Feeds:
Posts
Comments

Posts Tagged ‘Jerry Bridges’

1828_619880208028701_525041358_n16675_10200210355484482_1512778074_n

PACATE RESPECTABILE

      CONFRUNTAREA PACATELOR PE CARE LE TOLERAM

de Jerry Bridges

TRADUCEREA :MIHAI DAMIAN, 2009

Capitolul 21

Ce facem de acum Inainte?

Daca ati ramas alaturi de mine pana acum, stiti ca am discutat de lucruri deloc placute. Am privit in detaliu la multe pacate subtile pe care le toleram in vietile noastre. Cateodata poate am fost atinsi. Nadajduiesc sa se fi intamplat acest lucru, fiindca asta inseamna ca tu ai fost suficient de onest si suficient de umil sa admiti prezenta unora din aceste pacate In viata ta. Si daca este asa, mai este speranta.Adu-ti aminte, “Dumnezeu sta impotriva celor mandri, dar celor smeriti le da har” (1 Petru 5:5).

Propozitiile de la inceputul Predicii de pe Munte (vezi Matei 5:1-7) ar trebui sa te incurajeze. Cei saraci in duh si cei ce plang sunt cei constienti de propria pacatosenie. Din pricina acestui lucru ei sunt blanzi si milosi in atitudinile si actiunile lor fata de altii, si sunt flamanzi si insetati dupa neprihanirea pe care realizeaza ca nu o au inca. Intreaga lor comportare este exact opusul comportarii celor mandri, superiori din punct de vedere moral, cu o neprihanire proprie. Cu toate acestea Isus spune ca acestia, cei saraci in duh (nu cei cu o neprihanire a lor insisi) sunt binecuvantati.

Prin pildele Sale, Domnul Isus a creat niste caractere prin care si-a transmis mesajul in cel mai puternic mod. Ganditi-va la pilda Fariseului si a vamesului care se rugau in templu (vezi Luca 18:9-14). In ochii Iudeilor, contrastul dintre un Fariseu si un vames urat de oameni era unul maxim. Iar in pilda fiului risipitor (vezi Luca 15:11-32), trairea demna de dispret era scandaloasa pentru audienta iudaica. Totusi, in cele doua pilde Fariseul cel neprihanit si fiul mai mare cel neprihanit sunt cei care primesc mustrarea si condamnarea implicita din partea Domnului. Intre timp, vamesul pleaca acasa socotit justificat, iar fiul risipitor pocait este primit in imbratisarea calda a tatalui sau. Nu ne spune asta despre cat de mult uraste Dumnezeu pacatul neprihanirii de sine si cu cata indurare raspunde El In fata unui duh umil si zdrobit?

Am inchieat capitolul precedent cu o referire la predica lui Thomas Chalmers intitulata “Puterea de excludere a unei noi iubiri.” Se ridica intrebarea fireasca, “Cum putem creste in aceasta iubire noua?”Raspunsul este ca ea vine dintr-o constientizare tot mai mare a pacatoseniei care mai exista in noi si din dragostea lui Cristos pentru noi pana acolo incat a murit pentru acest pacat.

In relatarea lui Luca despre femeia pacatoasa care i-a spalat si i-a uns picioarele cu mir (Luca 7:36-50), Isus spune, “Dar cui i se iarta putin, iubeste putin” (versetul 47). Si reversul este adevarat, asa cum arata Isus foarte clarIn versetele 41-43, adica, cui i s-a iertat mult, iubeste mult. Simon Fariseul n-a realizat cat de pacatos era si cat de multa nevoie avea de iertare, asa ca iubit putin sau de fapt n-a iubit deloc. Femeia pacatoasa a realizat cat de pacatoasa era si cat i s-a iertat de mult, asa ca a iubit mult. Calea spre a creste in noua noastra iubire [iubirea pentru Cristos]despre care a predicat Chalmers este sa crestem in constientizarea dragostei lui Cristos pentru noi, dragoste care ne este revelata In evanghelie.Apostolul Pavel scrie ca dragostea lui Cristos pentru noi ne strange, sau ne constrange, ne obliga sa traim pentru El (vezi 2 Corinteni 5:14-15). O astfel de iubire pentru El, care va exclude, adica va da la o parte iubirea de lume, poate rezulta doar din perceperea adanca, din inima, a iubirii Sale fata de noi.

Deci trebuie sa fim destul de onesti si de umili sa admitem pacatele noastre subtile. Doar asa vom experimenta dragostea care vine prin iertarea acestor pacate. Insa trebuie sa si luam atitudine impotriva lor pentru a ne putea elibera de ele. Pacatul cel mai grav dintre toate, in termeni practici, ar fi acela sa negam pacatele subtile din noi. Nu ne putem impotrivi lor pana nu le recunoastem prezenta. Primul pas pe care tu-l poti face spre eliberarea de pacat este sa-l recunosti si sa te pocaiestiin atitudinea fata de el. Asta nu Inseamna ca vei face progrese rapide in scoaterea acestui pacat din viata. Carnea sau firea pacatoasa nu se da batuta asa de usor. Mai degraba, pentru a folosi cuvintele apostolului Pavel, aceste pacate subtile trebuie “facute sa moara” (Romani 8:13; Coloseni 3:5). Mai mult de atat, am dezvoltat obiceiuri de a pacatui. Am dezvoltat obiceiuri sau tipare de gandire pacatoasa: ingrijorare, ingaduinta fata de propria persoana, atitudini critice fata de altii, barfa, si altele asemanatoare. Ce facem de acum inainte? Cum putem aplica mesajul general al acestei carti?

Nadajduiesc ca in timp ce am parcurs si analizat aceste asa-zise “pacate respectabile” te-ai rugat cu onestitate in legatura cu fiecare, cerand lui Dumnezeu sa-ti descopere orice evidenta a lor in viata ta. Insa din nou ar fi bine sa le reluam cu rugaciune. Pentru a facilita acest lucru, iata o schita a pacatelor subtile pe care le-am discutat:

 

Capitolul 7 — Lipsa evlaviei

Capitolul 8 — Ingrijorarea si frustrarea

·                     Framantarea

Capitolul 9 — Nemultumirea

Capitolul 10 — Nerecunostinta

·                     Lipsa multumirii In circumstante dificile

Capitolul 11 — Mandria

·                     Mandria auto-neprihanirii morale

·                     Mandria doctrinei corecte

·                     Mandria realizarilor proprii

·                     Un spirit independent

Capitolul 12 — Egoismul

·                     In interesele noastre

·                     In banii nostri

·                     In lipsa noastra de consideratie

Capitolul 13 — Lipsa Infranarii

·                     In ce priveste mancarea si bautura

·                     In ce priveste temperamentul

·                     In ce priveste finantele personale

·                    In ce priveste televizorul, hobby-urile, impulsul de a cumpara

Capitolul 14 — Lipsa rabdarii si iritabilitatea

Capitolul 15 — Mania

·                     Mania fata de Dumnezeu

Capitolul 16 — Buruienile maniei

·                     Resentimentul

·                     Amaraciunea

·                     Vrajmasia si dusmania

·                     Ciuda sau necazul

Capitolul 17 — Duhul de judecata

·                     Cu privire la convingeri diferite

·                     Cu privire la neIntelegeri doctrinare

·                     Duhul de critica

Capitolul 18 — Invidia, gelozia si alte pacate Inrudite

·                     Invidia

·                     Gelozia (sau pizma)

·                     Concurenta

·                     Duhul de a controla

Capitolul 19 — Pacatele limbii

·                     Barfa

·                     Calomnia

·                     Minciuna

·                     Cuvintele aspre, sarcasmul, insulta, ridiculizarea

Capitolul 20 — Spiritul lumesc

·                     Banii

·                     Imoralitatea prin substitutie

·                     Idolatria

 

In timp ce privesti aceasta lista, continua sa-i ceri lui Dumnezeu sa-ti deschida ochii la pacatele pe care le-ai tolerat sau pe care ai refuzat sale recunosti ca fiind prezente in viata ta.Nu exista un substitut pentru umilinta si pentru marturisirea sincera a pacatului, ca prim pas in a-l scoate afara din viata ta. Ai cerut altora o evaluare iIn ceea ce priveste prezenta acestor pacate in viata ta? Daca nu, acum este timpul potrivit pentru a o face.Rezerva-ti timp in care sa stai cu sotia ta, cu fratele sau sora ta, sau cu un prieten de incredere. Cere-le sa-ti spuna parerea in mod onest. Asigura-i ca nu vei deveni artagos si nu le vei pune la indoiala sinceritatea evaluarii. Doar asculta-i, fara sa raspunzi. Poti sa le ceri sa te evalueze In fiecare domeniu conform unei grile de felul:

 ·         Nu reprezinta o problema la tine

·         Ocazional reprezinta o problema

·         In mod frecvent reprezinta o problema

·         Este o caracteristica a vietii tale

 

Chiar daca nu esti de acord cu parerile lor in ceea ce te priveste, puneti-le la inima cu umilinta. Dumnezeu il poate folosi pe celalalt in a-ti deschide ochii In lucruri pe care nu le-ai constientizat.

Intoarce-te si reia pe rand regulile de lupta cu pacatul enuntate in capitolul 6. Si daca simti cumva ca esti prea coplesit, da o atentie speciala cele dintai reguli de a confrunta intotdeauna pacatul in contextul evangheliei.

Aminteste-ti ca sfintirea noastra progresiva—adica dezbracarea de pacat si imbracarea cu Cristos—se bazeaza pe doua temelii tari: neprihanirea lui Cristos si puterea Duhului Sfant. Priveste intotdeauna la Cristos si la desavarsita Lui neprihanire ca sursa a pozitiei si acceptarii tale inaintea lui Dumnezeu. Aminteste-ti: daca esti unit cu Cristos, Dumnezeu te vede imbracat in neprihanirea Lui perfecta. Si priveste totdeauna la Duhul Sfant care sa te faca in stare sa te impotrivesti pacatului si sa produca in tine roada Duhului.

Lumea din jurul nostru ne observa, chiar in vreme ce ne ridiculizeaza valorile si ne respinge mesajul. Putem crede ca pacatele noastre subtile sunt ascunse de ochii lor, insa intr-un anume fel ei le percep. Percep neprihanirea noastra de sine, mania noastra, duhul nostru de judecata. Ne percep ca “oameni mai sfinti ca noi,” sau invers, ca prefacuti care nu practica ceea ce propovaduiesc. A ne ocupa cu umilinta si onestitate de pacatele noastre “acceptabile” poate conta mult de tot in schimbarea in bine a acestei imagini. In final, dati-mi voie sa repet cuvintele din 1 Petru 5:5, “Dumnezeu sta impotriva celor mandri, dar celor smeriti le da har.”

CITESTE TOATA CARTEA AICI

3514_443973129005855_1990016284_n64099_583231035035152_1097039120_n

// //

Advertisements

Read Full Post »

522040_421900591241578_1145683396_n

PACATE RESPECTABILE

CONFRUNTAREA PACATELOR PE CARE LE TOLERAM

de Jerry Bridges

TRADUCEREA :MIHAI DAMIAN, 2009

Capitolul 18

Invidia, gelozia si alte pacate inrudite

Am aflat recent ca un prieten care a scris tot asa de multe carti ca mine primeste in mod frecvent invitatii din toata lumea pentru a tine prelegeri. Cand am auzit asta m-am gandit, Eu am scris tot atatea carti ca el. De ce nu primesc eu aceste invitatii?Am fost ispitit, desi pentru scurt timp, sa fiu invidios.

Invidia este constientizarea dureroasa, insotita cateodata si de resenti­mente, a unui avantaj de care se bucura altul.Cateodata dorim si noi acelasi avantaj, ajungand astfel mai departe la pacatul lacomiei. Altadata doar simtim resentimente fata de celalalt pentru ca are ceva ce noi nu avem. Noi nu invidiem pe oameni la modul general. De obicei, exista doua conditii care ne fac invidiosi. Mai intai, suntem tentati sa-i invidiem pe cei cu care ne putem identifica cel mai bine. In al doilea rand, ii invidiem in domeniile pe care le pretuim cel mai mult.

Prietenul de care v-am spus indeplineste amandoua aceste doua criterii. Amandoi lucram in acelasi domeniu—invatarea altora si scrierea de carti, un domeniu de care sunt foarte atasat. Amandoi ne bucuram in aceeasi masura de binecuvantare in lucrare, insa nici unul dintre noi n-a ajuns scriitor sau invatator “de talie.” Deci ne identificam foarte bine ca scriitori si invatatori colegi, mai mult sau mai putin egali intr-un domeniu foarte drag.

Deci, ce anume mi-a provocat invidia? Faptul ca se bucura de un avantaj pe care eu nu-l aveam. El primeste invitatii din toata lumea, iar eu nu primesc aproape deloc. Ironia este ca mie nici nu-mi plac calatoriile peste hotare. Nu-mi plac zborurile lungi, nici sa trec prin filtrele din vami, nici sa platesc in bani straini, nici sa fiu intre oameni a caror limba nu o inteleg. De ce am fost, deci, tentat sa simt invidie? Pentru ca el primea mai multa atentie si mai multa recunoastere decat mine. Intelegeti cat de subtila poate fi ispita invidiei?

Nu sunt niciodata tentat sa fiu invidios pe muzicieni sau pe artisti sau pe oameni de afaceri priceputi sau pe meseriasi buni. Poate ca pe unii ii admir, insa nu sunt invidios. Talentele si domeniul lor de expertiza lor sunt complet diferite de ale mele, deci nu sunt tentat sa ma compar cu ei. Si chiar in domeniul invataturii si scrisului, exista multi care sunt evident mai dotati decat mine, si nu sunt deloc invidios. Lucreaza intr-un domeniu scump mie, insa sunt atat de mult deasupra mea incat nu ma pot identifica cu ei.

Sa ne gandim la un jucator de fotbal din echipa de juniori, care spera intr‑o zi sa ajunga la echipa mare. El nu invidiaza starurile din echipa campioana. Acestea nu joaca in “liga” lui. Insa el poate fi invidios pe un coleg al sau de echipa care alearga mai repede ca el, in special daca i se pare ca respectivul este in gratiile antrenorului. Un lucrator la o firma de asigurari nu va fi probabil invidios pe un atlet profesionist care are un salariu cu multe zerouri. Il poate invidia insa pe un coleg de breasla care a vandut mai multe asigurari decat el. Un pastor al unei biserici mici sau mijlocii probabil ca nu va fi invidios pe pastorul unei mega-biserici. Insa poate ca va ispitit sa-l invidieze pe pastorul unei biserici apropiate a carui biserica creste mai mult decat a lui. Motivul pentru care suntem tentati sa invidiem in astfel de situatii este ca avem destule lucruri in care suntem la fel, astfel incat diferentele ne izbesc.

Parintii ii pot invidia pe alti parinti ai caror copii sunt mai buni la invatatura, sau la sport, sau daca ceilalti parinti au slujbe mai bune. Putem sa-i invidiem pe prietenii care au o casa mai frumoasa sau conduc o masina mai scumpa. Posibilitatile pentru invidie sunt nelimitate. Oridecate ori ne comparam cu altii ale caror circumstante par sa fie mai bune deccat ale noastre, simtim ispita de a-i invidia. Poate ca nici nu dorim sa avem lucrurile mai bune ale vecinului sau prietenului; ne deranjeaza insasi faptul ca el are ce are. Insa oridecate ori suntem tentati spre invidie, ar trebui sa intelegem ca invidia, chiar subtila sau poate minora in ochii nostri, este in lista pacatelor respingatoare insirate de Pavel in Romani 1:29 si Galateni 5:21.

GELOZIA (SAU PIZMA)

O ruda foarte apropiata a invidiei este pacatul geloziei sau pizmei, cum este tradus in alte versiuni ale Bibliei. De fapt, de multe ori noi punem egalitate intre invidie si gelozie, si le tratam ca sinonime. Exista insa intre ele o distinctie subtila, care ne va ajuta si mai mult sa ne vedem pacatosenia inimii. Gelozia este definita de obicei ca o intoleranta la rivalitate. Exista ocazii legitime pentru gelozie, ca de exemplu cand cineva incearca sa-ti cucereasca si sa-ti ia nevasta. Insusi Dumnezeu se declara a fi un Dumnezeu gelos care nu trece cu vederea inchinarea la oricine sau orice in afara de El (vezi Exodul 20:5). Gelozia pacatoasa apare, totusi, atunci cand ne temem ca cineva va ajunge la nivelul nostru sau chiar superior noua.

Exista cateva ilustrari ale geloziei in Biblie, care ne ajuta s-o pricepem. In zilele de inceput ale bisericii pe cand autoritatile evreiesti inca aveau puterea, Luca ne spune ca preotii cei mai de seama si Saducheii s-au umplut de gelozie (sau de pizma) contra apostolilor din pricina faptului ca tot mai multi iudei se intorceau la Cristos(vezi Fapte 5:17-18).Mai tarziu, in cursul lucrarii de slujire a lui Pavel, Luca ne spune ca iudeii din Antiohia Pisidiei s-au umplut de gelozie pe Pavel si Barnaba, pentru ca mari multimi se adunau in jurul lor sa-l auda predicand pe Pavel (vezi Fapte 13:44-45). Ilustratia clasica din Biblie despre gelozia pacatoasa este cea a imparatului Saul care era gelos pe David. Dupa ce David l-a ucis pe Goliat, femeile din Israel cantau, “Saul a batut miile lui, iar David zecile lui de mii” (1 Samuel 18:7). Saul s-a maniat pentru ca i-au dat mai multa onoare lui David decat lui. De atunci inainte, el l-a privit pe David ca rival si a fost gelos pe el.

Si noi putem fi gelosi daca am fost binecuvantati de Dumnezeu in vreun domeniu al vietii sau lucrarii, si apoi apare un altul ale carui performante si rezultate sunt superioare. Sa presupunem ca Ben, un vanzator de masini, a avut succes si a vandut cele mai multe masini in ultimii trei ani. Dar ulterior apare un alt vanzator care-l depaseste rapid pe Ben. Acesta incearca sa castige recunoas­terea si premiile care inainte erau a lui Ben. Foarte probabil ca Ben va fi ispitit sa devina gelos.

Situatii ca a lui Ben se intampla mereu. Intotdeauna se pare ca se gaseste unul mai tanar sau mai destept sau mai talentat sau mai daruit decat noi. Cand se intampla acest lucru, multi din noi ne simtim gelosi. Nu dorim ca altul sa aiba parte de succesul sau binecuvantarea lui Dumnezeu de care mai inainte ne-am bucurat noi.

Cum ne putem deci impotrivi tentatiei de a invidia sau de a fi gelosi?

Mai intai, putem, ca in cazul multor alte pacate subtile, sa-L lasam pe Dumnezeu sa fie suveran.Trebuie sa recunoastem ca Acel ce ne da talente, abilitati si daruri spirituale este Dumnezeu. Daca vrem sa luptam cu succes impotriva ispitei invidiei si geloziei (pizmei), trebuie obligatoriu sa facem exercitiul mental de a-L include pe Dumnezeu in ecuatie. Trebuie sa ne amintim ca El determina nu doar ce fel de abilitati avem, ci si nivelul in care le avem si binecuvantarea pe care El o va revarsa in folosirea lor. Este foarte evident cand privim in jurul nostru ca unii sunt mai buni ca altii la vandut masini. Unii sunt pastori mai buni. Unii sunt mai priceputi sa lucreze cu mainile lor in constructii sau in mecanica. Nu doar ca exista talente si daruri diferite ci este si o varietate diversa in modul cum Dumnezeu binecuvanteaza aceste daruri. Toate sunt de la Dumnezeu, care saraceste si imbogateste pe oameni, care ii smereste sau ii inalta (vezi 1 Samuel 2:7). Dumnezeu coboara pe unul si inalta pe altul (vezi Psalmul 75:7).Trebuie sa recunoastem ca a fi invidios sau gelos pe cineva inseamna sau ca L-am eliminat pe Dumnezeu din ecuatia vietii sau ca-L acuzam ca este nedrept.

A doua unealta impotriva ispitei de a invidia sau de a fi gelos pe cineva este sa ne amintim ca fiecare din noi, cei ce suntem credinciosi, suntem “un singur trup in Cristos, si fiecare in parte suntem madulare unii altora” sau asa cum suna o alta traducere (NIV), “fiecare madular apartine tuturor celorlalte” (Romani 12:5).De aceea Pavel ne spune, “In cinste, fiecare sa dea intaietate altuia” (versetul 10). In loc sa fim invidiosi pe cei care au un avantaj mai mare decat noi sau sa simtim gelozie fata de cei ce ne depasesc intr-un fel sau altul, noi ar trebui sa le dam dreptate si sa-i aplaudam, caci suntem membri ai aceluiasi trup in Cristos.

In al treilea rand, ar trebui sa intelegem ca daca cheltuim energie emotionala invidiind si pizmuind pe altii, vom scapa din vedere ce vrea sa faca Dumnezeu, in mod unic, in noi.Daca ar fi sa folosim o metafora din atletism, nu exista in echipa Domnului rezerve de grad inferior nici oameni care sa stea pe tusa in timp ce altii lupta in teren. Nu, Dumnezeu are un loc si o insarcinare pentru fiecare din noi, o functie de indeplinit. Este fara indoiala ca unele posturi atrag mai multa recunoastere din partea oamenilor, insa toate sunt importante in planul lui Dumnezeu.

CONCURENTA

Foarte apropiat de invidie si de gelozie este spiritul de concurenta—impulsul de a castiga intotdeauna sau de a fi cel mai important in toate domeniile.Impulsul de concurenta incepe la o varsta frageda. Copiii micuti se supara tare sau chiar se manie cand nu castiga un joc simplu, de copii. Dar nu numai copiii au o problema. Am vazut oameni maturi, care erau in alte aspecte crestini model, cum si-au pierdut cumpatul cand echipa lor sau echipa fiilor lor a pierdut un meci. Concurenta este in mod esential o expresie a egoismului. Este pornirea de a castiga chiar pe socoteala altuia. In mod sigur concurenta nu inseamna sa-ti iubesti aproapele ca pe tine insuti.

Imi dau seama ca in aceste momente pun la indoiala o “vaca sacra,” consacrata in cultura noastra, fiindca noi am ridicat spiritul de competitie la nivel de virtute. Ne invatam copiii direct sau prin exemplul personal ca este bine sa fie competitivi, sa concureze, acesta fiind modul prin care se reuseste in viata.

Eu ma indoiesc insa ca acest spirit de concurenta este o virtute crestina. Cred ca Scriptura subliniaza virtutea de a face tot ce poti mai mult (vezi, de exemplu 2 Timotei 2:15). In munca noastra trebuie sa lucram din toata inima (vezi Coloseni 3;23), ceea ce este un alt mod de a spune, ‘Fa tot ce poti mai bine.”Insa, evident, ca acest “mai bine” nu este egal la toti. Unii au fost binecuvantati sa fie mai priceputi in meseria lor, sa fie mai inteligenti sau mai daruiti din punct de vedere spiritual. Si evident, incercarea noastra de a face tot ce putem mai bine trebuie sa fie motivata de dorinta de a-L glorifica pe Dumnezeu, nu de a primi noi insine recunoasterea oamenilor. Recunoasterea s-ar putea sa vina, dar nu aceasta trebuie sa fie motivatia noastra.

De aceea, Ben vanzatorul de masini ar trebui sa se concentreze in a realiza maxim posibil in a vande masini intr-un mod care sa-L onoreze pe Dumnezeu.Daca straduinta sa il face numarul unu in vanzarea de masini, el n-ar trebui sa se mandeasca, ci sa-i fie multumitor lui Dumnezeu pentru succesul. Daca straduinta lui maxima il duce doar pe locul trei sau patru sau indiferent ce alt loc in clasamentul vanzatorilor de masini, se poate consola ca s-a straduit cat a putut de mult.

Unii poate vor argumenta ca Pavel a incurajat in mod tacit concurenta in 1 Corinteni 9:24: “Nu stiti ca cei ce alearga in locul de alergare, toti alearga, dar numai unul capata premiul? Alergati dar in asa fel ca sa capatati premiul!” Insa analogia nu se mai potriveste atunci cand vorbim de premiu. Intr-o cursa, doar unul din concurenti castiga si primeste premiul. Insa in alergarea crestina, toti vor primi premiul. Pavel nu ne incurajeaza sa concuram unul cu altul. Dimpotriva el spune, “Alergati in alergarea care va sta inainte cu aceeasi intensitate cu care alearga cei ce concureaza pentru un premiu.”

Dati-mi voie sa spun clar faptul ca nu sunt impotriva competitiei fratesti, ci impotriva spiritului de concurenta care cauta intotdeauna si cu orice pret sa castige sau sa fie cel mai bun. De fapt, cred ca competitia sanatoasa este buna, mai ales pentru copiii si elevii de scoala, ea punandu-le la dispozitie un cadru in care sa incerce sa dea ce au mai bun. Si acest tip de competitie nu se limiteaza doar la jocurile sportive. Exista competitie la olimpiadele de stiinta sau intre grupurile de cantareti sau la concursurile de gramatica.Insa in orice competitie, intrebarea pe care copilul sau adolescentul sau parintii lor ar trebui sa si-o puna nu este, “Am castigat?” ci “Am facut tot ce putem mai bine?”

Puteti vedea acum ca exista o relatie stransa intre invidie, gelozie si concurenta.Avem tendinta sa invidiem un coleg care este inaintea noastra intr‑un domeniu pe care-l pretuim mult. Devenim gelosi pe persoana care ne depaseste. Si amandoua acestea alimenteaza un spirit de concurenta care spune, “Trebuie sa inving intodeauna si sa fiu numarul unu.” Toate aceste atitudini sunt rezultatul egoismului pacatos, cand cautam exclusiv folosul propriu.

DUHUL DE A CONTROLA

Invidia, gelozia si competitia pot fi grupate toate sub un singur cuvant: rivalitate. In loc sa ne consideram si sa ne tratam unii pe altii ca madulare ale trupului lui Cristos, noi putem aluneca usor intr-o atitudine de a-i privi pe ceilalti ca niste rivali cu care concuram.Mai este inca un pacat subtil pe care l-am putea include in acest grup. Este pacatul incercarii de a-i controla pe altii spre avantajul nostru sau spre a obtine ceea ce vrem.

Am intrebat odata pe un pastor despre sursa frictiunilor intre doi soti din biserica sa. Fara ezitare mi-a raspuns, “Ea vrea sa controleze totul. De fiecare data vrea sa fie cum doreste ea.” Folosind acest exemplu, nu doresc sa singularizez femeile ca fiind cele intotdeauna vinovate. Atat barbatii cat si femeile pot incerca sa aiba controlul. In cele mai multe relatii interpersonale, exista unul care are de obicei o personalitate mai puternica sau dominanta. Si daca respectivul sau respectiva nu sunt atenti, el sau ea pot controla relatia. Acest lucru nu se intampla doar intr-o casnicie, ci in orice situatie in care doi sau mai multi oameni lucreaza impreuna, se joaca sau fac alta activitate care-i tine unul cu altul. Atitudinea aceasta poate fi vazuta la copii, cand se joaca unul cu altul. Deseori unul dintre ei doreste sa hotarasca el in toate aspectele si se manie daca nu se face cum vrea el.

Am vazut tipul acesta de gandire, incercarea de a controla totul, chiar si in biserica locala, la un cantaret incapatanat care “lupta” continuu impotriva dirijorului. Acest fel de situatie nu este unic. Recent un prieten mi-a spus despre o situatie similara in biserica lor. Am un prieten, fost pastor acum misionar, care si-a dat demisia din pastorat dupa doar sase luni din pricina unei familii de oameni foarte incapatanati care voiau meincetat sa se faca cum vor ei. Am observat atitudini similare si in lucrarea cu studentii in campusurile universitare.

Cel care vrea sa controleze va cauta sa-si impuna vointa folosind diferite metode. Una din metode este sa domine in totalitate relatia prin forta bruta a vointei lui, astfel incat celalalt (sau ceilalti) sa cedeze intotdeauna si sa-i faca pe plac. O alta metoda este sa se supere cand hotararile sale sau dorintele sale nu-i sunt satisfacute imediat. De multe ori, cand o astfel de persoana nu poate ajunge usor la rezultatul dorit, va recurge la manipulari pentru a-si atinge scopul. Poate folosi mijloace prin care-l face pe celalalt sa se simta vinovat sau incompetent. Sotul care doreste sa detina controlul pune cateodata intrebari de felul, “De ce nu e gata masa niciodata la timp?” cand de fapt masa de obicei este gata. Sotia cu acest caracter poate zice, “Esti exact ca taticul meu” (fiindca tatal ei nu ceda intotdeauna sa-i faca pe plac). In cazul cantaretului care dorea sa controleze el muzica din biserica, el a recurs impotriva dirijorului la o distrugere a reputatiei.

In mod clar, cel ce doreste controlul doreste sa se faca dupa placul sau. In loc de a ne supune unii in fata altora (vezi Efeseni 5:21), este impulsul de a ne controla unii pe altii.Evident, acest lucru vine din egoism. Dificultatea rezolvarii acestui pacat consta in faptul ca omul doritor de control este ultimul sa recu­noasca aceasta tendinta in viata sa.

Din moment ce toti pastram inca in noi firea pamanteasca care lupta razboiul ei de gherila in interiorul nostru, inseamna ca fiecare mai avem in viata “pete oarbe”—pacate pe care nu le constientizam, mai ales dintre pacatele subtile. Avem nevoie de puterea de convingere a Duhului Sfant, si avem nevoie de ajutorul altora pentru a identifica aceste pete oarbe. Te indemn dar, iubitul meu, sa ceri ajutorul lui Dumnezeu spre a putea identifica in viata ta tendintele spre invidie, spre gelozie, spre concurenta sau spre a-i controla pe altii. Roaga pe unii din cei mai apropiati prieteni sa-ti spuna parerea lor sincera despre tine. Daca esti tipul care controleaza pe altii, poate unora le va fi greu sa te ajute din pricina comportarii tale trecute. Deci trebuie sa demonstrezi o umilinta adevarata cand le ceri ajutorul. Apoi, in momentul cand vor fi sinceri cu tine, in loc sa devii defensiv—sau chiar sa te razbuni—fii intelept si accepta ce ti-au spus si vino in fata lui Dumnezeu sa fii ajutat.

Eu am confruntat odata un astfel de om care lucra impreuna cu noi si caruia-i placea sa controleze pe altii (de fapt cred ca am fost a treia persoana care i-a spus adevarul in fata). In loc sa ma asculte ce am de spus, s-a infoiat deodata, s-a maniat si a rupt orice relatie cu noi. M-a evitat sistematic de atunci inainte, si nu l-am mai vazut de ani buni. Ultima data, insa, cand am auzit de el, inca mai avea aceeasi problema. A refuzat sa-si accepte si sa-si lase pacatul.

Tu sa nu fii asa. Nu merge prin viata acumuland in tine invidie, gelozie, sau cautand intotdeauna cu orice pret sa castigi si sa se faca cum vrei tu. Aminteste-ti,“Dumnezeu sta impotriva celor mandri, dar celor smeriti le da har” (1 Petru 5:5). Nu te pune in postura de a fi in tabara opusa lui Dumnezeu.

408372_528074770566867_1474686485_n

 

CITESTE TOATA CARTEA AICI

Read Full Post »

943332_493397567392991_676390790_n

 

 

 

PACATE RESPECTABILE

 

 

 

CONFRUNTAREA PACATELOR PE CARE LE TOLERAM

 

 

 

de Jerry Bridges

 

 

 

TRADUCEREA :MIHAI DAMIAN, 2009

Capitolul 17

 

Duhul de judecata

 

Pacatul duhului de judecata este unul din cele mai subtile din pacatele noastre “respectabile” datorita faptului ca este practicat sub masca ravnei pentru bine.Este evident ca in cadrul cercurilor noastre evanghelice conservatoare exista miliarde de opinii referitor la orice subiect, de la teologie pana la comportament si stil de viata si politica. Nu doar ca exista opinii multiple, dar noi consideram de obicei ca opinia noastra este cea corecta. Aici incepe necazul nostru cu duhul de judecata.Noi ne asimilam opiniile cu adevarul.

 

Evident, duhul de judecata nu se limiteaza la cercul evanghelicilor conservatori. El a patruns in toata societatea noastra si poate fi intalnit de ambele parti ale spectrului cultural. Activistii pentru drepturile animalelor care dau foc clinicilor de cercetare medicala si ecologistii extremisti care luptand pentru protectia mediului vandalizeaza partiile de schi actioneaza astfel datorita unui duh de judecata. Cel care spune, “Isus n-ar conduce niciodata un SUV [autovehicul sport, de obicei cu tractiune 4×4, n.tr.],” arata un duh de judecata, nu pentru ca Domnul Isus n-ar conduce un SUV (nu asta-i lucrul esential) ci pentru ca respectivul face o afirmatie dogmatica si o judecata bazata strict pe o opinie personala.

 

Eu am crescut pe la mijlocul secolului al douazecilea, cand oamenii se inbracau frumos pentru a merge la biserica. Barbatii purtau jacheta si cravata (de obicei costum si cravata) iar femeile purtau rochii. Candva dupa anul 1970, barbatii au inceput sa vina la biserica purtand pantaloni obisnuiti si camasa cu gulerul descheiat. Multe femei au inceput sa poarte pantaloni.Timp de mai multi ani, am avut fata de acestia un duh de judecata. Nu aveau oare pic de respect fata de Dumnezeu? S-ar fi imbracat tot atat de obisnuit daca s-ar fi dus intr-o audienta la presedinte? Mi se parea un rationament convingator.

 

Numai ca… greseam. In Biblie nu scrie nimic despre cum sa ne imbracam cand venim la biserica.Cat despre a te imbraca sa te duci sa-l intalnesti pe presedinte, este o chestiune culturala valabila doar pentru capitala. Daca ai fi invitat sa-l intalnesti pe presedintele aflat in vacanta la ferma lui, probabil ca te-ai duce in blugi, nu in costum.Reverenta fata de Dumnezeu, am concluzionat in cele din urma, nu este o chestiune de imbracaminte, ci de inima. Domnul Isus a spus ca inchinatori adevarati sunt acei ce se inchina Tatalui in duh si in adevar (vezi Ioan 4:23).Acum, este adevarat ca o imbracaminte neglijenta poate dovedi o atitudine neglijenta fata de Dumnezeu, insa eu nu pot discerne acest lucru. De aceea, ma voi feri sa atribui o atitudine de lipsa de reverenta bazata doar pe stilul de imbracaminte al cuiva.

 

Eu am mai crescut si intr-o perioada a imnurilor marete de demult, cantate cu acompaniament de pian si orga.Era maiestuos. In urechile mele suna ca o inchinare plina de reverenta inaintea lui Dumnezeu. Astazi in multe biserici imnurile marete de altadata au fost inlocuite cu muzica contemporana, iar pianul si orga cu chitare si tobe. Din nou, am avut un duh de judecata. Cum era posibil oare sa se inchine lui Dumnezeu cu aceste instrumente?Insa bisericile de inceput ale Noului Testament nu aveau nici piane nici orgi, si totusi au reusit sa se inchine Domnului cu psalmi, cantari de lauda si cantari duhovnicesti (vezi Coloseni 3:16). Este adevarat ca multa din muzica contemporana este goala si centrata pe ceea ce place oamenilor. Inca mai am si astazi o preferinta pentru muzica cantata ca atunci cand eram mai tanar, insa este doar atat—o preferinta—nu o convingere cu baza biblica. Dar exista si multa muzica contemporana tot asa de buna si valoroasa in glorificarea lui Dumnezeu ca imnurile traditionale. Deci sa evitam a judeca in mod gresit.

 

In multe lucruri, avem convingeri pe care le consideram de aceeasi valoare cu adevarurile biblice. Am scris odata ca am ajuns pana la urma la concluzia ca in cele mai multe cazuri Biblia ne invata moderatia nu abstinenta. A trebuit sa reiau acest subiect si din pricina faptului ca am descoperit ca i-as judeca in mine insumi pe credinciosi daca i-as vedea cu un pahar de vin in fata la un restaurant. Totusi, dupa ce am scris ce am scris despre moderatie, am primit o scrisoare politicoasa dar ferma de la o doamna, prin care imi cerea socoteala. Era convinsa ca eu lucrez la distrugerea uneia din pietrele de temelie ale moralei crestine. Inteleg preocuparea ei, insa ea nu mi-a adus nici o dovada din Scriptura. Era convingerea ei personala.

 

Va rog, nu ma intelegeti gresit. Cred ca din pricina abuzurilor repetate in folosirea alcoolului in societatea de azi exista motive intemeiate sa practicam abstinenta. Si in alt context as putea aduce argumente solide in favoarea abstinentei, bazat pe aceste ingrijorari legate de folosirea alcoolului.Insa in acest capitol discutam duhul de judecata, de aceea v-am dat niste exemple la persoana intai despre cat de usor este sa-i judecam pe altii in legatura cu chestiuni asupra carora Biblia sau nu are nimic de spus, sau nu are claritatea pe care am dori-o noi.

 

Apostolul Pavel ataca direct aceasta problema in Romani 14. Se pare ca erau in biserica din Roma doua subiecte care generau atitudinea de judecata. Unul era vegetarianismul in contrast cu mentalitatea “mananca orice doresti.” Al doilea subiect de judecata era chestiunea considerarii anumitor zile ca fiind zile sfinte. In cuvintele lui Pavel, “Unul socoteste o zi mai presus decat alta; pentru altul, toate zilele sunt la fel” (Romani 14:5).

 

Se pare ca acei ce mancau doar verdeturi ii judecau pe cei care mancau de toate (probabil carne), in timp ce acei care mancau de toate ii dispretuiau pe cei care mancau doar verdeturi (vezi versetul 3). Amandoua taberele aveau duh de judecata fata de ceilalti. Vegetarienii credeau ca erau mai sus din punct de vedere moral, iar din aceasta cauza erau cu nasul (“nasul religios”) pe sus fata de cei care mancau de toate. Cei din tabara opusa credeau ca ei sunt superiori in cunoastere. Ei stiau ca in fata lui Dumnezeu nu este important ce mananca din moment ce era primit cu multumire (vezi 1 Timotei 4:4). Deci ei ii judecau pe ceilalti intr-un fel diferit.

 

Exista si astazi atitudini similare. Aparatorii muzicii contemporane ii dispretuiesc pe cei care prefera muzica traditionala ca fiind de moda veche si in neconcordanta cu vremurile. Dupa cum mi-a spus un pastor tanar, “Cu muzica noastra va vom fura toti tinerii din biserica voastra.” Si ei pot avea duhul de judecata intr-un mod invers fata de cei care tin la imnurile traditionale. La fel se intampla si in chestiunea cu moderatia sau abstinenta. Am cunoscut cazuri cand cei care privesc folosirea alcoolului drept o chestiune de libertate crestina sunt dispretuitori fata de cei ce practica abstinenta.

 

Ce vreau eu sa subliniez aici este ca oridecare parte ne situam in aceste situatii, este foarte usor sa-i judecam pe acei ale caror opinii sunt diferite de ale noastre. Iar apoi ne ascundem atitudinea de judecata sub haina convingerilor crestine.

 

Raspunsul lui Pavel la situatia din Roma a fost, “Terminati odata sa va tot judecati unii pe altii, indiferent ce pozitie ati avea.” Si apoi adauga, “Cine esti tu, care judeci pe robul altuia? Daca sta in picioare sau cade, este treaba stapanului sau; totusi, va sta in picioare, caci Domnul are putere sa-l intareasca pentru ca sa stea” (Romani 14:4). In esenta, Pavel spunea, “Nu faceti voi pe Dumnezeu, nu luati voi rolul lui Dumnezeu in relatia cu fratii vostri de credinta in Cristos. Dumnezeu este judecatorul, nu voi.”

 

Asta facem noi cand ii judecam pe altii ale caror preferinte si practici difera de ale noastre. Ne arogam un rol pe care Dumnezeu l-a rezervat pentru Sine Insusi. Poate ca acesta era gandul lui Isus din pasajul binecunoscut din Matei 7:1-5, unde El spune, “De ce vezi tu paiul din ochiul fratelui tau, si nu te uiti cu bagare de seama la barna din ochiul tau?” Oare s-ar putea ca barna din ochiul nostru sa fie barna atitudinii de judecata, prin faptul ca ne arogam noua insine rolul lui Dumnezeu?

 

Aici Il observam din nou pe Domnul Isus folosind o hiperbola pentru a face clar mesajul pe care voia sa-l transmita. Fizic, este imposibil ca o persoana sa aiba o barna in ochi. Insa asa cum cei zece mii de talanti din pilda robului nemilostiv reprezinta adevarata masura a pacatului nostru impotriva lui Dumnezeu, tot asa barna din ochiul cuiva poate reprezenta verdictul lui Dumnezeu impotriva pacatului atitudinii de judecata. Daca am dreptate, atunci seriozitatea pacatului atitudinii de judecata nu consta atat de mult in faptul ca-l judec pe fratele meu cat in faptul ca facand asa imi asum rolul lui Dumnezeu.

 

Ce am scris pana acum nu inseamna ca nu trebuie niciodata sa facem o judecata a practicilor si teologiei altora.Cand stilul de viata sau conduita cuiva este in mod clar in contradictie cu Scriptura, atunci avem dreptul sa spunem ca respectivul pacatuieste. Exista practici condamnate clar de Scriptura. Vedeti, de exemplu, panta morala care duce spre depravarea totala, descrisa de Pavel in Romani 1:24-32. Sau descrierea “faptelor firii” (Galateni 5:19-21), sau caracteristicile “vremurilor din urma” (2 Timotei 3:1-5). Aceste practici sunt in mod clar pacatoase. Si cand le judecam ca atare, noi nu facem altceva decat sa fim de acord cu Cuvantul lui Dumnezeu. In acest caz judecatorul este Biblia, nu noi.

 

Dupa ce am spus acest lucru, sa avem grija totusi, fiindca putem pacatui si cand judecam cu Scriptura in mana. Pacatuim daca judecam cu o atitudine de neprihanire proprie, sau daca judecam cu asprime, sau daca felul nostru de a fi este intotdeauna unul de critica. Pacatuim daca condamnam pacatele evidente si flagrante ale altora fara a recunoaste in acelasi timp ca si noi insine suntem pacatosi inaintea lui Dumnezeu. Unul din obiectivele majore ale acestei carti este sa ne ajute sa nu facem asta.

 

 564971_365127076906845_1305091297_n

 

JUDECATA DOCTRINARA

 

O zona in care putem aluneca usor in duhul de a judeca este cea a diferentelor doctrinare.Pentru multi evanghelici din vremurile noastre aceasta nu este o problema, pentru ca pentru ei doctrina nu este importanta. Imi amintesc de o ocazie cand am luat o pozitie impotriva teismului deschis, credinta ca Dumnezeu nu stie si nu poate sti viitorul. Un prieten mi-a spus, “De ce-ti bati capul cu asta? De ce nu putem doar sa-L iubim toti pe Isus si sa ne intelegem unii cu altii?”

 

Multi dintre noi stim totusi ca doctrina este importanta, si pentru ca credem asta putem cadea usor in pacatul de a judeca.De exemplu, doctrina ispasirii pacatelor noastre prin moartea inlocuitoare a lui Cristos si doctrina complementara a justificarii numai prin credinta in Cristos, sunt pentru mine doctrine cruciale. Acestea sunt acel fel de doctrine unde, ca sa spun asa, trag o linie de demarcatie si spun, “Fara compromis. De nici un fel. Punct!”Cu toate acestea exista scriitori si invatatori care neaga ispasirea inlocuitoare a lui Cristos si care se considera a fi evanghelici. In conceptia lor, Cristos n-a murit pe cruce in locul nostru pentru a plati pentru pacatele noastre, ci El s-a dus la cruce doar sa ne fie un exemplu de urmat cand trecem prin suferinta. Altii desconsidera moartea lui Cristos, spunand ca noi ar trebui sa ne concentram nu asupra mortii lui Cristos ci asupra vietii Lui, pe care ar trebui s-o luam drept exemplu. Oridecate ori subiectul expunerilor mele imi da ocazia, ma opun acestor oameni. Si cred ca fac bine. Marturisesc insa ca au fost situatii cand am cazut in pacatul de a-i judeca. Sunt atat de impotriva invataturii pe care o propaga, incat uneori i-am demonizat. Si nu cred ca sunt singurul. Am observat acest lucru si la altii din cadrul comunitatii noastre evanghelice. Datorita faptului ca credem cu atata convingere in importanta doctrinei corecte, putem deveni foarte lesne exagerat de critici fata de cei cu pareri diferite. Trebuie sa ne exprimam parerile diferite, insa intr-un fel care nu degenereaza intr-o distrugere de caracter.

 

 21158_518551754870671_346719052_n

 

DUHUL DE CRITICA

 

Cei mai multi dintre noi cad din vreme in vreme in pacatul de a judeca pe altii. Insa exista intre noi oameni care-l practica in mod continuu. Acesti oameni au ceea ce s‑ar putea numi un duh de critica. Ei cauta si gasesc defecte in oricine si in orice. Indiferent de subiectul unei conversatii—fie el o persoana, o biserica, un eveniment, sau orice altceva—ei ajung sa vorbeasca doar de rau. Eu nu  vorbesc aici despre persoane iluzorii, ci am fost alaturi de astfel de oameni, si nu este prea placut sa fii cu ei.

 

In capitolele anterioare, am mentionat faptul ca unele din pacatele noastre acceptabile, cum sunt egoismul, lipsa rabdarii, si mania, pot fi vazute mai mult  acasa intre membrii familiilor noastre, decat in public, mai ales cand publicul este crestin. Acest lucru poate fi adevarat si in cazul duhului de judecata. Cateodata sotul sau sotia gasesc incontinuu cusururi partenerului lor de viata, sau unuia sau altuia dintre copii. Cel care este obiectul unei astfel de critici continue ajunge sa creada ca nu e bun de nimic.

 

Un prieten al meu povesteste ca a crescut intr-o familie crestina de clasa un pic peste medie, in care tatal era exagerat de critic, mai ales fata de copilul mijlociu, o fetita. Cu vremea, ea a ajuns o persoana, “care nu era buna de nimic”—cel putin asa ar fi crezut cineva auzindu-l pe tatal ei ocarand-o. Dar cu cat o critica mai tare, cu atat ea decadea mai tare. Cu cat el ii reprosa mai mult ca n-are curajul sa-l priveasca in fata, nefiind buna de nimic, cu atat ochii ei deveneau mai ficsi si mai pironiti in pamant. Daca cuvintele lui injositoare “spuse pentru binele ei” au avut un rezultat, acesta a fost un fel de profetie care s-a implinit. Ea a perceput critica continua a tatalui ca pe o respingere, si a juns sa se respinga si ea pe sine insasi. Cand a crescut, prioritatea ei numarul unu a fost sa-i gaseasca pe cei care o acceptau, si curand “prietenii” ei au invatat cum sa profite de nevoia ei de a fi acceptata. Pe patul de moarte, tatal sau a realizat pacatul lui si s-a pocait cu lacrimi de duhul de critica fata de fiica sa. Insa era prea tarziu. Deja in mod secret ea traia in promiscuitate si ajunsese dependenta de cocaina.

 

 Este un exemplu extrem al naturii distructive al faptului de a vorbi cu un duh critic si de judecata. Dar vedem in jurul nostru multe dovezi ale pacatoseniei acestui pacat. Se spune de multe ori ca este nevoie de sapte complimente pentru a anihila efectele unei singure critici. Sa ne cercetam deci pe noi insine, sau si mai bine, sa ne expunem examinarii altora. Avem un duh critic? Gasim tot timpul defecte in altii, in special in membrii familiei noastre sau in membrii bisericii noastre?

 

In final, ma gandesc ca unii din prietenii mei dragi au gasit in acest capitol lucruri cu care nu sunt de acord. Unii nu considera felul de imbracaminte purtat in biserica sau tipul de muzica ales ca fiind doar preferinte. Pentru ei, acestea sunt convingeri. Le respect modul de gandire, si nici macar nu doresc sa-l schimb.

 

Mi-ar place sa fiu ca Pavel, care a luat o pozitie similara in legatura cu subiectele care-i desparteau pe cei din Roma. N-a incercat sa schimbe convingerile nimanui referitor la ce mancau sau la zilele pe care le tineau, ci le-a spus,“Fiecare sa fie deplin incredintat in mintea lui” (Romani 14:5).O asemenea declaratie ne face pe multi dintre noi sa ne simtim inconfortabil. Nu ne place ambiguitatea in materie de practici crestine. Ne este dificil sa acceptam ca parerea cuiva poate diferi de a noastra si totusi amandoi sa fim primiti de Dumnezeu. Insa asa spune Pavel in Romani 14. Si daca-l luam in serios pe Pavel si ne tinem convingerile cu umilinta, vom fi paziti de pacatul duhului de judecata.

 

CITESTE TOATA CARTEA AICI

 

nature_pic_24

 

 

 

 

 

Read Full Post »

3545_592091230809621_1119550405_n

PACATE RESPECTABILE

CONFRUNTAREA PACATELOR PE CARE LE TOLERAM

de Jerry Bridges

TRADUCEREA :MIHAI DAMIAN, 2009

Capitolul 16

Buruienile maniei

Pentru niste motive pe care le voi explica intr-un moment, trebuie sa privim din nou cu mai multa atentie la subiectul maniei si la urmarile ei, la progenitura ei nesupusa. Avem tendinta sa ne gandim la manie in termenii unor episoade. Adica, ne maniem, apoi trecem peste manie. Uneori ne cerem scuze persoanei careia i-am gresit, alteori nu ne cerem scuze. Dar cumva celalalt, fie ca-i cerem scuze sau nu, trece si el peste raspunsul sau defensiv, fie el o replica exterioara de manie sau un resentiment interior, si viata merge inainte ca de obicei.Relatia a ramas cu o cicatrice, dar nu s-a destramat. Nu este cel mai bun mod de a trai unii cu altii, dar este un mod tolerabil. Cam asa privesc cei mai multi credinciosi pacatul maniei. S-au obisnuit sa-l accepte ca parte a vietii.

Cu toate acestea, Biblia nu este atat de fericita cand vine vorba de pacatul maniei. Dimpotriva, ea ne spune sa-l dam la o parte (vezi Efeseni 4:31; Coloseni 3:8). Daca vei privi in aceste texte, vei vedea ca in fiecare din ele mania este asociata cu alte pacate urate de felul amaraciunii, strigarii, vrajmasiei, clevetirii, rautatii si vorbelor rusinoase. Ea este inclusa de asemenea intr-o lista similara a pacatelor condamnabile in 2 Corinteni 12:20. In mod clar, mania nu are o companie buna. Ea se asociaza deseori cu ceea ce noi consideram pacate grave, si de fapt duce la unele din acestea.

Dar ce e cu versetul din Scriptura care spune, “Maniati-va si nu pacatuiti. Sa n‑apuna soarele peste mania voastra, si sa nu dati prilej diavolului” (Efeseni 4:26)?Pavel nici macar nu ne da permisiunea de a ne mania, cu atat mai putin nu ne porunceste sa ne maniem, asa cum ar putea sugera modul de exprimare imperativ. Mai degraba, Pavel considera de la sine inteles ca ne vom mania, si ne spune cum sa ne comportam intr-o astfel de situatie. Pe scurt, el spune, “Nu tineti mania. Treceti repede peste starea aceasta.” Acesta este motivul pentru care adauga la urma fraza clarificatoare, “Sa n‑apuna soarele peste mania voastra.”

Avem o expresie idiomatica, “Ucis din fasa.” Asta ne spune Pavel sa facem. Ia atitudine in fata maniei repede, dar mai presus de toate, nu te duce la culcare cat timp o mai ai in inima. In cel mai bun caz, mania este doar un pacat (sigur, cu exceptia rara a maniei sfinte autentice), insa in cel mai rau caz mania este un pacat care duce la pacate si mai mari.

In acest capitol vom privi la cateva consecinte pe termen lung ale maniei; ceea ce eu numesc “buruienile maniei.” Am ales in mod intentionat cuvantul buruieni, fiindca buruienile sunt intotdeauna un lucru de care am vrea sa scapam. Insa buruienile maniei nu sunt ceva inofensiv;ele sunt otravitoare. Ele pot otravi mintea noastra si a celor din jurul nostru. Care sunt, deci, cateva dintre buruienile ortavitoare care rasar din mania nerezolvata?

Resentimentul este mania cuibarita in suflet. De cele mai multe ori este ceva neexprimat. El apare in inima celui care a fost tratat cum nu trebuia, dar care nu este intr‑o pozitie in care sa poata face ceva. Un anjagat se poate simti tratat cum nu se cuvine de catre seful sau insa nu are indrazneala sa reactioneze in mod deschis cu manie, asa ca acumuleaza mania in el sub forma de resentiment. O sotie poate reactiona in mod similar fata de sotul ei tiran. Resentimentele sunt poate mai dificil de rezolvat decat mania exprimata deschis datorita faptului ca deseori persoana continua sa-si ingrijeasca ranile si sa-si aminteasca tratamentul rau primit.

Amaraciunea este resentimentul care s-a transformat intr-un sentiment de animozitate permanenta.In timp ce resentimentele se pot risipi in timp, amaraciunea va continua sa creasca si sa supureze, ducand la o si mai mare neplacere. Este reactia pe termen lung la un rau real sau imaginar atunci cand nu se iau masuri impotriva maniei initiale.

Un batran al bisericii a intervenit odata intr-o situatie referitoare la o tanara din biserica locala. Tatal fetei a considerat ca el n-a procedat corect. In loc sa incerce sa rezolve problema, el s-a maniat si a ajuns mai tarziu plin de amaraciune. Pastorul spunea despre el ca este “ros de amaraciune.”Tatal i-a spus pastorului, L-am iertat, dar nu mai vreau sa am nimic de a face cu el.”Era foarte evident ca nu l-a iertat. Iertarea adevarata duce la o relatie restaurata, nu la o animozitate continua. Acest om era consumat de amaraciunea lui, dar fiind plin de o neprihanire proprie nu putea sa vada realitatea. Tot ce putea vedea era greseala imaginara sau reala a batranului bisericii, de care se tot lega.

Dupa cum ilustreaza aceasta intamplare, amaraciunea se strecoara ades si in familia bisericii locale. O sora este tratata cum nu trebuie in ceva, sau cel putin i se pare ca a fost tratata gresit. In loc sa rezolve problema, ea lasa rana ei sa supureze si devine in timp plina de amaraciune. Sau poate ca ea a incercat sa rezolve situatia insa cealalta persoana nu a raspuns la incercarea ei. Poate ca s-a si dus la cineva din echipa pastorala, care n-a prea luat-o in serios sau a incheiat discutia spunand ca e mai mult o chestiune personala. Dar indiferent de raul care i s-a facut sau care i se pare ca i s-a facut, amaraciunea nu este niciodata o optiune biblica. Putem fi raniti, si sa ne dam seama ca am fost loviti, fara insa sa umplem de amaraciune.

Evident, amaraciunea se poate instala in orice relatie interpersonala, dar de prea multe ori ea intervine intre oameni care s-ar fi putut iubi unul pe altul. M-am referit la biserica cu termenul de familie. Asta si suntem. Suntem frati si surori in Cristos. Insa amaraciunea poate interveni si in familiile oamenilor intre frati si surori de corp. Un fiu sau o fiica poate avea sentimentul ca parintii arata favoritism fata de unul din frati, si de fapt poate fi o perceptie adevarata. Insa daca acest fiu sau fiica sunt crestini, el sau ea n-ar trebui sa hraneasca acest resentiment pana ajunge amaraciune. Uneori fratii in varsta se pot amari daca nu primesc cat considera ei ca ar fi corect din mostenirea familiei. Inca odata, pentru cel ce vrea sa-L urmeze pe Cristos, amaraciunea nu este niciodata o solutie.[i][i][i]

Vrajmasia si dusmania sunt in mod esential sinonime si denota un nivel si mai mare de rea-vointa sau de animozitate decat amaraciunea. In timp ce amaraciunea poate fi marcata pana la un punct de un comportament politicos, vrajmasia sau dusmania este de obicei exprimata in mod deschis. Deseori ea se manifesta prin denigrare sau chiar prin cuvinte pline de ura adresate direct celorlalti sau spuse despre ceilalti. Mai mult, daca amaraciunea poate fi purtata si tinuta in inima cuiva, vrajmasia sau dusmania isi raspandesc de obicei otrava in afara, spre altii.

Ciuda sau necazul (ca in expresia “a tine necaz pe cineva”) este pomenita de cinci ori in Biblie (vezi Geneza 27:41; 50:15; Leviticul 19:18; Psalmul 55:3; Marcu 6:19). O, daca am putea sa intelegem adancimea animozitatii si a relei vointe din cuvantul acesta, care in cateva randuri este tradus chiar cu ura in loc de necaz. In toate cele cinci aparitii in Scriptura cuvantul este asociat cu razbunarea asupra celui pe care se tine necazul. De exemplu, Esau il ura pe Iacov si planuia sa-l omoare (vezi Geneza 27:41). Fratii lui Iosif se temeau ca Iosif ii va uri si le va rasplati dupa raul pe care i l-au facut ei (vezi Geneza 50:15). In Noul Testament, Irodiada avea necaz pe Ioan Botezatorul si-i dorea moartea (vezi Marcu 6:19).

Astazi probabil nu vom asocia tinerea necazului pe cineva cu planurile de a-l omori. Insa de multe ori oamenii vor planui, macar in mintea lor, moduri de a se razbuna pe cel pe care au ciuda. De obicei nu au indrazneala sa duca la indeplinire aceste planuri, dar au o placere perversa in a le intocmi si de a medita la ele in mintea lor. Lucrul acesta poate fi adevarat si intre crestini. Aceasta este motivatia pentru care Pavel a gasit nimerit sa scrie indemnul din Romani 12:19-21:

Preaiubitilor, nu va razbunati singuri; ci lasati sa se razbune mania lui Dumnezeu; caci este scris: “Razbunarea este a Mea; Eu voi rasplati”, zice Domnul. Dimpotriva: daca ii este foame vrajmasului tau, da-i sa manance; daca-i este sete, da-i sa bea; caci daca vei face astfel, vei gramadi carbuni aprinsi pe capul lui.” Nu te lasa biruit de rau, ci biruieste raul prin bine.

 Cuvantul lupte sau certuri descrie conflicte sau dezordini intre partide, de obicei intre grupe oponente, distincte de neintelegerile intre persoane. De aceea se vorbeste despre “lupte intre frati,” despre “clanuri” sau “familioane.”Intotdeauna aceste lupte sunt urate si trec dincolo de limitele pacatelor “respectabile,” si evident ca nu pot fi subtile. Insa le discutam aici pentru ca ele se intampla deseori intre crestinii care au o neprihanire “a lor insisi,” care nu recunosc niciodata ca atitudinile lor sau vorbele lor pe ton ridicat au contribuit la luptele iscate. In mintea lor, intotdeauna partea opusa este vinovata si ea a cauzat cearta.

Descrierea facuta mai sus acestor “buruieni ale maniei” nu se vrea a fi un dictionar de termeni, nici n-am dorit prin ea sa fac o distinctie clara intre diferiti termeni. Aici nu terminologia este importanta. Ce am dorit sa vedem este ca mania neparasita repede nu doar ca este pacat, ci constituie un pericol spiritual. Si daca vei trece inca odata cu privirea peste aceste “buruieni,” vei observa ca exista un fel de escaladare a sentimentelor de rea-vointa si disensiune. Mania nu este ceva static. Daca nu scapam de ea, va creste si va ajunge amaraciune, dusmanie, si ciuda razbunatoare. Nu e de mirare ca Pavel spune, “Sa n-apuna soarele peste mania voastra.”

Deci, cum sa rezolvam problema maniei astfel incat sa nu inceapa sa rasara aceste buruieni otravitoare? Cum o putem starpi din fasa astfel incat sa n‑apuna soarele peste ea? Dati-mi voie sa prezint cateva recomandari de baza.

Mai intai, trebuie sa privim intotdeauna la suveranitatea lui Dumnezeu. Dumnezeu nu-i determina, nu-i pune pe oameni sa greseasca fata de noi, insa El permite acest lucru, si-l permite intotdeauna cu un scop—de cele mai multe ori pentru cresterea noastra in asemanarea cu Cristos.Cand fratii au pacatuit grav impotriva lui Iosif si l-au vandut ca rob, el n-a lasat amaraciunea sa-l stapaneasca. Dimpotriva, a fost in stare sa le spuna, “Nu voi m-ati trimis aici, ci Dumnezeu” (Geneza 45:8).E drept, a rostit aceste vorbe dupa ce a fost ridicat in pozitia de al doilea om ca putere in Egipt, insa ele au fost adevarate din ziua in care a fost vandut in robie. Si in tot timpul in care a slujit ca rob in casa lui Potifar si in anii urmatori ca prizonier pentru un rau pe care nu l-a infaptuit, istoria biblica nu ne lasa sa banuim ca ar fi fost stapanit vreodata de amaraciune. Dimpotriva, ni se spune ca si-a facut lucrul cu constiinciozitate (in mod sigur, o atitudine diferita de a unuia cuprins de amaraciune) si a fost atat de apreciat de Potifar si de paznicul inchisorii incat amandoi i-au incredintat responsabilitati majore.

Am descoperit ca o credinta ferma in suveranitatea lui Dumnezeu este cea dintai aparare pe care o am impotriva ispitei de a lasa mania sa mi se strecoare in minte si in sentimente. Daca vreau sa lupt in mod hotarat impotriva acestei ispite, imi voi reaminti constant ca actiunile altuia (sau altora) care mi-au declansat intaiul raspuns de manie sunt sub controlul suveran al lui Dumnezeu. Chiar daca actiunile pot fi pacatoase in ele insele, Dumnezeu le va folosi pentru binele meu. Dupa cum a spus Iosif fratilor sai,“Voi, negresit, v-ati gandit sa-mi faceti rau: dar Dumnezeu a schimbat raul in bine” (Geneza 50:20).

Dupa cum am observat, acest “bine” poate fi oportunitatea de a deveni mai asemenea lui Cristos. Insa Dumnezeu poate avea in vedere si alte scopuri, poate pentru a ne pregati intr-un fel sau altul pentru o mai mare capacitate de slujire. Sau poate ca nu vom afla niciodata ce bine a scos Dumnezeu dintr-o anumita situatie in legatura cu care suntem ispititi sa ne maniem. Insa este de ajuns daca stim ca, oricat de dificila ar fi situatia, si oricat de mare ar fi ispita de a ne mania, Dumnezeu are in vedere un “bine.” Meditarea activa la acest adevar al suveranitatii lui Dumnezeu este primul pas in risipirea maniei.

In al doilea rand, ar trebui sa ne rugam ca Dumnezeu sa ne ajute sa crestem in dragoste.In 1 Petru, epistola care indeamna pe credinciosi sa urmareasca sfintenia chiar in vremuri grele, Petru subliniaza in mod repetat importanta dragostei fratesti—adica a dragostei fata de ceilalti credinciosi. De exemplu, el scrie,“Mai presus de toate, sa aveti o dragoste fierbinte unii pentru altii, caci dragostea acopera o sumedenie de pacate” (1 Petru 4:8).

Cuvintele lui Petru vor sa ne spuna ca dragostea ne face sa trecem cu vederea multe actiuni pacatoase ale celorlalti. Daca cineva te jigneste sau te pune intr-o situatie jenanta sau iti face neplaceri, dragostea te va face in stare sa treci lucrul respectiv cu vederea. Aminteste-ti, noi putem alege cum sa reactionam la un rau real sau imaginat al altora. Fraza pe care am folosit-o deja de vreo doua ori in acest capitol, “ucis in fasa,” se aplica aici in mod deosebit. In timp ce dragostea s-ar putea sa nu “acopere” anumite pacate mari impotriva noastra, ea va acoperi cu siguranta multe din pacatele obisnuite.

Cand barbatul cel puternic soseste acasa si gaseste dezordine si mancarea inca nepregatita, el poate lasa dragostea sa acopere aceasta situatie. De fapt, daca urmeaza calea dragostei, nu doar ca va trece cu vederea lucrul care-l ispiteste sa‑si piarda cumpatul, dar isi va sufleca si manecile apucandu-se sa ajute. Va urma exemplul Domnului Isus, care deplin constient de Dumnezeirea Sa a facut slujba atat de obisnuita la evrei de spalare a picioarelor ucenicilor (vezi Ioan 13:2-15).

Noi trebuie sa ne iubim unii pe altii cu toata convingerea; adica, trebuie sa urmarim cu seriozitate dragostea. Dragostea care trece cu vederea ofensele nu vine pur si simplu asa, din senin. Ea vine daca o urmarim, in dependenta de Duhul Sfant.

Apostolul Pavel reia cuvintele lui Petru cand scrie, “[Dragostea]… nu se manie usor” (1 Corinteni 13:5, NIV). Aceasta este o afirmatie la care toti ar trebui sa meditam. Tu te manii usor? Este posibil ca o usoara nota de sarcasm dintr-o remarca a altuia sa-ti strice ziua, sau esti in stare, din dragoste pentru cel care a facut remarca, s-o lasi deoparte si s-o “acoperi”? Probabil ca nu exista nimic mai coroziv in relatiile interpersonale decat o limba nestapanita (vezi Iacov 3:5-10). In capitolul 19 al cartii noastre, ne vom ocupa de acest subiect din perspectiva vorbitorului, insa acum ne vom concentra asupra raspunsului nostru la cuvintele altora.

Suntem familiari cu vechea zicere, “Betele si pietrele pot sa-mi rupa oasele, nu-mi fac rau cuvintele.” Dar toti stim ca nu este adevarata. Cuvintele pacatoase ranesc, in special daca vin de la cineva apropiat, insa noi putem alege daca le lasam sau nu sa ne faca maniosi. Putem absorbi durerea ca atare fara sa ne maniem pe cel care a rostit cuvintele rele. Insa pentru aceasta trebuie sa iubim persoana respectiva atat de mult incat sa nu ne lasam cuprinsi usor de manie.

Pavel ne spune de asemenea, “[Dragostea]… nu tine evidenta relelor” (1 Corinteni 13:5, NIV) sau “nu se gandeste la rau” [in traducerea romana Cornilescu, n.tr].Ai obiceiul sa-ti stochezi in minte tot raul ce ti s-a facut? Aceasta este calea sigura spre amaraciune. Expresia, “Te iert, dar nu te uit,” n-ar trebui sa fie adevarata. Daca stai mereu si analizezi in tine relele care ti s-au facut cu luni sau cu ani inainte, inseamna ca nu le-ai iertat. Tu iti alimentezi pur si simplu amaraciunea. A nu mai tine evidenta relelor inseamna a inceta sa le mai aducem la suprafata, nici in mintea noastra nici in fata altora. Nu inseamna ca amintirea ranii ni s-a sters din minte. Nu putem face asta, insa n-o mai aducem in mod activ in memorie pentru a ne hrani mintea cu ea. Si mai inseamna ca daca ne revine in minte in mod involuntar, o dam imediat la o parte. Nu-i dam sansa sa prinda radacini in constientul nostru.

A treia directie este sa invatam sa iertam asa cum ne-a iertat Cristos pe noi.Textul din Scriptura care ma ajuta cel mai bine in domeniul iertarii este pilda slujitorului nemilostiv (vezi Matei 18:21-35). Ne este foarte cunoscuta ocazia care a prilejuit rostirea pildei, si anume intrebarea lui Petru adresata Domnului Isus, “Doamne de cate ori sa iert pe fratele Meu cand va pacatui impotriva mea? Pana la sapte ori?” (versetul 21), adica de cate ori ne greseste, oridecate ori s-ar intampla acest lucru? In aceasta situatie Domnul Isus spune pilda robului nemilostiv. Totusi, pilda nu vorbeste direct despre un numar de ori in care trebuie sa iertam, ci despre baza iertarii altora.

Pilda ne spune despre un rob al unui imparat, care-i datora stapanului sau zece mii de talanti. Un talant era echivalentul a sase mii de dinari. Fara sa facem matematica, robul datora echivalentul a vreo 200 de mii de ani de munca, in cazul unui salariu obisnuit. Asta ar insemna cam sase pana la opt miliarde de dolari in zilele noastre. Uneori Domnul Isus a folosit hiperbola pentru a transmite un adevar, si aceasta este una din ocazii. Robul n-ar fi avut cum sa acumuleze o asa datorie uriasa, dar vom vedea imediat de ce Domnul foloseste in pilda o suma asa de imensa.

Robul i-a cerut imparatului sa aiba rabdare si sa-i dea timp sa-si plateasca datoria. Era pur si simplu un idealist. De fapt nu exista posibilitatea sa dea inapoi ce datoreaza. Imparatului i s-a facut mila de el si i-a iertat datoria.

Apoi acest rob a plecat din prezenta imparatului si l-a intalnit pe un coleg, rob impreuna cu el, care-i datora o suta de dinari—adica aproximativ o treime din salariul pe un an, sa zicem vreo cincisprezece mii de dolari de astazi. Si acest al doilea l-a rugat sa aiba rabdare, insa robul care tocmai fusese iertat de sase miliarde n-a vrut, si l-a aruncat in temnita.

Mesajul pildei se concentreaza asupra diferentei dintre sumele datorate de cei doi: peste sase miliarde si pana in cincisprezece mii. O suma intre zece si cincisprezece mii de dolari nu este o suma deloc nesemnificativa chiar in ziua de azi. Insa pentru ucenicii care au auzit pilda direct din gura lui Isus, poate mai semnificativa era idea de o treime din salariul anual.

Acum, suma de bani reprezinta datoria noastra morala si spirituala fata de Dumnezeu. Chiar daca in lumea cu stapani si sclavi a acelor zile sase miliarde era o hiperbola, in relatia noastra cu Dumnezeu este o reprezentare corecta a datoriei noastre fata de El. Indiferent cat de moral si spiritual am fi trait, datoria pacatului nostru este enorma. Rusinea pe care a adus-o pacatul nostru slavei lui Dumnezeu nu este determinata de gravitatea pacatului nostru, ci de valoarea slavei Sale.

Daca eu vars o cutie de vopsea neagra, imposibil de curatat, pe o carpeta pe care tu ai cumparat-o la pret redus, este neplacut. Insa daca vars aceeasi vopsea pe covorul tau persan cel mai scump, este intr-adevar grav. De ce? Fapta mea este aceeasi si vopseaua este aceeasi, insa valoarea celor doua covoare este complet diferita. Stricaciunea nu se socoteste in functie de marimea petei, ci in functie de valoarea obiectului patat.

Asa ar trebui sa gandim in legatura cu pacatul nostru impotriva lui Dumnezeu. Orice pacat al nostru, oricat de minuscul ne-ar parea, este un atac la gloria Lui nemarginita. Si valoarea unui covor scump, chiar daca ar fi de milioane de dolari, este o nimica toata comparata cu valoarea gloriei lui Dumnezeu. Deci noi toti suntem reprezentati de cel dintai rob care avea datoria de zece mii de talanti. Datoria noastra este imposibil de platit. Sa ne intoarcem din nou la pilda. Ce s-a intamplat cu datoria de miliarde datorata de rob? Putea imparatul doar s-o treaca cu vederea si s-o uite? Oare el n-a sesizat consecintele financiare? Nu poate fi asa de simplu. In momentul in care imparatul a iertat aceasta datorie, averea lui neta s-a diminuat cu miliardele acestea. Pe imparat l-a costat enorm de mult sa ierte datoria robului sau.

In acelasi fel, pe Dumnezeu l-a costat mult sa ne ierte. L-a costat viata Fiului Sau. Valoarea ei nu se poate socoti in bani, insa Dumnezeu a platit pretul intreg pentru a ne putea ierta fiecaruia datoria spirituala enorma pe care o aveam fata de El.

Mesajul ar trebui sa fie clar. Datoria morala a faptelor rele, a cuvintelor pacatoase a altora impotriva noastra este practic nimic comparata cu datoria noastra fata de Dumnezeu. Nu minimalizez seriozitatea ranilor si pagubelor pe care ti le-au facut altii.In pilda, datoria celui de-al doilea rob, adica echivalentul a zece-cincisprezece mii de dolari, nu era pretul unei cafele pe care o servesti in pauza de masa la serviciu, ci era o treime din venitul anual. Si poate ranile si paguba suferita de tine au fost mult mai mult decat o jignire ocazionala sau o barfa. Poate ca te-au afectat puternic. Insa in comparatie cu paguba adusa de noi prin pacat slavei lui Dumnezeu, este putin.

Baza in care trebuie, deci, sa ne iertam unii pe altii este imensitatea iertarii lui Dumnezeu fata de noi. Trebuie sa-i iertam pe altii fiindca si noua ni s-a iertat atat de mult. Pana nu recunoastem ca suntem noi insine datori cu zece mii de talanti, ne vom chinui sa iertam pe cei care ne-au gresit in chestiuni nesemni­ficative sau pe cei care ne sicaneaza in mod continuu.

Dar odata ce intelegem ca intr-adevar Ii suntem atat de datori lui Dumnezeu prin pacatul noastru continuu impotriva Sa, in momentul in care cineva ne face un rau vom putea spune, Doamne, stii ce mare rau mi s-a facut, dar eu sunt dator de zece mii de talanti fata de Tine, o datorie imensa. Pacatul lui impotriva mea este un nimic in comparatie cu pacatul meu impotriva Ta, si pentru ca Tu m-ai iertat il iert si eu din toata inima pe cel ce mi-a facut raul.”

Nu vreau sa spun ca daca ne rugam astfel, chiar daca ne rugam cu sinceritate, mania noastra va disparea imediat. Carnea noastra, sau firea noastra, nu se da batuta atat de usor. Insa atitudinea exprimata intr-o astfel de rugaciune ne poate servi ca arma cu ajutorul careia sa ne facem mania sa moara.

Acum, cand ne apropiem de finalul acestui de-al doilea capitol despre manie, sunt sigur ca amandoua aceste capitole ridica anumite intrebari si obiectii. Unii cititori poate se gandesc ca am ignorat situatii dificile de felul parintilor sau sotilor abuzivi, sau unele rele prevalente in sistemul societatii de azi. Unii poate gandesc asa, el nu stie prin ce-am trecut eu. Daca ar sti, n-ar fi asa de increzut in raspunsurile pe care le da.

Vreau sa va spun ca nu este in scopul acestei carti sa discutam diferitele situatii care ne provoaca mania. Si eu nu incurajez in nici un fel crestinismul de tip “pres de sters picioarele,” adica sa-i lasam continuu pe altii sa ne calce si sa ne abuzeze. Exista momente in care trebuie sa tinem tare la ce este corect si drept. Nu trebuie insa sa pacatuim facand acest lucru. Si asta incerc eu sa explic.

Scopul meu in aceste doua capitole este sa fiu de folos in a ajuta sa intelegem ca cea mai mare parte a maniei noastre, daca nu chiar toata mania, este pacatoasa, chiar daca vine in urma actiunilor pacatoase ale altora.Subliniind pacatul nostru de a ne mania, nu vreau sa minimalizez pacatul celorlalti oameni. Insa avem o vorba veche care spune, “Doua rele nu fac una buna.” Pacatul celuilalt nu face ca mania noastra sa fie “corecta” sau justificata. Sau asa cum spune Iacov, “Mania omului nu lucreaza neprihanirea lui Dumnezeu” (1:20).

Mai mult, ma tem ca mare parte din mania noastra nu este rezultatul nedreptatilor si relelor care ni s-au facut, ci este manifestarea propriei noastre mandrii si a egoismului nostru. Am fost stanjeniti sau deranjati sau frustrati de actiunile (sau de lipsa de actiune) a altora, si ne-am maniat. In timp ce in jurul nostru exista multa nedreptate care merita un raspuns de manie justificata, nu trebuie sa folosim acest lucru ca scuza pentru a fugi de realitatea existentei unei manii pacatoase care apare atat de ades in inimile noastre si pe care o exprimam in cuvinte si actiuni.

Deci inca odata, va recomand cele trei principii sau practici atat de folositoare: o credinta ferma in suveranitatea lui Dumnezeu; o cautare serioasa a dragostei fratesti care acopera o sumedenie de pacate si nu tine o contabilitate a greselilor; si o intelegere umila a faptului ca, in comparatie cu pacatul fratelui meu impotriva mea, pacatul meu fata de Dumnezeu reprezinta o datorie infinit mai mare.


 


CAPITOLUL 16: Buruienile amaraciunii

 

[i][i][i] Unii cititori se intreaba poate de ce nu ma refer la fraza “radacina de amaraciune”din Evrei 12:51 ca o atentionare impotriva pacatului amaraciunii. Aceasta expresie este o aluzie la Deuteronomul 29:18 si la fraza “o radacina care sa aduca otrava si pelin,” care in acel pasaj vorbeste de razvratirea interioara, a inimii, impotriva lui Dumnezeu.In Evrei 12:51,scriitorul foloseste acea expresie din Deuteronomul pentru a avertiza impotriva apostaziei, nu impotriva amaraciunii provocate de resentimentul continuu.

CITESTE TOATA CARTEA AICI

72137_592021797483231_1160889066_n

914185_591711624180915_1589816089_o

Read Full Post »

389008_497486346971751_1563353808_n

PACATE RESPECTABILE

CONFRUNTAREA PACATELOR PE CARE LE TOLERAM

 

de Jerry Bridges

TRADUCEREA :MIHAI DAMIAN, 2009

Capitolul 15

Mania

Robert Jones, in cartea sa Uprooting Anger [Cum sa scapam de manie], scrie, “Mania este o problema universala, prevalenta in orice cultura, cu care se confrunta fiecare generatie. Nimeni nu este scutit de prezenta ei si nu este imun la otrava ei. Ea il patrunde pe orice om si deterioreaza pana si cele mai intime relatii. Mania este o parte mostenita a structurii noastre umane.” Apoi Jones mai adauga, “Din pacate acest lucru este adevarat chiar si in familiile crestinilor si in biserici.”[i][i]

As adauga la observatiile lui Jones asupra familiilor crestine si a bisericilor ca mania noastra este deseori directionata impotriva celor pe care-i iubim cel mai mult: sotie, copii, parinti sau rude apropiate din familie, si impotriva celor ce ne sunt cu adevarat frati si surori in familia bisericii. Am cunoscut odata un credincios care era un reper al purtarii frumoase fata de alti oameni dar era tot timpul manios fata de sotia si copiii sai. Din fericire, dupa mai multi ani, Dumnezeu l-a convins in final de starea lui si l-a ajutat sa-si rezolve problema maniei.

Ce este mania? Multi dintre noi ar putea zice, “Nu stiu s-o definesc in cuvinte, insa o simt foarte bine, mai ales cand este indreptata impotriva mea.”Dictionarul defineste mania ca fiind un sentiment puternic de neplacere, si de obicei de antagonism. As mai adauga ca acestea sunt deseori insotite de emotii pacatoase, de cuvinte si actiuni care ranesc pe cei care sunt obiectul maniei noastre.

Mania este ceva grozav si complex, si scopul acestei carti nu este acela de a ne ocupa extensiv de ea. Dorind sa ramanem la obiectivul de a ajuta sa confruntam pacatele pe care le toleram in vietile noastre, ma voi concentra asupra acelui aspect al maniei pe care de obicei il tratam ca pacat “acceptabil.” Pentru asta, voi trece direct la subiectul maniei sfinte.

Unii isi justifica mania spunand ca este o manie sfanta. Ei simt ca au dreptul sa se manie in situatia respectiva. Cum pot sti, deci, daca mania mea este una justificata si sfanta? Mai intai, mania sfanta porneste dintr-o perceptie corecta a unui rau real—sau, altfel spus, a unei incalcari a legii morale a lui Dumnezeu. Ea este centrata in Dumnezeu si in voia Lui, nu in mine si voia mea. In al doilea rand, mania sfanta este o manie controlata. Ea nu va duce niciodata la o izbucnire de temperament sau la un raspuns razbunator.[ii][ii]

Desi Biblia da unele exemple de manie sfanta, un exemplu fiind chiar curatirea templului facuta de Domnul Isus, aceste exemple sunt putine. In general Biblia ne da invatatura pentru a evita mania noastra pacatoasa, adica acele reactii pacatoase la actiunile si cuvintele altora. Faptul ca reactionam la un pacat real al altuia nu face neaparat din mania noastra o manie sfanta. Se poate sa fim mai preocupati de impactul negativ al acestor fapte pacatoase asupra noastra, decat de faptul ca ele sunt o incalcare a legii lui Dumnezeu. Sau se poate chiar sa ne folosim de faptul ca ele sunt o incalcare a legii lui Dumnezeu pentru a justifica raspunsul nostru pacatos de manie.

Un alt aspect referitor la manie, aflat si el dincolo de scopul acestei carti, este cel al omului care este tot timpul manios, sau al celui pe care mania il face sa fie badaran si agresiv fata de altii in cuvinte sau actiuni. Acesti oameni au nevoie de o buna sfatuire biblica si pastorala. Vreau, deci, ca in cadrul acestui capitol sa ne ocupam de ceea ce am putea numi manie obisnuita, pe care suntem cumva tentati s-o acceptam ca parte a vietii, dar care este de fapt vinovata in ochii lui Dumnezeu.

Daca vrem sa ne ocupam de subiectul maniei, trebuie sa intelegem ca nimeni in afara de noi insine nu e vinovat pentru mania noastra. Cuvintele sau actiunile cuiva pot constitui ocazia maniei noastre, insa cauza o putem gasi in noi—ea este de obicei mandria, egoismul, sau dorinta noastra de a detine controlul. Am promis ca fac ceva pentru un prieten, si am uitat. Cand a aflat acest lucru, el s-a maniat tare pe mine. De ce a fost asa de intors pe dos? Din pricina ca greseala mea l-a facut sa apara neserios in fata altor prieteni ai lui. Nu spun asta ca scuza pentru uitarea mea si pentru faptul ca l-am pus intr-o situatie neplacuta. Insa cauza maniei lui n-a fost uitarea mea ci mandria lui proprie.

Putem sa ne maniem pentru ca am fost tratati cum nu trebuia intr-o situatie. Cineva ne barfeste, apoi noi auzim si ne maniem. De ce? Probabil pentru ca reputatia noastra sau caracterul nostru a fost pus la indoiala. Din nou, cauza maniei este mandria proprie.

Ne maniem pentru ca nu se face cum am dori. Vedem acest lucru in mod frecvent la copii, insa este adevarat si in cazul nostru, al adultilor. De multe ori in familie, sau sotul sau sotia au o personalitate mai puternica si doresc sa se faca totul dupa placul lor, chiar cu pretul nesocotirii dorintelor celuilalt sau a rationamentului corect. Cand celalalt partener nu cedeaza asa de usor, primul se manie.[iii][iii] Cateodata se intampla situatii similare in biserica locala sau chiar intr-o organizatie parabisericeasca. Cineva cu caracter puternic si poate increzut doreste sa exercite controlul si se manie cand altii i se opun. In toate aceste cazuri, cauza maniei este egoismul. “Eu vreau asa.”

Ne putem mania ca raspuns la mania altora. Un sot vine acasa si doreste sa aiba masa pregatita. Daca nu e gata, se manie si isi exprima mania in cuvinte nervoase si aspre. Drept urmare si sotia lui se manie, insa ea poate ca nu-si exprima mania. Interiorul ei insa fierbe. Si mania ei este tot atat de pacatoasa ca a sotului ei. Cineva este apostrofat de seful sau, poate chiar in fata colegilor de munca. Nu poate riposta cu aceeasi moneda, insa, la fel cu sarmana sotie, clocoteste de resentimente.

Aceste situatii ipotetice nu sunt spuse pentru a justifica actiunile sotului si ale sefului. Mania acestora este in mod clar pacatoasa. Insa noi putem alege cum sa raspundem la actiunile pacatoase ale altora fata de noi. Ganditi-va la cuvintele lui Petru adresate robilor din biserica primului veac, care slujeau unor stapani cruzi si nedrepti. Dupa modul de gandire al lumii de acum, mania unor astfel de oameni ar fi justificata, insa iata cuvintele lui Petru catre ei:

 Slugilor, fiti supuse stapanilor vostri cu toata frica, nu numai celor ce sunt buni si blanzi, ci si celor greu de multumit. Caci este un lucru placut, daca cineva, pentru cugetul lui fata de Dumnezeu, sufera intristare, si sufera pe nedrept. In adevar, ce fala este sa suferiti cu rabdare sa fiti palmuiti, cand ati facut rau? Dar daca suferiti cu rabdare, cand ati facut ce este bine, lucrul acesta este placut lui Dumnezeu (1 Petru 2:18-20)

 Indrumarile date de Petru robilor sunt o aplicare concreta si specifica a unui principiu scriptural mai larg: Noi trebuie sa raspundem in fata oricarei nedreptati care ni se face “cu gandul la Dumnezeu,” sau “pentru cugetul lui fata de Dumnezeu.” Asta inseamna sa avem in vedere voia lui Dumnezeu si slava lui Dumnezeu. Cum ar vrea Dumnezeu sa raspund in aceasta situatie? Cum pot sa-L slavesc mai bine prin modul in care raspund? Cred eu ca aceasta situatie dificila sau acest tratament incorect de care am parte este sub controlul suveran al lui Dumnezeu si ca in infinita Lui intelepciune si bunatate El foloseste aceste circumstante dificile pentru a ma face mai asemenea chipului lui Cristos? (vezi Romani 8:28; Evrei 12:4-11).

Sunt suficient de realist sa-mi dau seama ca in tensiunea emotionala a unei situatii dificile nimeni nu va sta sa ia la rand lista intrebarilor din pasajul precedent. Insa putem si trebuie sa dezvoltam un mod de gandire de felul acesta. De multe ori raspunsul nostru imediat la o actiune nedreapta a altora este mania pacatoasa. La mine asa se intampla. Insa in momentele urmatoare episodului dificil noi putem continua sa tinem mania, sau putem medita la intrebari de felul celor date mai sus si sa permitem Duhului Sfant sa risipeasca mania.

N-am nici o indoiala ca exista miliarde de alte circumstante sau actiuni ale altora care ne ispitesc sa ne maniem. Insa ele nu ne pot face niciodata sa ne maniem. Cauza maniei se gaseste intotdeauna in inimile noastre, de obicei din pricina mandriei sau egoismului.

Probabil ca exista si exceptii care doar intaresc regula, insa putem spune fara sa gresim ca oricare din noi se va mania din vreme in vreme. Nu este o problema—problema este ce facem cu mania. Unii si-o revarsa spre afara, de obicei in cuvinte tari si aspre. Altii o vor exterioriza in moduri mai subtile, de felul luarii in ras sau adresarii de comentarii sarcastice la adresa persoanei care constituie obiectul maniei. Si mai exista un al treilea grup, al celor care au tendinta de a tine in ei mania sub forma resentimentelor. Toate aceste expresii ale maniei sunt pacate.

Deci cum ne vom purta intr-un mod care sa-L onoreze pe Dumnezeu? Mai intai, trebuie sa detectam mania si sa recunoastem ca este un lucru pacatos. Nu putem rezolva problema ei pana nu recunoastem prezenta ei. Apoi trebuie sa ne intrebam de ce ne maniem. Este din cauza mandriei noastre, din cauza egoismului, sau din cauza unui idol al inimii pe care-l protejam? Daca da, trebuie sa ne pocaim nu doar de manie, ci si de mandrie, de egoism, de idolatrie.

Dupa ce ne-am ocupat intr-o oarecare masura de exprimarea maniei prin recunoastere si pocainta, trebuie sa ne schimbam atitudinea fata de persoana sau persoanele ale caror cuvinte sau actiuni ne-au declansat mania. In aceasta trebuie sa ne ghidam dupa cuvintele Scripturii scrise prin Pavel:

 Dimpotriva, fiti buni unii cu altii, milosi, si iertati-va unul pe altul, cum v-a iertat si Dumnezeu pe voi in Cristos (Efeseni 4:32).

 

Si din nou, tot din apostolul Pavel:

 

Ingaduiti-va unii pe altii, si, daca unul are pricina sa se planga de altul, iertati-va unul pe altul. Cum v-a iertat Cristos, asa iertati-va si voi (Coloseni 3:13).

 Daca ne-am exprimat in afara mania, trebuie sa cautam si iertarea persoanei ranite de mania noastra.

In final, trebuie sa-i incredintam lui Dumnezeu ocaziile care ne provoaca mania, indeosebi cand suntem noi insine obiectul maniei altora sau obiectul unui tratament incorect din partea unui sef, a unui sot poruncitor, sau a altuia care ne trateaza nedrept sau incorect.Pentru a ne dizolva emotiile pacatoase, trebuie sa credem ca Dumnezeu este suveran absolut in toate aspectele vietii noastre (atat in cele “bune” cat si in cele “rele”) si ca toate cuvintele si actiunile altora care ne ispitesc la manie fac parte intr-un fel din planurile Lui intelepte si bune prin care doreste sa ne faca mai asemeni Domnului Isus. Trebuie sa realizam ca orice situatie care ne ispiteste sa ne maniem ne poate duce sau la manie pacatoasa sau la Cristos si puterea Lui sfintitoare.

Mai devreme in acest capitol, am afirmat ca subiectul maniei este complex si ca abordarea lui in detaliu nu este in scopul acestei carti. Nadajduiesc insa ca am ajutat sa intelegem ca aproape orice fel de manie este pacatoasa si, desi o putem scuza si tolera in vietile noastre, ea este inacceptabila in ochii lui Dumnezeu. Inainte de a parasi acest subiect, mai exista un aspect al maniei pe care as avrea sa il abordam. Este vorba de…

 MANIA FATA DE DUMNEZEU

Am intalnit cativa crestini care erau suparati pe Dumnezeu dintr-un motiv sau altul. Unii considera ca Dumnezeu i-a lasat balta intr-un oarecare mod; altii simt ca Dumnezeu este pur si simplu impotriva lor. Acum, cand scriu, stau la birou si am in fata o scrisoare in care cineva spune, “Am simtit de atatea ori ca Dumnezeu m-a plesnit direct in fata in momente in care depindeam cu adevarat de El.” Aceasta persoana admite deschis ca este maniata pe Dumnezeu, fiindca a ajuns la concluzia ca Dumnezeu ii sta impotriva.

Ce putem noi spune celor ce sufera cu disperare si simt ca Dumnezeu i-a lasat balta sau chiar s-a intors impotriva lor? Este oare in regula sa fii manios pe Dumnezeu? Cei mai multi psihologi ai vremii noastre ar spune ca da. “Usureaza-ti sentimentele catre Dumnezeu.” Intr-un restaurant chiar am citit pe un afis exprimarea, “Este OK sa te manii pe Dumnezeu. El este baiat mare, poate sa suporte.”Dupa logica mea, asta este o adevarata blasfemie.

Dati-mi voie sa fac o afirmatie, tare si raspicat. Nu este niciodata OK sa te manii pe Dumnezeu. Mania este o judecata morala, si in cazul lui Dumnezeu asta inseamna sa-L acuzi ca a gresit, ca a facut rau. Inseamna sa-L acuzi ca a pacatuit fata de tine neglijandu-te sau purtandu-se necinstit cu tine. Mania poate fi adesea un raspuns la gandul ca Dumnezeu ne datoreaza mai mult decat primim in viata. Drept urmare, Il punem pe Dumnezeu in boxa acuzatilor la tribunalul nostru. Ma gandesc acum la cineva care, in timp ce mama lui era pe moarte de cancer, a spus, “Dupa tot ce a facut mama pentru Dumnezeu, asta-i este multamul.” Fara sa-si aminteasca deloc ca Domnul Isus a suferit o agonie de nedescris ca sa plateasca pentru pacatele ei ca ea sa nu-si petreaca vesnicia in iad, acest om considera ca Dumnezeu ii datora si o viata mai buna pe acest pamant.

Imi dau seama ca credinciosii poat avea si chiar au cateodata rabufniri scurte de manie la adresa lui Dumnezeu. Am simtit si eu aceasta.Insa ar trebui sa realizam repede ca aceasta este pacat si sa ne pocaim imediat.

Ce sa facem, deci, cand suntem ispititi sa ne maniem pe Dumnezeu? Trebuie sa ne “inselam” oare sentimentele si sa traim intr-un fel de alienare de Dumnezeu? Nu, nu aceasta este solutia biblica. Raspunsul sta, intai de toate, asa cum am spus si inainte (capitolul 8), intr-o incredere ferma in suveranitatea, intelepciunea si dragostea lui Dumnezeu.

In al doilea rand, ar trebui sa ne aducem confuzia si perplexitatea inaintea lui Dumnezeu cu umilinta si incredere. Ne putem ruga in felul urmator:

 Doamne, stiu ca ma iubesti, si stiu ca hotararile Tale pentru mine sunt deseori mai presus de intelegerea mea. Recunosc ca sunt confuz in acest moment fiindca nu vad dovada dragostei Tale fata de mine. Te rog, ajuta-ma, prin puterea Duhului Tau, sa ma incred in Tine si sa nu cad in ispita de a fi manios pe Tine.[iv][iv]

 Amintiti-va ca Dumnezeul nostru este un Dumnezeu iertator. Chiar si pentru mania noastra fata de El, pe care eu o consider un pacat serios, Cristos a platit prin moartea Sa pe cruce. Deci daca esti manios pe Dumnezeu in inima ta, te invit—nu, ci mai degraba te chem—vino la El cu pocainta si vei avea parte de puterea curatitoare a sangelui lui Cristos, varsat pentru tine pe cruce.

Cred ca multi crestini nu vor sa-si recunoasca mania. Sunt constienti ca aduna ganduri si sentimente negative fata de cineva care nu le-a fost pe plac, insa nu identifica acest lucru ca fiind manie, in nici un caz manie pacatoasa. Ei se focalizeaza pe partile rele ale celuilalt si isi justifica propria reactie. Ei nu-si vad pacatul. In consecinta, pentru ei mania lor este “acceptabila.” Nu simt nevoia s-o indrepte. Ma rog ca Dumnezeu sa foloseasca acest capitol pentru a ne ajuta pe fiecare dintre noi, fie ca avem o manie ocazionala sau una frecventa, sa o recunoastem drept pacat, asa cum este de fapt, si sa luam masurile pentru a o starpi.

CAPITOLUL 15: Mania

 

[1][i] Robert D. Jones, Uprooting Anger (Phillipsburg, NJ: P & R Publishing, 2005), 13.

[ii][ii] Ii raman indatorat lui Robert Jones pentru aceste ganduri, desi nu l-am citat în mod exact. Pentru cititorii care vor sa aprofundeze subiectul maniei mai mult decat se abordeaza in acest capitol, cartea lui Jones Uprooting Anger este foarte buna.

[iii][iii] Imi dau seama ca in aceste situatii ar trebui sa guverneze principiile casatoriei aratate de Pavel si Petru în Efeseni 5:22-33 şi 1 Petru 3:1-7, insa noi discutam mania care rezulta atunci cand aceste principii nu sunt urmate.

[iv][iv] Din nou, stiu ca am tratat acest subiect doar în parte. Robert Jones are în cartea sa (citata mai sus) un capitol excelent care se ocupa extensiv de subiectul maniei fata de Dumnezeu.

CITESTE TOATA CARTEA AICI

561197_488911601162559_2095618287_n

Read Full Post »

578782_3549593277905_1935598937_n480941_578804672132821_1223801138_n

PACATE RESPECTABILE

CONFRUNTAREA PACATELOR PE CARE LE TOLERAM

 

de Jerry Bridges

TRADUCEREA :MIHAI DAMIAN, 2009

Capitolul 14

Lipsa rabdarii si iritabilitatea

Un prieten al meu pastor era in vizita in casa unui cuplu din cei care fondasera biserica locala, un cuplu foarte respectat si iubit, si care se investisera cu consistenta in vietile altora. La timpul acestei vizite sotul suferea de un cancer terminal, care l-a si rapus cu cateva luni mai tarziu.

In cursul vizitei, pastorul i-a intrebat pe cei doi, “Cum o duceti din punct de vedere spiritual?” Cu lacrimi in ochi sotia a raspuns, “Daca ar fi sa luam in vedere doar cancerul, ne-am impacat cu el. Insa nu ma pot impaca cu pacatul nostru. Dupa atatia ani impreuna, mai ales in situatia de acum, te-ai gandi ca nu ne mai lovim si nu ne mai ranim unul pe altul, insa asta ni se intampla inca. Si cu asta nu ma pot impaca. Pot sa ma impac cu cancerul, insa nu ma pot impaca cu firea pacatoasa.”

Aceasta istorie trista dar adevarata ilustreaza o realitate care este foarte frecventa in cadrul pacatelor noastre “respectabile.” Multe din ele se vad mai ales in contextul familiilor noastre. Dupa cum am spus intr-un capitol anterior, cand iesim afara ne putem ascunde luand o “fata crestina,” insa in interiorul familiilor noastre dam adeseori la iveala adevaratul nostru caracter. Lucrul acesta se intampla in mod deosebit in doua domenii ale pacatului la care vom privi in acest capitol:lipsa rabdarii si iritabilitatea.

Aceste doua trasaturi sunt foarte inrudite. Mai mult, amandoua cuvintele pot fi definite in moduri usor diferite, in functie de context. Deci in acest capitol voi defini lipsa rabdarii ca un sentiment puternic de iritare la greselile (de obicei) neintentionate si la esecurile altora. Aceasta lipsa a rabdarii este exprimata deseori in mod verbal intr-un mod care sa umileasca persoana (sau persoanele) care este obiectul lipsei de rabdare.

Cheia intelegerii acestui tip de lipsa de rabdare sta in faptul ca el este un raspuns la actiunile de obicei neintentionate ale altora. Din pricina problemei mele de auz, deseori eu pot auzi pe sotia mea ca spune ceva insa nu pot sa inteleg ce-mi spune. Acesta este tipul de situatie care-i poate crea foarte usor sotiei mele o stare de iritare, cand ii cer sa repete ce a zis. Deci ea a trebuit sa invete sa fie rabdatoare, in loc sa fie lipsita de rabdare cu mine in astfel de situatii. (In caz ca va puneti problema, am incercat sa folosesc un aparat auditiv, insa nu ma ajuta in tipul meu de problema de auz.)

In ce ma priveste, imi place sa-mi iau intotdeauna o marja de timp. Imi place sa plec destul de devreme de acasa incat sa pot ajunge din timp la adunare, la aeroport, sau in orice alt loc, fara sa trebuiasca sa ma grabesc. Sotia mea, pe de alta parte, are abilitatea incredibila sa fie gata doar in ultimul moment. (Cum reuseste sa foloseasca atat de strans timpul ramane inca un mister pentru mine.) Deci, iata-ma gata de plecare dar asteptand dupa ea. Ce voi face, oare? Voi arata o lipsa de rabdare si voi spune, “De ce intarzii tu intotdeauna?” sau chiar fara sa spun nimic imi voi arata neplacerea prin atitudinea mea nerostita de lipsa de rabdare? Sau voi alege sa fiu rabdator cu ea, realizand ca o relatie armonioasa intre noi este mai importanta decat sa plec de acasa exact la ora propusa?

Aceste situatii din viata reala sunt doar doua exemple din multele ocazii in care oamenii care traiesc si lucreaza impreuna trebuie sa se pazeasca in mod continuu de ispita lipsei de rabdare. Din pricina firii noastre pacatoase, nu suntem “desavarsiti” in ce priveste virtutea rabdarii. Fiecare din noi, inclusiv eu si sotia mea, ne aflam inca in cursul acestui proces.

Mai mult, trebuie sa remarcam ca nici dizabilitatea mea de auz nici programarea timpului sotiei mele la limita nu sunt in ele insele cauze ale lipsei de rabdare. Acestea doar ne dau prilejul sa lasam firea sa se manifeste. Cauza in sine a lipsei de rabdare se afla in inima noastra, in atitudinea noastra de a insista ca altii din jurul nostru sa se conformeze asteptarilor noastre.

Poti identifica in viata ta o situatie care te ispiteste in mod repetat sa fii fara rabdare? Sper ca nu gandesti in felul urmator: Eu? Eu n-am nici cea mai mica problema cu lipsa de rabdare. Poate ca nu ai o problema… dar ti se intampla oare sa-ti pierzi rabdarea? Da-mi voie sa-ti sugerez cateva posibilitati care sa-ti dea de gandit.

Parintii isi pot pierde rabdarea la raspunsul incet al copiilor si tinerilor in educare. De cate ori ti-am spus sa nu-ti lasi pantofii in camera de zi?” Sau, “Cand vei invata oare sa mesteci mancarea cu gura inchisa?” Astfel de raspunsuri incete din partea lor la invatatura pe care le‑o dam ne pot face deseori sa ne pierdem rabdarea. Evident ca acest tip de expresii ale lipsei de rabdare, pe care le-am folosit drept ilustratie, nu ne ajuta in eforturile de educare. Ele sunt doar ventuze prin care dam drumul presiunii create de lipsa rabdarii, si prin care noi ne umilim copilul. Fratii de corp sunt de obicei fara rabdare unul fata de altul, si este o mare provocare pentru parinti sa-si educe copiii, atat prin invatare cat si prin exemplu, sa fie rabdatori unii cu altii.

Desi am spus ca avem tendinta sa fim fara rabdare in cadrul familiilor noastre, cu siguranta lipsa rabdarii nu se limiteaza la acest context. Unii crestini sunt stiuti ca soferi fara rabdare.Putem sa ne pierdem rabdarea cand suntem serviti “cu viteza redusa” intr-un magazin, la banca sau la restaurant. Eu trebuie sa am grija sa nu-mi pierd rabdarea la oficiul postal cand doresc doar sa cumpar niste timbre, iar in fata mea este unul care are zeci de pachete de trimis in strainatate. Poate vei gasi folositor sa rogi pe sotia ta, pe copii tai adolescenti sau pe un prieten care te cunoaste bine sa identifice domenii ale vietii in care tu nu arati rabdare. Dincolo de toate, trebuie sa recunoastem ca lipsa rabdarii este un pacat si sa ne pocaim de el.

Apostolul Pavel, in cateva din epistolele sale, ne indeamna sa avem rabdare. In 1 Corinteni 13, in capitolul maret al “dragostei,” el incepe descrierea pe care o face dragostei spunand, “Dragostea este indelung rabdatoare.” In Galateni 5:22-23, rabdarea este una din cele noua expresii ale roadei Duhului. In Efeseni 4:1-2, Pavel ne indeamna sa traim cu rabdare, iar in Coloseni 3:12 ni se spune sa ne imbracam cu rabdare. In mod clar, Pavel considera (si vreau sa va reamintesc ca el nu exprima doar propria sa opinie, ci scrie sub indrumarea Duhului Sfant) ca aceasta calitate a rabdarii este o virtute ce trebuie cultivata. Si printr-o implicatie rezonabila, putem spune ca opusul, adica lipsa rabdarii, este un pacat care trebuie dat afara. Chiar daca noua ne pare acceptabil, in ochii lui Dumnezeu este inacceptabil.

V-am spus ca lipsa rabdarii si iritabilitatea sunt foarte inrudite. In timp ce lipsa rabdarii este un sentiment puternic de iritare sau de exasperare, iritabilitatea, asa cum o definesc eu, se refera la frecventa lipsei de rabdare, sau la usurinta cu care cineva isi pierde rabdarea la cea mai mica provocare. Persoana care isi pierde usor si frecvent rabdarea este o persoana iritabila. Cei mai multi dintre noi isi pierd uneori rabdarea, dar cel iritabil este in majoritatea timpului fara rabdare. Om iritabil este acela cu care simti ca trebuie sa mergi pe varfuri sau “sa te porti ca si cu un ou crapat.” Nu e distractiv sa fii in preajma unor astfel de oameni, si din pacate membrii de familie si colegii de munca n-au incotro.

Esti deranjat de foarte multe ori de cineva sau de o anumita imprejurare? Daca da, s-ar putea sa fii o persoana iritabila. Daca esti deranjat in mod frecvent de un altul (sau de altii), poate ai nevoie sa inveti sa treci cu vederea actiunile lui neintentionate. Proverbe 19:11, desi se refera la subiectul maniei (capitolul nostru urmator) spune, “Intelepciunea face pe om rabdator, si este o cinste pentru el sa uite greselile.” Iar Petru scrie, “Dragostea acopera o sumedenie de pacate” (1 Petru 4:8). Putem spune ca daca dragostea acopera o sumedenie de pacate, cu cat mai mult poate ea acoperi o sumedenie de fapte iritante.

Acum sa presupunem ca esti in mod frecvent obiect al lipsei de rabdare a altuia. Sa presupunem ca esti mereu ocarat, criticat, dojenit. Cum ar trebui sa raspunzi? De prea multe ori persoana cu un temperament la fel de iute va raspunde pe masura, starnind astfel un “razboi al cuvintelor.”O astfel de abordare nu doar ca e neproductiva, dar e si total nebiblica. Sau poate esti tipul de persoana care nu raspunde defel cu vorba, insa clocoteste pe dinlauntru din pricina resentimentelor fata de cel care si-a exteriorizat lipsa de rabdare. Si acesta este un raspuns pacatos din partea ta.

Din punct de vedere biblic ai doua optiuni. Poti urma exemplul Domnului Isus care, “cand era batjocorit, nu raspundea cu batjocuri, si cand era chinuit, nu ameninta, ci Se supunea Dreptului Judecator” (1 Petru 2:23). Uneori aceasta poate fi singura optiune biblica.

A doua varianta este sa-l confrunti pe cel ce-si arata nerabdarea in ceea ce te priveste, si sa-i arati, cu exemple concrete, lipsa ei sau lipsa lui de rabdare. Poti insa sa faci acest lucru doar dupa ce ti-ai rezolvat problema in inima ta si esti capabil sa-i vorbesti doar spre bine lui sau al ei, nu pentru a te simti tu bine atragandu-i atentia. Daca confrunti acea persoana cu lipsa ei de rabdare si faci acest lucru intr-o maniera biblica, si daca el sau ea accepta ce spui tu, atunci probabil ca relatia voastra va deveni mai stransa (vezi Matei 18:15).

Daca insa persoana neaga faptul ca si-ar fi pierdut rabdarea si devine defensiva si dusmanoasa cand ii pui adevarul in fata, tu trebuie sa te intorci la prima optiune si sa faci dupa exemplul Domnului Isus. Pentru asta, ti se cere insa o credinta ferma in suveranitatea lui Dumnezeu peste orice imprejurare a vietii tale. S-ar parea ca Dumnezeu se foloseste de actiunile pacatoase ale acestei persoane pentru a te ajuta sa cresti in ceea ce priveste virtutile biblice de rabdare si blandete (vezi exemplul lui Moise in Numeri 12:1-3).

Vreau acum sa-ti amintesc, dupa cum fac in aproape fiecare capitol, ca aceasta carte este despre pacatele “respectabile,” adica pacatele pe care le toleram in vietile noastre, in vreme ce condamnam vehement pacatele mai flagrante ale societatii care ne inconjoara. Sa fim insa tot asa de severi cu noi insine, in ceea ce priveste propriile noastre pacate subtile, cum suntem fata de pacatele urate pe care le condamnam in altii.Sa nu ne asemanam cu Fariseul cel neprihanit din Templu, care s-a rugat, “Doamne, Iti multumesc ca nu sunt ca alti oameni,” ci sa avem neincetat atitudinea smerita a vamesului care a zis, “Doamne, ai mila de mine, pacatosul” (Luca 18:11-13).

~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~`

Read Full Post »

10899_491887950864924_919401481_n

PACATE RESPECTABILE

CONFRUNTAREA PACATELOR PE CARE LE TOLERAM

 

de Jerry Bridges

TRADUCEREA: MIHAI DAMIAN, 2009

Capitolul 13

Lipsa infranarii

“Omul care nu este stapan pe sine, este ca o cetate surpata si fara ziduri” (Proverbe 25:28). In vremurile biblice, zidurile unei cetati constituiau principalul ei mijloc de aparare. Daca zidurile aveau brese, o armata invadatoare putea sa intre in cetate si s-o cucereasca. Ne amintim din istoria caderii Ierihonului ca Dumnezeu a facut zidurile cetatii sa se darame, facand astfel posibila inaintarea armatei lui Israel si luarea cetatii(vezi Iosua 6:1‑5,20).

In acelasi mod in care cetatea fara ziduri era vulnerabila in fata unei armate invadatoare, o persoana fara capacitatea auto-controlului este vulnerabila in fata diferitelor ispite. Din pacate, Solomon, cel care a scris cuvintele dinProverbe 25:28, ne sta in fata ca demonstratie trista si puternica a propriilor sale cuvinte. Scriptura ne spune ca Solomon a avut sapte sute de neveste si trei sute de concubine, toate din natiuni despre care Domnul zisese lui Israel sa nu-si ia neveste (vezi 1 Imparati 11:1-3). Insa Solomon si-a dat frau liber pasiunii si a nesocotit cu totul interdictia pusa de Dumnezeu. Fiind cel mai puternic si bogat om al erei sale, Solomon a avut acces la tot ce i-a dorit inima. Insa in loc sa foloseasca auto-controlul sau infranarea, el si-a dat la o parte propriile sale cuvinte intelepte si a lasat poftele sa-i scape de sub control. Solomon a platit scump lipsa lui de infranare. Nevestele i-au abatut inima de la Dumnezeu. Din aceasta cauza, Dumnezeu a divizat imparatia lui Solomon pe vremea fiului sau Roboam, iar de atunci dinastia davidica a schiopatat.

Atat in Proverbe cat si in epistolele Noului Testament, Scriptura ne da multe invataturi in legatura cu infranarea. Pavel o include in lista modurilor de manifestare a roadei Duhului (vezi Galateni 5:22-23), si pune lipsa infranarii in lista viciilor caracteristice vremurilor din urma (vezi 2 Timotei 3:3). In instructiunile date lui Tit referitor la lucrarea lui in Creta, Pavel include si cateva indemnuri spre a-i invata despre infranare (vezi Tit 2:2,5-6), si le aminteste ca acelasi har care aduce mantuirea ne invata sa traim cu cumpatare si infranare (vezi Tit 2:11-12). Apoi apostolul Petru ne indeamna de mai multe ori in pistolele sale sa fim treji, sa nu ne pierdem controlul de sine (vezi 1 Petru 1:13; 4:7; 5:8; 2 Petru 1:5).

In ciuda invataturii Scripturii despre infranare, cred ca aceasta este o virtute careia i se acorda putina atentie constienta din partea majoritatii crestinilor. Din cultura noastra crestina noi am adoptat niste limite care ne opresc sa infaptuim pacate batatoare la ochi, insa inlauntrul acestor limite noi traim foarte mult cum ne place. Rareori spunem “nu” dorintelor si emotiilor noastre. Lipsa infranarii poate fi foarte bine unul din multele noastre pacate asa-zis “respectabile.” Si tolerandu-l pe acesta, devenim mai vulnerabili in fata altor pacate “respectabile.” Lipsa infranarii limbii noastre, de exemplu, poate deschide usa oricarui alt fel de vorbire nepotrivita, de felul sarcasmului, barfei, defaimarii si ridiculizarii.

Ce este infranarea? Este o stapanire sau un control prudent al dorintelor cuiva, a poftelor, impulsurilor, emotiilor si pasiunilor. Este a spune “nu” atunci cand trebuie sa spunem “nu.” Este o moderatie in dorintele si activitatile legitime, cat si o retinere absoluta de la lucrurile care sunt in mod clar pacatoase. Infranarea include, de exemplu, moderatie in a te uita la televizor si o retinere completa in a privi imagini pornografice pe Internet.

Infranarea biblica nu este rezultatul puterii de vointa obisnuite a cuiva. Stim ca exista multi necredinciosi care arata stapanire de sine in anumite domenii ale vietii cu scopul de a atinge un anumit scop. In schimb, nu se stapanesc deloc sau se stapanesc doar foarte putin in alte domenii. Un atlet poate fi foarte strict in ce priveste dieta sa, in timp ce nu-si controleaza deloc tempera­mentul.

Infranarea biblica, insa, acopera toate domeniile vietii si presupune o lupta neincetata cu poftele firii pamantesti (ale carnii) care se razboiesc cu sufletul (vezi 1 Petru 2:11). Aceasta stapanire de sine depinde de influenta si de intarirea care vine din Duhul Sfant. Ea cere o expunere continua a gandurilor noastre la cuvintele lui Dumnezeu si o rugaciune continua ca Duhul Sfant sa ne dea atat dorinta cat si puterea de infranare. Putem spune ca infranarea nu este controlul reflexiv exercitat de catre cineva asupra propriei persoane prin puterea vointei (deci nu este un ”a se infrana,” n.tr.), ci mai degraba controlul tranzitiv asupra propriei persoane de catre puterea Duhului Sfant (deci un ”a fi infranat”, n.tr.).

Desi infranarea trebuie practicata in toate domeniile vietii, in acest capitol vom primi trei domenii in care crestinii deseori nu o aplica. Cel dintai este domeniul mancarii si bauturii.Vreau sa spun clar ca nu-i am in vedere acum pe acei asa-zisi “cu probleme de greutate corporala.” Aceasta poate fi sau poate sa nu fie cauzata de lipsa infranarii. Unul din oamenii cei mai controlati pe care i-am cunoscut s-a luptat toata viata cu greutatea. Pe de alta parte, unii din cei care pot sa manance tot ce doresc fara sa se ingrase pot, din aceasta cauza, sa pice la examenul infranarii la mancare si bautura.

Vreau insa sa ma refer la tendinta continua de satifacere fara masura a poftei de a manca anumite mancaruri sau a folosi anumite bauturi. Imi amintesc de o cunostinta, un crestin dedicat, care obisnuia sa consume in fiecare zi douasprezece doze de sucuri! Ma gandesc la propria mea pofta dupa inghetata de acum cativa ani, cand mancam o portie zdravana la pranz si alta inainte de culcare. In acea situatie Dumnezeu m-a convins de lipsa infranarii facandu-ma sa inteleg ca aceasta practica aparent nevinovata mi-a slabit infranarea si in alte domenii mult mai esentiale. Am invatat ca nu-mi pot alege dupa gust domeniile vietii in care sa aplic sau nu infranarea.

Unul din modurile in care putem practica infranarea este prin a indeparta sau a fugi de tot ce ne ispiteste sa ne implinim poftele. In cazul inghetatei, i-am cerut sotiei mele sa aiba grija sa nu avem tot timpul inghetata in frigider. Acum o cumparam doar din cand in cand, la diferite ocazii. Chiar daca am luat aceasta decizie cu mai mult de treizeci de ani in urma, inca mai trec prin situatii in care trebuie sa pun infranarea in actiune. Recent ma duceam sa pun un pachet la posta, la un oficiu postal de langa o cofetarie. In timp ce conduceam intr-acolo, am inceput sa ma gandesc sa servesc o portie de inghetata. In timp ce ma luptam in mine insumi cu aceasta dorinta puternica, am ajuns la convingerea ca trebuie sa spun “nu” de data aceasta, doar cu scopul de a-mi tine pornirile sub control.

Nu vreau sa-i fac pe cei carora le place inghetata sau pe amatorii de sucuri sa se simta vinovati, nici macar pe cei care se duc regulat sa serveasca cafeaua lor favorita in oras.

Vreau doar sa atrag atentia asupra lipsei noastre de infranare—tendinta de a ne lasa mereu in voia poftelor noastre in asa fel incat ele ne controleaza pe noi, in loc ca noi sa le controlam pe ele.

Un al doilea domeniu in care crestinii arata deseori o lipsa de infranare este cel al temperamentului.Unii din credinciosi sunt cunoscuti ca fiind iuti din fire sau ca le sare repede siguranta. Un om iute din fire este cel care are o descarcare rapida dar intensa de manie urmata de multe ori imediat de o dispozitie calma. Om caruia ii sare repede siguranta este acel care se manie sau se irita usor, si care nu are deloc sau are foarte putin control asupra emotiilor sale. De foarte multe ori cineva iute din fire este si usor iritabil. Expresia noastra pentru astfel de oameni este “isi iese usor din pepeni,” sau “ii sare usor tandara.”

Vom discuta mania ca subiect separat intr-un capitol ulterior, insa acum ne concentram asupra lipsei stapanirii de sine, a lipsei infranarii maniei. Mania este, de cele mai multe ori, pacat, insa in cazul oamenilor suparaciosi mai vine pe deasupra si pacatul lipsei infranarii.

Izbucnirile de temperament sunt directionate de obicei impotriva celor care ne sunt dezagreabili. Poate fi vorba de un sofer care ne taie calea pe autostrada sau de un arbitru care ia o decizie nepotrivita la un meci pe care-l jucam cu tinerii din biserica. Din pacate, aceste izbucniri pot fi directionate si catre membrii propriei familii.

In cartea Proverbe gasim mai multe atentionari impotriva unui temperament iute.De exemplu, “Cine este iute la manie face prostii” (Proverbe 14:17) si “Cel incet la manie pretuieste mai mult decat un viteaz, si cine este stapan pe sine pretuieste mai mult decat cine cucereste cetati” (Proverbe 16:32).In Noul Testament, Iacov ne sfatuieste sa fim “inceti la manie” (1:19). Amintiti-va ca trebuie sa strangem Cuvantul lui Dumnezeu in inima ca sa nu pacatuim impotriva Lui (vezi Psalmul 119:11). Putem sa memoram aceste versete din Proverbe si din Iacov care sa ne ajute sa ne tinem sub control temperamentul.

Un al treilea domeniu in care multor crestini le lipseste infranarea este cel al finantelor personale. Recent am auzit la un post de radio ca fiecare familie din America are, in medie, o datorie pe card de 7000 de dolari. Fara indoiala exista momente cand o persoana sau o familie trebuie sa se imprumute in felul acesta in cazul unei urgente. Insa faptul ca 7000 de dolari este datoria medie arata ca americanii cheltuie peste posibilitatile lor. Ca natiune, nu exercitam auto-controlul sau infranarea. Dimpotriva, ne facem pe pofta in tot ce dorim: haine noi, ultimele aparate electronice sau digitale, vacante scumpe, si o armata intreaga de alte bunuri si servicii care ne fac cu ochiul.

Ca lucrul acesta este o adevarata problema in randul crestinilor se poate dovedi prin existenta unor organizatii crestine dedicate ajutorarii acelor crestini care si-au scapat de sub control propria situatie financiara. Aceste organizatii pur si simplu ii ajuta pe oameni sa invete sa practice infranarea sau auto-controlul.

Insa nu doar cei cu datorii sunt lipsiti de auto-control in ce priveste propriile cheltuieli. Multi oameni afluenti, inclusiv unii crestini, isi fac pe plac dupa dorinta inimii. Ei sunt ca scriitorul cartii Eclesiastul (probabil Solomon), care a zis, “Tot ce mi-au poftit ochii, le-am dat” (2:10).A-mi face dupa placul inimii in orice, chiar daca-mi permit din punct de vedere financiar, nu este o cale de a obtine acel auto-control sau infranare care este roada Duhului (mai mult despre acest subiect in capitolul 20).

Exista si alte domenii in care trebuie sa invatam sa aratam stapanire de sine. Ma gandesc la cel care petrece ore fara sfarsit la computer, chiar daca nu se uita la lucruri rele. Alte domenii pot fi privitul la televizor, impulsul de a face cumparaturi, de a avea hobby-uri diverse, de a juca sau a urmari diferite sporturi. In cazul barbatilor, o mare nevoie de infranare este asupra privirii si gandirii noastre in acest veac de tot mai multa destrabalare si imbracaminte indecenta.

Fara indoiala ca exista si alte domenii unde se manifesta lipsa de infranare, deci te rog, iubit cititor, reflecteaza asupra propriei tale vieti. Exista in tine dorinte, pofte, emotii pe care, intr-o masura mai mica sau mai mare, le-ai scapat de sub control? Aminteste-ti, aceasta carte este despre pacatele “respectabile” sau “ acceptabile” pe care le toleram in vietile noastre. Si pentru ca virtutea infranarii este subliniata atat de putin intre crestini, putem gasi ca si noua, cel putin in anumite aspecte ale vietii, ne lipseste infranarea sau auto-controlul. Daca doresti sa cresti in ceea ce priveste infranarea propriei persoane, aminteste-ti ca aceasta este roada Duhului (vezi Galateni 5:22-23). Numai prin puterea lui Dumnezeu putem progresa in acest lucru.

CITITI TOATA CARTEA  AICI

64245_470647356337695_149308012_n

Read Full Post »

Older Posts »

%d bloggers like this: