma intelege? Are mai mare valoare rugaciunea graita in alta limba straina decat in limba mea natala? Sunt intrebari care vor avea un singur raspuns, acela ca Dumnezeu intelege rugaciunea inca negraita, cea rostita in camaruta inimii, fara intermediul cuvintelor si sigur si pe cea rostita in limba simpla, cunoscuta. Deci nu e nevoie de “limbi straine.”

    b) In etapa a doua el delimiteaza sfera vorbirii in limbi in legatura duhului cu mintea, cu materia. In prima etapa, apostolul spune ca vorbirea in limbi, asa cum era in Corint, ajunge la o adorare, la rugaciune. In a doua etapa, el cerceteaza starea aceasta de adoratie, vorbirea in limbi, in insasi fiinta aceluia care vorbeste.

    Si el scrie: “Daca ma rog in alta limba, duhul meu se roaga, dar mintea ramane fara rod” (vers. 14). Cu alte cuvinte, la rugaciunea in duh ia parte numai jumatate din fiinta mea, numai duhul (aici nu e vorba de Duhul Sfant, ci de partea spirituala a fiintei omenesti), iar mintea care nu cunoaste intelesul vorbirii in limbi este “fara rod.” Deci rugaciunea in limbi straine este inconstienta, pentru ca omul nu stie ce se roaga.

    “Ce e de facut atunci?” (vers. 15) intreaba apostolul. Pare ca nu le da un sfat si poate uneori este mai bine. Dar spune ce ar face el in acest caz: “Ma voi ruga cu duhul, dar ma voi ruga si cu mintea; voi canta cu duhul, dar voi canta si cu mintea” (vers.15). El nu le spune ce sa faca ei, dar spune ce ar face el. Sunt imprejurari cand nu poti spune unui credincios: uite, sa faci asa si asa. Dar ai putea spune ce ai face tu in imprejurarea aceea. Iar ce vei face d-ta, te priveste. Este o cale mai delicata de a arata adevarul cuiva. El nu le spune deci ce sa faca ei, ci spune ce ar face el. Ei au priceput ca el nu-i indeamna sa se roage sau sa cante in limbi.

    Dar se ridica o problema, grea de altfel: se poate ruga omul numai cu duhul? Sigur ca problema nu este usoara si va starni nedunerire, dar raspunsul este: da, e posibil. Omul poate ajunge la asa numite stari de extaz, cand e intr-o astfel de stare a spiritului, care, absorbit de contemplarea lucrurilor dumnezeiesti, se desprinde de obiectele sensibile, rupand orice legatura a simturilor cu ceea ce-l inconjoara. Este o stare in care creierul, absorbit de o idee fixa, nu mai percepe senzatiile si opreste miscarile voluntare. In aceste stari de extaz, in care omul este desprins cu totul de pamant si adancit in lucrurile dumnezeiesti, mintea slabita ramane in urma, neputandu-se urca la asemenea stari si deci omul nu se mai poate controla.

    La o astfel de stare se poate ajunge prin post indelungat si desprindere de tot ce este pamantesc, rupand orice legatura cu tot ceea ce te inconjoara. Un fapt insa trebuie retinut: ca in starea de extaz, vorbirea in limbi nu mai este un produs al duhului, ci un produs al starii de extaz. Vorbele spuse intr-o astfel de stare de extaz nefiind controlate de minte, sunt neintelese. Si apostolul Pavel arata tocmai acesta parte care e foarte esentiala, ca este rau sa ne rugam fara minte. In oricee caz, el n-ar face asa ceva.

    Sunt unii care totusi vor sa-si sustina parerile cu privire la vorbirea in limbi de la Corint, aratand ca Pavel mai foloseste in legatura cu aceasta expresia: “Cine vorbeste in alta limba se zideste pe sine insusi” (vers. 4). Intelesul zidirii aici nu este acela de proces al perceperii sau exprimarii unor idei care sa imbogateasca, deoarece din moment ce in lucrarea vorbirii in limbi ia parte activa numai duhul, iar mintea sta la o parte, e natural sa nu fie imbogatirea cu idei, fiindca aceasta se percepe prin organismal mintal.

    Apoi de aici, din faptul ca actiunea vorbirii in limbi se face independenta de minte, de ratiune, avem mai multe variatii la corinteni, ca: rugaciunea in limbi, cantatul in limbi (vers. 15).

    De altfel chiar cel care vorbeste in limbi e inconstient de ce face, daca se roaga sau canta, caci “cu duhul el spune taine” (vers. 2), lucruri nepricepute de el.

    c) In etapa a treia apostolul Pavel limiteaza vorbirea in limbi in legatura cu o alta slujba si anume cu cea a talmacirii. Aceasta slujba de talmacire a limbilor nu apare decat in epistola catre Corinteni. Si nici nu avem nicaieri vreo data sau caz ca a fost cineva vreodata care sa aiba aceasta slujba. Chiar in biserica din Corint, Pavel se indoieste sa fie cineva cu aceasta slujba. El scrie: “Daca crede cineva ca este proroc sau insuflat de Dumnezeu, sa inteleaga ca ce va scriu este o porunca a Domnului” (vers. 37). Slujba acestui om este sa talmaceasca pe cel ce “cu duhul spune taine”! Ce se intelege prin “spune taine” si acestea sunt spuse tot intr-o limba tainica? Poate fi vorba de lucruri simple? Nicidecum!

    Trebuie sa fie vorba de “lucrurile ascunse ale lui Dumnezeu.” Dar mai are acum Dumnezeu taine pentru noi? Nu a descoprit El credinciosilor Sai tot ceea ce este necesar ca ei sa fie mantuiti si sa ajunga in cer? Cum, e nedesavarsita descoperirea lui Dumnezeu in Domnul Isus? Despre asemenea lucruri niciun credincios nu mai poate discuta. Lucrul acesta e bine stabilit in Evrei 1.2, cand, dupa ce arata felurite descoperiri ale tainelor Sale, scrie: ” la sfarsitul acestor zile ne-a vorbit prin Fiul.” Prin urmare nimeni nu mai poate veni si sa spuna ca el descopera taine de-ale lui Dumnezeu, fiindca Dumnezeu nu mai are taine pe care sa le descopere, aici pe pamant. Desigur ca mai sunt multe, foarte multe taine, dar ele nu vor fi descoperite decat numai dupa trecerea din lumea aceasta. Asa ca, astfel fiind lucrurile, se ajunge tot acolo ca vorbirea in limbi nu e necesara.

    In concluzie, din locurile cercetate se precizeaza continuitatea lucrarii inceputa la Rusalii, adica propovaduirea evangheliei tuturor oamenilor, ca toti cei care cred sa fie “adaugati” la numarul celor mantuiti. In aceasta lucrare se incadreaza vorbirea in limbi de la Cezareea si de la Efes.

    De asemenea apare limpede ca vorbirea in limbi de la Corint nu avea nimic de a face cu Duhul Sfant. Ea nu are nicio trasatura din lucrarea de la Rusalii si, din scrierea apostolului Pavel, se vede ca el cauta, printr-o gandire adanca si o vorbire aleasa, sa convinga pe corinteni ca aceea ce se face la ei, vorbirea in limbi de la ei, nu e folositoare nici bisericii, nici omului, nici lui Dumnezeu, deci ar fi bine s-o paraseasca. Si e fapt cunoscut ca, dupa primirea acestei epistole, corintenii s-au lasat de vorbirea in limbi.

    Iata deci cum stau lucrurile cu vorbirea in limbi din Corint. Aici este mai mult o corectare a greselii care se facea in Corint; si este bine sa intelegem lucrul acesta, pentru ca sa nu luam drept regula pentru noi ceea ce apostolul gaseste ca greseala, si lupta pentru indepartarea greselii, ca noi sa reluam totul de la capat, daca nu intelegem bine lucrurile, felul de a vorbi al apostolului si de a indruma al Cuvantului lui Dumnezeu.

                                                      Gheorghe Cornilescu 

                                                                 19571654322_396152553874454_3523678122758203099_n

Multumim Domnului pentru clarificari atat de necesare, si pentru fratele Horia Azimoara, care s-a ingrijit sa ne trimita aceste mesaje atat de vechi, si actuale ale scumpilor nostri inaintasi, care au plecat la Domnul lasand in urma lor mireasma placuta a trairii lor cu Domnul, din care acum ne hranim si noi.F.V.10308049_650124741737268_933791010403696418_n

Read Full Post »

Older Posts »

%d bloggers like this: