Feeds:
Posts
Comments

Posts Tagged ‘Jertfa’

Pe lemnul dragostei ne-am întâlnit

Pe lemnul dragostei Ne-am întâlnit
Tu Miel nevinovat, iar eu, călăul
Tu jertfa sfântă care m-a iubit
Eu zbirul ce întruchipam tot răul

Pe Dealul Căpățânii amândoi
Am stat Isuse față-n față
Tu cel mai iubitor Păstor de oi
Eu… cel ce atentam la a Ta viață

Pe via Dolorosa, Tu și eu
Urcam cu gloata cea barbară
Eu blestemând și ocarând mereu
Tu, poticnindu-Te sub grea povară

Pe Golgota Isus Ți-am auzit
Pentru întâia dată vocea
Ca scâncetul de miel adânc rănit
Ce raspâdea, cu toate acestea, pacea

Acolo-n cuie, Tu păreai răpus
Căci sângele-Ți curgea șiroaie
Dar chiar și răstignit tot mă priveai de sus
Și nu cu ură, ci cu-a dragostei văpaie

Să-i ierți o Tată vina lor
Căci vreau cu Tine să-i împac
Șopteai Isus, pătruns de dor
Căci ei nu știu, nu știu ce fac

Am stat atunci cu Tine-n soare
Eu răcorindu-mă căci mi-era sete
Tu copleșit de cea mai grea durere
Primind oțet cu fiere pe-un burete

Smerit stau aplecat Isus de atuncea
Căindu-mă fară ‘ncetare
Îmbrătișând picioarele-Ți și crucea
Și jertfa care mi-a adus salvare.

Puiu Chibici

sursa

 

Read Full Post »

  1005499_654057617945272_725542403_n1957996_458968030964218_935759081704337320_n     Iubirea lui Dumnezeu

    “Atat de mult a iubit Dumnezeu lumea, ca a dat pe singurul Sau Fiu, pentru ca oricine crede in El sa nu piara, ci sa aiba viata vesnica” (Ioan 3.16).
U303336_318439014888848_1550120380_n
    Sunt cuvinte pe care multi dintre noi le cunosc pe dinafara, dar este interesant, este si foarte bine sa le cunoastem si pe dinauntru, adica sa le cunoastem si continutul ce-l au pentru sufletele noastre. Numai astfel – daca le cunoastem si pe dinauntru – vor fi cu adevarat folositoare pentru sufletele noastre. Iata de ce vom incerca acum sa intelegem continutul pe care il au aceste cuvinte.
    Din prima parte a acestui verset invatam ca Dumnezeu a dat lumii un dar mare, a dat pe singurul Lui Fiu. Din a doua parte a versetului invatam ca si noi avem fata de acest mare dar al lui Dumnezeu o mare indatorire si anume: sa primim, prin credinta, acest dar minunat al lui Dumnezeu, ca sa avem in El viata vesnica.
    Noi ne-am obisnuit mult cu iubirea lui Dumnezeu si nu ne mai pare un lucru neobisnuit descoperirea acestei iubiri a Lui. Niciunuia dintre pagani nu i-a trecut vreodata prin gand ca zeii, facuti dupa inchipuirea lor si carora se inchinau, I-ar iubi; dimpotriva, ei se temeau de zei si cautau sa le aduca jertfe pentru ca sa le potoleasca mania.
    Este cunoscuta intamplarea cu un om din vechime care a primit vizita unui prieten al sau, caruia ii spunea ca lui toate ii merg bine. Atunci prietenul i-a spus asa: “Daca astfel stau lucrurile, atunci sa stii ca zeii nu-ti sunt favorabili! Jertfeste-le numaidecat ceva de pret, la are tii foarte mult, daca vrei sa le potolesti mania!” El avea un inel scump, de mare pret; l-a aruncat in mare. A doua zi pescarii aduc un peste si, spre uimirea lor, gasesc in peste inelul aruncat in apa. Cand a vazut lucrul acesta, prietenul ce venise sa-l viziteze i-a spus: “Hotarat lucru ca zeii vor sa te piarda si, ca sa nu pier impreuna cu tine, plec numaidecat!” Iata dar, aceasta era gandirea oamenilor din vechime cu privire la legatura lor cu zeii ce-i aveau.
    Dar nici la poporul lui Dumnezeu, care avea si cunostea legea lui Dumnezeu, nu era cunoscuta dragostea lui Dumnezeu. Ei vorbeau despre sfintenia lui Dumnezeu, vorbeau despre dreptatea lui Dumnezeu, dar prea putin L-au cunoscut ca Tata care ii iubeste. In Vechiul Testament se vorbeste despre Dumnezeu ca Tata al orfanilor si al vaduvelor; aceasta insa mai mult in proroci si intr-un avant poetic, nu ca o stare permanenta de legatura intre oameni si intre Dumnezeu. Iata,prin urmare, greutati in intelegerea iubirii lui Dumnezeu fata de oameni.
    Dar poate ca viata oamenilor pe care Dumnezeu i-a iubit atat de mult indreptatea iubirea aceasta? Dupa cate citim in Cuvantul lui Dumnezeu (in epistola apostolului Pavel catre Romani 1) despre viata unor astfel de oameni, vedem ca mai degraba aceasta viata era de natura sa indeparteze dragostea lui Dumnezeu decat s-o apropie: “Fiindca, macar ca au cunoscut pe Dumnezeu, nu L-au proslavit ca Dumnezeu, nici nu I-au multumit, ci s-au dedat la gandiri desarte si inima lor fara pricepere s-a intunecat. S-au falit ca sunt intelepti si au schimbat slava Dumnezeului nemuritor intr-o icoana care seamana cu omul muritor, pasari, dobitoace cu patru picioare si taratoare… Fiindca n-au cautat sa pastreze pe Dumnezeu in cunostinta lor, Dumnezeu i-a lasat in voia mintii lor blestemate, ca sa faca lucruri neingaduite…” (versetele 21-23, 28).
    Iata starea oamenilor, stare care nu putea sa fie altfel decat era invatatura lor despre Dumnezeu. N-au pastrat cunostinta lor despre Dumnezeu; au schimbat slava Dumnezeului viu si adevarat cu faptura lui Dumnezeu. Au facut lucruri de necrezut; au inceput sa se inchine intr-o parte unui bou, in alta parte unei vaci si atunci viata lor s-a potrivit cu parerea lor. Deci nici viata lor nu era de natura sa indreptateasca dragostea lui Dumnezeu fata de oameni.
    Dar poate veti zice: Da, dar poporul lui Dumnezeu era mai bun in aceasta privinta. Tot apostolul Pavel ne spune, ca unul care ii cunostea mai bine: “Tu, care te numesti iudeu, care te rezemi pe o lege, care te lauzi cu Dumnezeul tau, care cunosti voia Lui, care stii sa faci deosebire intre lucruri, pentru ca tu este invatat de lege; tu, care te magulesti ca esti calauza orbilor, lumina celor ce sunt in intuneric, povatuitorul celor fara minte, invatatorul celor nestiutori, pentru ca in lege ai dreptarul cunostintei si al adevarului; tu, deci, care inveti pe altii, pe tine nu te inveti? Tu, care propovaduiesti “sa nu furi” furi? Tu, care zici: “sa nu preacurvesti”, preacurvesti? Tu, caruia ti-e scarba de idoli, le jefuiesti templele? Tu, care te falesti cu legea, necinstesti pe Dumnezeu prin calcarea legii? Caci “din pricina voastra este hulit Numele lui Dumnezeu intre neamuri”, dupa cum este scris” (Romani 2. 17-24).
   Iata dar ca nici poporul acesta, care avea legea, descopeirea voii lui Dumnezeu, nu isi potrivea viata dupa aceasta descoperire a voii lui Dumnezeu. Prin urmare, nici purtarea lor nu indreptatea dragostea lui Dumnezeu.
    Totusi Dumnezeu spune in Cuvantul Lui: “Atat de mult a iubit Dumnezeu lumea..” Cu toate ca oamenii aveau ganduri nepotrivite despre dragostea Lui, cu toate ca viata lor era departe de a indreptati dragostea lui Dumnezeu si cerea mai degraba osanda, totusi, atat de mult a iubit Dumnezeu lumea!
    Sa ne gandim acum, pornind de la lucrurile firesti: Care dintre noi, avand un fiu si stiind ca oamenii rai la care este trimis se vor purta urat cu el, il vor batjocori, il vor bate, il vor scuipa, iar in cele din urma il vor omori, s-ar invoi cu gandul sa-si trimita fiul la acesti oameni? Cu toate acestea, Dumnezeu a stiut mai dinainte (prorocii din vechime ne stau dovada ca mai dinainte a stiut) ce avea sa se petreca cu Fiul Sau. Este de ajuns sa ne indreptam privirea spre capitolul 53 din cartea prorocului Isaia si vom vedea cum, cu foarte mult timp inainte de venirea Domnului Isus Hristos, se cunosteau toate urmarile, toate suferintele, pana si moartea Lui in chinuri cumplite, de nespus.
    In adevar, intra Domnul Isus Hristos Mantuitorul in lume si nu gaseste adapost decat intr-un staul de vite. Fiecare dintre noi, daca n-am avut leaganul nostru, totusi am avut un pat pe care ne-am nascut. Si asa cum a fost intrarea Domnului Isus in lume, tot asa I-a fost si umblarea pe acest pamant: sarac si fara vaza a umblat El in lume. Daca noi am fi intrebati unde locuim, fiecare am putea spune numaidecat adresa, strada si numarul imobilului. Daca L-ar fi intrebat cineva pe Domnul Isus unde locuieste, El i-ar fi raspuns: “Vulpile au vizuini si pasarile cerului au cuiburi, dar Fiul Omului n-are unde-Si odihni capul” (Matei 8.20; Luca 9.58). Atat de sarac era El! Este adevarat, cand era in casa din Betania, cand era in casa lui Petru la Capernaum, cand a fost poftit in casa mai-marelui vamesilor – Zacheu – atunci putea sa spuna si El ca are un acoperis; altminteri insa putea sa I se intample cum I s-a intamplat in Samaria, unde n-au vrut sa-L primeasca si a trebuit sa ramana atunci sub cerul liber.
    Dar saracia si batjocura nu L-au parasit nici la moarte pe Domnul Isus Hristos. Daca fiecare dintre noi speram sa avem un pat la moarte, Domnul Hristos nici la moarte nu a avut un pat; dimpotriva, a fost intins pe cruce si I s-au batut piroane in maini si in picioare. Si daca la morti, de obicei, se pastreaza o oarecare tacere, liniste, din respect pentru cel plecat dintre cei vii, apoi la Domnul Hristos nici atat; hule, batjocuri, strigate au fost partea Lui pe cruce, peste suferinta de pana atunci. Toata averea Lui a fost o camasa; si aceea este pusa la sorti de soldati, ca sa stie a cui sa fie.
    Dumnezeu stia bine mai dinainte lucrul acesta si totusi, atat de mult a iubit Dumnezeu lumea ca a dat pe singurul Lui Fiu la moarte, ca sa poarte in trupul Lui pe lemnul crucii toate pacatele noastre.
    Cu toate piedicile puse de oameni, iubirea lui Dumnezeu a fost mai mare. Astfel se lamureste acest cuvant: “atat de mult.”
    Fireste ca iubirea lui Dumnezeu este cu mult mai adanca decat o putem infatisa noi. Am pus inainte piedicile acestea mari, din ce in ce mai mari, ca sa se vada ceva din adancimea dragostei lui Dumnezeu, dar ea este cu mult mai adanca si mai cuprinzatoare decat putem spune noi. Aceasta dragoste care, impotriva oricarei purtari a noastre, a dat pe Domnul Isus Hristos la moarte si inca moarte de cruce, ca sa poarte in trupul Lui pe lemn pacatele noastre, ne oblige sa primim acest dar al lui Dumnezeu.
    Poate veti intreba: Cum sa-L primim? Cum este cu putinta sa-L primim? – Asa cum spune aici: “oricine crede in El.” Credinta insemneaza primire. Asa ne spune Domnul Hristos, cand ne vorbeste despre El: “A venit la ai Sai si ai Sai nu L-au primit. Dar tuturor celor ce L-au primit, adica celor ce cred in Numele Lui, le-a dat dreptul sa se faca copii ai lui Dumnezeu” (Ioan 1.11-12). Aceasta insemneaza primirea Domnului Isus Hristos: credinta – a crede – in Domnul Isus Hristos.
    Este adevarat ca acest cuvant si-a pierdut intelesul pe care il avea la inceput. Asa se intampla cu cuvintele prin intrebuintarea lor repetata, deasa: li se toceste intelesul. Credinta inseamna totuna cu primirea Domnului Isus Hristos; ea nu insemneaza numai sa socotim ca adevarate unele lucruri, cu alte cuvinte sa socotim ca Domnul Isus S-a nascut in Betleem, ca a murit pe crucea de pe Golgota, adica sa stim cu capul lucrurile acestea. In epistola lui Iacov (2.19) se spune ca, in felul acesta: cu capul, si dracii cred si se infioara, dar ei nu capata nimic din acest fel de a crede; nu pot sa primeasca pe Domnul Isus si raman mai departe in neascultarea lor. Deci, credinta nu este numai sa tii ca adevarate unele lucruri, cu capul; este vorba ca aceasta credinta sa se coboare la inima, pentru ca sa primim in inima pe Domnul Hristos, Mantuitorul, Darul acesta mare al lui Dumnezeu.
    Credinta, de alta parte, nu este nici ceea ce s-a sters prin deasa intrebuintare a acestui cuvant si a ajuns sa insemneze tot cat “mi se pare”. Oamenii, cand au ceva nesigur, spun cuvantul “cred”, adica “mi se pare ca asa este.” Nu, aceasta nu este credinta despre care vorbeste Cuvantul lui Dumnezeu. Credinta nu este o simpla parere, ci este, asa cum se arata in epistola catre Evrei (capitolul 11.1): “Credinta este o incredere neclintita in cele nadajduite, o puternica incredintare despre lucrurile care nu se vad.” Credinta aceasta despre care ni se vorbeste aici, in Cuvantul lui Dumnezeu, este o credinta sigura, nicidecum o bajbaire prin intuneric.
    Credinta nu se mosteneste, cum socotesc unii oameni; ceea ce mostenim este un fel desert de vietuire, cum ne invata Sfanta Scriptura: “Stiti ca nu cu lucruri pieritoare, cu argint sau cu aur, ati fost rascumparati din felul desert de vietuire pe care-l mosteniserati de la parintii vostri, ci cu sangele scump al lui Hristos, Mielul fara cusur si fara prihana” (1 Petru 1.18-19).
    Credinta vine, asa cum ne invata Cuvantul lui Dumnezeu: “Credinta vine in urma celor auzite, iar cele auzite din Cuvantul lui Dumnezeu” (Romani 10.17). De aici, din Cuvantul lui Dumnezeu, aflam despre starea noastra de instrainare de Dumnezeu, despre starea noastra de indepartare de Dumnezeu si chiar de vrajmasie fata de El. Tot de aici aflam ca Domnul Isus Hristos a purtat, in trupul Lui pe lemnul crucii, pacatele noastre si suntem chemati sa iesim din starea noastra de pacat, prin credinta in jertfa Domnului Isus Hristos. Auzim lucrurile acestea si, daca le punem la inima, asa vine credinta, asa punem mana pe ceea ce ne spune Dumnezeu.
    Cand El zice: “Voi sunteti pacatosi,” tu zici: Da, asa este! El continua: “Fiul Meu a murit pentru voi,” tu zici: Da, pentru mine a murit El! – Aceasta este credinta. Si credinta aceasta primeste daruri nespus de mari si minunate; si fara ea nu se poate trece din moarte la viata.
    Pentru ca sa intelegem si mai bine ce insemneaza credinta care mantuieste, sa ne gandim la doua fapte din viata noastra de toate zilele:
    Iata, vine boala peste unul sau altul. Ce tare se simte omul cand este sanatos! Nu vrea sa stie de nimeni. Din clipa in care se imbolnaveste, cheama numaidecat doctorul. Daca doctorul ii spune ca trebuie sa puna comprese reci, pune asa cum ii spune doctorul; daca ii zice sa puna numai caldura, asa face. Vrea omul sa se faca sanatos. Daca spune doctorul ca in imprejurarea aceasta nu-I ajuta decat operatia, operatie vrea sa i se faca, numai vindecat sa fie.Toata increderea si-o pune in cazul acesta in doctor. Viata bolnavului atarna de doctor, de tot ceea ce ii spune doctorul sa faca.
    Ei bine, si noi suntem bolnavi, este adevarat, nu in trupurile noastre; suntem bolnavi in sufletele noastre, de o boala rea si grea – boala pacatului. Suntem noi incredintati ca am pacatuit inaintea lui Dumnezeu? Este adevarat ca cel mai greu cuvant de inteles pentru omul firesc (uneori si pentru cel duhovnicesc) este acesta: eu am pacatuit! Si am pacatuit nu numai inaintea oamenilor, ci asa cum spune psalmistul: “Inaintea Ta, numai impotriva Ta, Doamne, am pacatuit si am facut ce este rau inaintea Ta!” (Psalmul 51.4). Si cu toate acestea, daca cercetam in lumina lui Dumnezeu gandurile noastre, vorbele noastre, vom vedea ca nici unul din acestea nu poate sta inaintea lui Dumnezeu. Si atunci, ce este de facut? Ceea ce spune clar Cuvantul lui Dumnezeu: “Daca ne marturisim pacatele (dupa ce le-am cunoscut), El este credincios si drept ca sa ne ierte pacatele si sa ne curateasca de orice nelegiuire” (1 Ioan 1.9). Cu alte cuvinte, nu numai ca ne scapa de pacate, dar ne asaza pe un taram nou, de sfintenie. Sa ne incredem in Domnul Isus Hristos macar cu increderea cu care ne incredem in doctoral pamantesc, ca sa ne vindece de boala trupului.
    A doua asemanare o luam din imprejurarea care are loc aproape in viata fiecarui om. Se casatoreste fata si renunta la numele ei, la casa ei, la parintii ei, uneori la orasul in care s-a nascut, alteori chiar la tara de care este legata, ca sa urmeze pe sotul ei. De acum viata ei este viata sotului ei. Dar, de cate ori increderea aceasta in el a fost data de rusine, nu s-a dovedit sa fie la inaltimea ei! Si totusi, fetele, cand se casatoresc, isi incredinteaza soarta in mana sotului lor.
    Tot asa, ba chiar cu atat mai mult, sa facem si noi cu increderea noastra, cu credinta noastra fata de Domnul Isus, despre care niciunul macar dintre cei ce au venit la El, nu poate sa spuna ca a fost dat de rusne; dimpotriva, cu cat ramane cineva mai mult la Domnul Isus, cu atat mai mult spune: O, de L-as fi cunoscut din tinerete! Atunci nu as fi trecut prin ce am trecut, prin atatea si atatea lucruri intunecate din viata mea! Da, absolut nici unul dintre cei ce au venit in adevar la El, nu poate spune ca este rau la Domnul Isus Hristos sau ca au dat gres cu increderea lor deplina, totala, in El, Mantuitorul si Domnul lor, plin de dragoste si de bunatate.
    Astfel dar, iubitilor, indrazniti, macar cu increderea pe care o pune bolnavul in doctor si sotia in sotul ei, sa veniti la Domnul Isus Hristos, sa-L primiti pe El in inima dv., pe El, Mantuitorul, care poate si doreste sa va ierte toate pacatele savarsite si de orice fel, si sa va dea viata vesnica (Efeseni 1.7; Ioan 1.36).
    Dar va zice cineva: Viata vesnica o vom avea dincolo! Acolo se va vedea si cine este la dreapta si cine este la stanga! – Nu, nu! Vorbele acestea nu se intemeiaza, nu sunt scoase din Cuvantul lui Dumnezeu, ci ele circula, necontrolate cu acest scump Cuvant, din gura in gura! Auziti si tineti bine minte: Viata vesnica, daca nu o avem aici, nu o putem avea dincolo. Ascultati ce este scris in Cuvantul lui Dumnezeu: “Viata vesnica este aceasta: sa Te cunoasca pe Tine, singurul Dumnezeu adevarat si pe Isus Hristos, pe care L-ai trimis Tu” (Ioan 17.3).
    Si lucrul acesta nu se poate face decat cata vreme omul este viu, traieste pe acest pamant. “Sa stiti ca Fiul Omului – Domnul Isus Hristos – are putere pe pamant sa ierte pacatele” (Matei 9.6) si, prin urmare, sa dea viata vesnica, viata care incepe odata cu primirea Domnului Isus Hristos –  acest DAR minunat si desavarsit, facut omenirii intregi de Dumnezeu, prin care Si-a aratat dragostea Lui nespus de mare. De acest dar insa beneficiaza si se bucura numai cei ce-L primesc acum, in viata de pe pamant.
    Pana cand am venit la Domnul Hristos, am crezut si noi, ca aproape toti oamenii, in Dumnezeu. Dar ce fel de Dumnezeu? Era un Dumnezeu dupa inchipuirea mintii noastre intunecata de pacate; un Dumnzeu care nu avea niciun fel de legatura cu viata noastra, cu noi personal; un Dumnezeu departe de noi, un Dumnezeu care nu Se interesa de noi, de viata noastra. Ne socoteam singuri intelepti, liberi sa traim cum ne place, dupa pornirile inimii noastre, straina de voia lui Dumnezeu.
    Cand insa L-am primit ca Mantuitor personal pe Domnul Isus Hristos, atunci am cunoscut pe Dumnezeul viu si adevarat, Dumnezeu care ne iubeste, care ne poarta de grija. Se intereeaza de noi si de viata noastra pana in cele mai adanci si mici amanunte, este plin de indurare si de bunatate; Dumnezeu care, totodata, este si drept si sfant si Caruia Ii vom da socoteala de viata noastra pe care o traim aici pe pamant, pentru ca suntem faptura mainilor Lui; El este Creatorul nostru. Acesta este Dumnezeul viu si adevarat!
    Despre Domnul Isus Hristos nu spunem ca oamenii nu cred in El, dar nu cred in “Hristosul pe care L-a trimis Dumnezeu” sa-L primeasca in inima lor ca Mantuitor. Ei cred intr-un Hristos – asa, cu capul – care nu are nicio legatura cu ei, cu viata lor; un Hristos de care isi amintesc o data pe an, cand indeplinesc unele forme si obiceiuri, care nu au absolut nicio legatura cu Hristosul Cel viu si adevarat, care Si-a jertfit viata pe crucea Golgotei, in chinuri cumplite, pentru iertarea pacatelor lor; si a facut jertfa suprema din iubirea nemarginita fata de ei, pentru a avea parte de fericirea adevarata si vesnica, eliberati de sarcina grea a pacatelor si izbaviti de osanda de veci. Acest Hristos viu si adevarat – Fiul Dumnezeului viu si adevarat – nu inceteaza sa cheme atat de duios: “Veniti la Mine toti cei truditi si impovarati si Eu va voi da odihna pentru sufletele voastre” (Matei 11.28).
    Dumnezeu Insusi indreapta chemare cand spune: “Intoarceti-va la Mine si Ma voi intoarce si Eu la voi! Intoarceti-va de la caile voastre cele rele, de la faptele voastre cele rele!” (Zaharia 1.3-4). “Intoarceti-va la Mine cu toata inima!” (Ioel 2.12-13). “Intoarceti-va la Acela de la care v-ati abatut mult!” (Isaia 31.6).
    “Dumnezeu nu tine seama de vremurile de nestiinta si porunceste acum tuturor oamenilor de pretutindeni sa se pocaiasca, pentru ca a randuit o zi in care va judeca lumea dupa dreptate, prin Omul (Domnul Isus Hristos) pe care L-a randuit pentru aceasta si despre care a dat tuturor oamenilor o dovada netagaduita prin faptul ca L-a inviat din morti…” (Fapte 17.30-31). “Oamenilor le este randuit sa moara o singura data, iar dupa aceea vine judecata” (Evrei 9.27).
    Si acum, dupa ce am vazut iubirea fara margini a lui Dumnezeu prin darul nespus de mare pe care ni l-a facut in Domnul Isus Hristos, aceasta iubire desavarsita, suntem indemnati sa venim la El si sa primim darul prin credinta, cu deplina incredere sa ne apropiem de Dumnezeul viu si adevarat, de la care capatam o inima noua, in care sa locuiasca si sa stapaneasca El – Cel ce ne-a iubit atat de mult, dand pacea Lui cea neintrecuta, pentru adevarata si deplina noastra fericire; totodata capatam viata vesnica, in care vom fi pentru totdeauna impreuna cu El.
                                                        Gheorghe Cornilescu
 Multumim  si apreciem  bunavointa fr. Horia Azimioara prin care am primit meditatiile si predicile fr. Gheorghe Cornilescu !
320231_4521558563013_58707351_n
15036380_10154180734087804_4465204392196086139_n

Read Full Post »

13220804_868775609915928_7269341051572858121_oJertfirea lui Isaac

    Grea insarcinare a primit Avraam cand i s-a spus: “Ia pe fiul tau Isaac, pe singurul tau fiu pe care-l iubesti si adu-Mi-l jertfa pe muntele pe care ti-l voi arata”. Era grea aceasta insarcinare, cand se gandea ca l-a dobandit asa de greu pe Isaac, cand nu mai astepta nimic de la el insusi, nici de la sotia lui, la adanci batranete. Isaac era bucuria lor, era sprijinul lor. Pe deasupra, el era mostenitorul lui si nadejdea fagaduintei pe care i-o facuse Dumnezeu. Cine stie daca in tacerea lui, mergand spre Moria, nu se va fi gandit la toate acestea? Si cine stie daca nu va fi ajuns, in urma acestei gandiri, la hotararea aceasta trainica de a-l aduce jertfa, tocmai pentru ca stia ca Dumnezeu, care i l-a dat impotriva oricarei nadejdi, i-l va da si de data aceasta? Oricum, insarcinarea era grea. Daca ar fi murit Isaac sau daca i s-ar fi intamplat ceva, fireste ca si atunci ar fi fost greu pentru Avraam, dar totusi nu ar fi fost adus jertfa de mana lui ,asa cum i se cerea.
    Daca asa stau lucrurile, ne intrebam: De ce oare cere Dumnezeu aceasta jertfa mare din mana chiar a tatalui lui Isaac? Pentru ca Dumnezeu izbutise in cele din urma – este drept, prin grele incercari, dar izbutise – sa aiba primul loc in inima lui Avraam; de cand a venit Isaac insa, se pare ca inima lui Avraam aluneca din zi in zi tot mai mult spre baiatul lui, iar Dumnezeu era pe al doilea plan. Cand ii spune: “Ia pe fiul tau, pe unicul tau fiu pe care-l iubesti”, aici, in aceste cuvinte avem cheia pentru intelegerea intrebarii: De ce? De ce i-a cerut Dumnezeu o astfel de lucrare lui Avraam? Pentru ca, vazand primejdia spre care aluneca Avraam, vroia sa-l scoata din aceasta primejdie. Si Dumnezeu vrea sa aiba intreaga inima a lui Avraam, incat, cand ii cere sa-l aduca jetfa, pare ca-i spune: Avraame, ori Eu, ori Isaac!
    Dar, cum am spus, in tacerea lui spre Moria, Avraam a inteles: fara Isaac pot trai. Am dus-o eu o suta de ani fara el si am trait; fara Dumnezeu, in niciun caz, ma ingrozesc numai cand gandesc la acest lucru. De aceea l-a adus ca jertfa din mana lui. Nu l-a adus in fapt, este adevarat, dar prin credinta, asa cum spune Cuvantul lui Dumnezeu, el s-a desfacut complet de Isaac.
    Nu cumva, iubitilor, insarcinarea pe care i-a dat-o Dumnezeu lui Avraam asa de grea este si pentru noi? Nu cumva si noi avem Isaacul nostru, care se pare ca a luat loc mai mult decat Dumnezeu, fara sa ne dam seama, in viata noastra?
    Unii si-au  dat cu parerea ca Isaacul acesta al fiecaruia dintre noi ar fi un pacat iubit, de care ne-ar fi greu sa ne despartim. Dar nu cred ca este drept ce spun ei. De ce? Pentru simplul motiv ca Isaac era daruit de Dumnezeu, era fiul fagaduintei si nu putea in niciun caz sa fie ceva pacatos.
    De aceea, daca este vorba sa vedem cumva, sa decoperim pe Isaacul care a pus stapanire mai mult decat Dumnezeu in inima noastra, atunci trebuie sa-l cautam in fiintele noastre, in lucrurile noastre, in darurile pe care Dumnezeu ni le-a daruit – nu este vorba de vreun pacat. Acestea pot sa ia locul lui Dumnezeu, acestea pot deveni un Isaac al nostru, pe care Dumnezeu ni-l cere, hotarat.
    Sau El, sau Isaacul nostru. Dumnezeu ne vrea in intregime inima. A umblat atata vreme dupa noi si a lucrat atat de puternic in inima noastra, cu un pret mare ne-a rascumparat, nu mai suntem ai nostri, de aceea inima intraga ne-o vrea Dumnezeu. Cu o inima impartita nu putem merge pe calea lui Dumnezeu decat schiopatand si nu aducand slava lui Dumnezeu si nici macar folos pentru noi. De aceea se ivesc crize in viata noastra de credinciosi, asa cum se ivesc in viata bolnavilor crize. O trec, sunt scapati; n-o trec, este pericol.
    Un barbat statea la capataiul sotiei sale care era pe moarte si, fiindca era credinios – cel putin asa sustinea el – ingenunche la capataiul sotiei sale si spune: Doamne, Tu trebuie sa-mi scapi sotia, nu se poate altfel! Dar Dumnezeu n-a vrut. Si atunci omul acesta, care se pregatise in tineretea lui si acum urma sa vesteasca Evanghelia in toata lumea, omul acesta n-a trecut biruitor peste aceasta piedica. S-a luat la cearta cu Dumnezeu si a patit-o.
    O tanara vine la un credincios care vestea Evanghelia si ii spune: Am venit sa va cer un sfat. Eu sunt profesoara, sunt credincioasa Domnului Isus de mai multa vreme. De la o vreme s-a ivit in calea mea un doctor in orasul in care traiesc eu. Si doctorul acesta este un doctor vestit, un doctor care se bucura de multa trecere in oras, din pricina priceperii si dibaciei lui in meseria lui. Si el m-a cerut in casatorie. Cred ca as avea o partida buna langa omul acesta… Credinciosul ii spune: Din felul cum te intrerupi in vorbire se pare ca mai ai ceva pe inima. – Da, nu este credincios. Crede el in Dumnezeu, dar nu cunoaste pe Domnul Hristos ca Cel ce a murit pentru pacatele lui, ca Cel caruia sa-I slujeasca… Atunci, spune credinciosul, d-ta trebuie sa-ti alegi: ori el, ori Dumnezeu. Fiindca in privinta aceasta avem o indrumare precisa in Cuvantul lui Dumnezeu: “Nu va injugati la un jug nepotrivit cu cel necredincios.” Atunci tanara spune: Alegerea mea s-a facut. Si intreaba credinciosul: Pot sa stiu si eu care este? – De Domnul si Mantuitorul meu nu ma despart in niciun caz. A biruit credinta. Domnul sa te inecuvanteze, ii spune credinciosul. Si intr-adevar a binecuvantat-o, pentru ca a fagaduit toate binecuvantarile Lui celui ce asculta de El.
    Va dati seama, iubitilor, cum noi suntem uneori ucigasii copiilor nostri, mai ales mamele, care sunt asa de plapande? Cum? Prin faptul ca in iubirea noastra fata de copil putem sa trcem dincolo de marginile ingaduite si socotim ca in copiii nostri s-a salasluit toata intelepciunea si toata frumusetea pamantului. Facem din ei ingerasi, idolasi si, cand nu spunem tot ceea ce gandim, asa este. Dumnezeu, care vrea sa ne trezeasca din aceasta primejdioasa inchinare la idoli, ne instiinteaza in chip special in Cuvantul Sau: “Copilasilor, feriti-va de idoli!”
    Si multe lucruri pot sa ajunga Isaacul nostru pe care il iubim. Sotul trebuie sa-si iubeasca sotia, sotia sa-si iubeasca barbatul; asa este porunca lui Dumnezeu, asa spune Cuvantul lui Dumezeu. Dar cand trecem dincolo de ceea ce este ingaduit, atunci nu mai suntem pe un teren bun. Atunci Isaacul nostru este din ce in ce mai mare si Dumnezeu Se micsoreaza pana acolo incat sa dispara din calea noastra. Domnul Isus Hristos ne spune lamurit, pentru cine vrea sa asculte: “Daca iubeste cineva pe tata, pe mama, pe fiu sau pe fiica mai mult decat pe Mine, nu este vrednic de Mine”. Dar Domnul nu cere sa-i iubim? Este porunca: “Iubiti-va unii pe altii asa cum v-am iubit Eu”, nici mai mult, nici mai putin. Dar cine ii iubeste mai mult de cat este ingaduit? Si cine poate sa spuna daca am gresit? Duhul lui Dumnezeu, El ne poate spune: Aici ai trecut masura, aici opreste-te!
    Iata daruri ale lui Dumnezeu care pot sa ajunga Isaacul nostru pe care Dumnezeu ni-l cere sa-l jertfim. Cineva are un talent de la Dumnezeu. Nu este pacat. Cineva are un dar deosebit de a talcui locurile grele din Scriptura. Cine poate sa spuna ca asta este un pacat? Este un dar al lui Dumnezeu. Ni se spune ca Dumnezeu a dat pentru Biserica evanghelisti si invatatori, intre altele. Dar daca talentul nostru sau darul pe care ni l-a daruit Dumnezeu se strecoara in inima noastra si privim de sus pe ceilalti care nici macar nu stiu sa silabiseasca in Cuvantul lui Dumnezeu, atunci este primejdie. Atunci darul acesta care ne-a fost daruit de Dumnezeu devine primejdios pentru noi, este Isaacul nostru pe care il iubim si pe care Dumnezeu ne cere sa-l jertfim.
    In Apocalipsa 2, in epistola adresata catre biserica din Efes, se vede ca aceasta biserica avea fapte bune. Si de vreme ce erau credinciosi, erau faptele bune daruite de Dumnezeu in care sa umblam. Deci nu erau pacat. Domnul recunoaste: “Stiu faptele tale, osteneala ta, rabdarea ta… “ Daca le recunoaste Domnul Isus, putem noi spune ca sunt lucruri rele? Dar, s-ar putea ca aceste lucruri sa ia locul Domnului Hristos. Caci iata ce spune Domnul Isus: “Dar ce am impotriva ta este ca ti-ai parasit dragostea dintai”. Toate acestea pe care Dumnezeu Isi pune pecetea Lui: osteneala, truda, rabdarea, suferinta pentru El, toate sunt un dar de la Dumnezeu. Totusi, daca acestea ajung sa fie spre preamarirea noastra si ajung sa inlature pe Domnul Hristos din viata noastra, au ajuns Isaacul nostru iubit, pe care trebuie sa-l jertfim. Altfel, ne ia sfesnicul din locul lui.
    Lucrul pentru Dumnezu poate sa ajunga Isaacul nostru. Ce mult se ostenea Marta pentru Domnul Hristos, dar aceasta osteneala, in loc s-o duca la preamarirea Aceluia Caruia vroia sa-I slujeasca, duce nu numai la revolta impotriva surorii ei, dar si la dojana pe care I-o face Domnului Isus: “Nu-Ti pasa ca sora mea nu vine sa-mi ajute?” Aici poate sa duca lucrul pentru Dumnezeu – sa-L pierdem din vedere pe Domnul Hristos si atunci astfel de daruri ale lui Dumezeu ajung Isaacul nostru pe care trebuie sa-l aducem jertfa.
    Cate alte lucruri, daruri bune din partea lui Dumnezeu, nu pot sa ajunga Isaacul nostru! Bagati de seama, nu este vorba de un pacat, ci este vorba de un dar al lui Dumnezeu pe care, printr-o intrebuintare nedibace si neatenta, putem sa-l facem Isaacul nostru pe care trebuie sa-l jertfim.
    Dar Avraam prin credinta l-a jertfit pe Isaac. A ajuns pe o inaltime asa de mare in durerea lui si in necazul lui din pricina relei intrebuintari a darului primit de la Dumnezeu, incat spune cu toata incredintarea: Dumnezeu poate. El, care mi l-a dat impotriva oricarei nadejdi la nasterea lui, El poate sa mi-l dea si acum. Fara Dumnezeu nu pot trai, dar fara Isaac pot trai. Si il aduce ca jertfa.
    O, iubitilor, nimic din ceea ce nu poarta pecetea jertfei nu poate fi sfintit de Dumnezeu, nu poate fi in slujba lui Dumnezeu. Eul nostru care ne este asa de drag, daca nu-l jertfim asa cum ne invata Cuvantul lui Dumnezeu, nu avem biruinta.
    Pierdem noi oare ceva cand ni se cere sa jertfim pe Isaacul nostru? A pierdut ceva Avraam cand a adus jertfa pe Isaac? Pacea, bucuria, linistea deplina, abia atunci au venit in viata lui, cand a vazut ca Dumnezeu poate sa i-l dea ca inviat din morti, daca il jertfeste. Si noi, daca ne jertfim viata noastra, eul nostru, ce reiese de aici? Ce flori frumoase, care nu cresc pe pamantul acesta! Poarta aceleasi nume ca acelea pe care le stim noi pe pamant din firea noastra, dar ca de la cer la pamant sunt deosebite: dragostea, bucuria, pacea, infranarea si toate celelalte. Ce parfum, ce mireasma de viata!
    “Ia pe fiul tau Isaac, pe singurul tau fiu pe care il iubesti, du-l intr-o tara pe muntele pe care ti-l voi arata si acolo jertfeste-l”. Stiti ca Golgota face parte din Moria? Acolo unde a fost jertfit Isaacul ceresc, Domnul Isus, pentru pacatele noastre, acolo unde a fost rastignit El, acolo ni se cere sa-l jetfim si pe Isaacul nostru. Golgota face parte din Moria. Sa aducem jertfa Domnului si darurile pe care El ni le-a incredintat, sa poarte pecetea aceasta a mortii. Atunci El le sfinteste, atunci El le foloseste nu numai pentru altii, nu numai pentru slava Lui, dar si pentru cel mai mare bine al nostru.
    Gheorghe Cornilescu
Multumim  si apreciem  bunavointa fr. Horia Azimioara prin care am primit meditatiile fr. Gheorghe Cornilescuyungas-road-banner-01

Read Full Post »

011f3-168543_10151518858433848_2100238549_n208504_147906498609391_100001701247122_297195_3564260_n

http://www.youtube.com/watch?v=EXs_gs9vSH8&feature=em-uploademail

Read Full Post »

21. Până la marginile pământului

http://youtu.be/nlXpzClxPXo

Published on Jul 3, 2012 by

Read Full Post »

”Eu n-aduc jertfele lor de sânge”, despre felul vorbirilor noastre

”Idolii se înmulţesc, oamenii aleargă după dumnezei străini, dar eu n-aduc jertfele lor de sânge şi nu pun numele lor pe buzele mele. ” Psalmul 16:4

Toate istoriile Vechiului testament au fost scrise pentru noi, pentru a-L învăța pe Cristos.
Ce înseamnă jertfele de sânge?

Am arătat că jertfa are ca semnificație și rostirea, gândul, ideea ce trebuiesc aduse la altar (crucea lui Cristos, Cuvântul crucii) pentru ca ”trupul păcatului să fie dezbrăcat de puterea lui”.
Nici o jertfă pe altarul Domnului nu era voie să se aducă cu sânge. Sângele trebuia scurs din animal.
Erau interzise și mierea și aluatul. Obligatorie era sarea, Harul (”cuvântul vostru să fie totdeauna cu har, dres cu sare…”).
Ce înseamnă deci faptul că înainte de jertfire sângele animalului trebuia scurs bine?
Sângele semnifică viața, sufletul. ” Căci viaţa trupului este în sânge. Vi l-am dat ca să-l puneţi pe altar, ca să slujească de ispăşire pentru sufletele voastre, căci sângele face ispășire pentru suflet.” Levitic 17:11
Ca preoți ai Domnului, suntem chemați să aducem jertfe duhovnicești, prin marele nostru Preot, Domnul Isus Cristos.
Toți creștinii suntem și casă și preoți, nu e vorba de cler și laici.
Jertfele duhovnicești sunt în principal rostiri, vestirea evangheliei, de ex este o slujbă de jertfă, etc., am mai scris aici despre jertfe și aici. Binefacerea, dărnicia sunt tot jertfe.
Ce înseamnă scurgerea sângelui din animal, ce legătură are cu rostirile noastre?
Eu nu fac nimic de la mine însumi” a spus Domnul și acest lucru trebuie să-l spunem și noi dacă vrem ca jertfele noastre să fie plăcute lui Dumnezeu. Sângele scurs reprezintă puterea sufletească, cea proprie nouă, cea care vine din noi înșine, ține de personalitatea omului nostru vechi. Apostolul Iacov, comparând cele două Înțelepciuni scrie: ”Înţelepciunea aceasta nu vine de sus, ci este pământească, sufletească, demonică. ” Iacov 3:15 (original:sufletească=psuchikē, ψυχική).
A aduce jertfe plăcute înseamnă a nu aduce nimic din puterea noastră veche, din energia firii vechi, din carne.
Slujirile religioase de astăzi se aseamănă tot mai mult cu cele de la altarele de la Betel și Dan, inovații omenești, abuzuri pline de energie firească, jertfe de sânge, jertfe cu sânge, cu abundență de energie a omului vechi.
Scurgerea sângelui din animal înseamnă golirea a ceea ce transmitem de orice vine de jos, de ce ne-ar putea personaliza, de sudoarea noastră, de adaosul nostru uman, de firescul din noi astfel ca să rămână doar ceea ce am primit: ”am lucrat mai mult decât toți, dar nu eu…”.
Jertfa de sânge, sau cu sânge înseamnă a aduce în slujire un amestec de lucruri divine cu energie omenească, sufletească, a încerca să-L slujești pe Domnul cu înțelepciunea de jos, cu energia de jos.

De exemplu iată la Pavel cu câtă grijă ”scurge sângele”: ”…n-am venit să vă propovăduiesc Taina lui Cristos cu o vorbire sau înțelepciune strălucită…” sau ”vorbirea şi propovăduirea mea nu stăteau în cuvintele înduplecătoareale înţelepciunii, ci în dovada Duhului…”
Vorbirile noastre sunt jertfe duhovnicești, nu pot fi aduse oricum.
”Să nu se audă nici cuvinte porcoase, nici vorbe nechibzuite, nici glume proaste,…” Vorbele nechibzuite mai ales, poartă în ele semnele jertfelor nebunilor. (”apropie-te mai bine să asculţi, decāt să aduci jertfa nebunilor”. Jertfa nebunilor este flecăreala, limbuția, neînfrânarea limbii.
Să învățăm și astăzi să vorbim cu seriozitatea preotului care aduce ”mulțumiri ca jertfă” sau ”mai degrabă mulțumiri”.
”Luați cu voi cuvinte...taurii buzelor noastre!
Flecărerile de pe bloguri, batjocurile, vorbele nechibzuite (n-au cum fi chibzuite cu debitul de 100 de pagini pe săptămână) sunt jertfe nebune, jertfe cu sânge, fără sare, cu miere și aluat, neplăcute Domnului.
Să ne ferim să fim în părtășie cu astfel de altare!
Nici măcar să nu rostim numele idolilor.

http://vesteabuna.wordpress.com/2011/07/16/%E2%80%9Deu-n-aduc-jertfele-lor-de-sange%E2%80%9D-despre-felul-vorbirilor-noastre/

Read Full Post »

CUI JERFIM?

Cui jertfim?

http://vesteabuna.wordpress.com/2008/09/05/cui-jertfim/

Evrei 13:15 “Prin El, să
aducem totdeauna lui Dumnezeu o jertfă de laudă, adică, rodul buzelorcare mărturisesc Numele Lui.”

I Petru 2:5 “Şi voi, ca nişte pietre vii, sunteţi zidiţi ca să fiţi o casă duhovnicească, o preoţie sfântă, şi să aduceţi jertfe duhovniceşti, plăcute lui Dumnezeu, …”

Psalmul 39:3 “Îmi ardea inima în mine; pe când cugetam, focul s-a aprins şi am vorbit cu limba mea:…

“Cui ardem focul jertfelor din noi?
Pe-altarul cărui duh sacrificăm
duhovniceşte nevăzute oi?
şi  fumul lor spre cine-l înălţăm?

De unde-I focu-acesta arzător
ce mistuie secundă cu secundă
din timpu ce se scurge-nşelător
sorbit de-nvăpăiata-I undă?

Spre cine ardem? cui jertfim vorbind?
De unde-I pasiunea ce ne-animă?
Altarele spre cine ni se-aprind,
Slăvirea cărui Duh exprimă?
Entuziasmul vorbelor curgând
din limbă, ne-mblinzită fiară,
e-un foc ce-aprinde inimi rând pe rând
facându-le să-nvie sau sa piară!
Vorbind cuvinte, răspândind idei,
aprindem inimi şi stârnim dorinţe,
un foc ce nu-L aprinde vre-un condei
ci AUZIREA veşnicei credinţe.
De fiecare dată când vorbim
cuvinte, noi aducem o jertfire
spre slava duhului de-unde primim
idei ce se transformă în rostire!
Cand negândite vorbe slobozim
din dragostea de lume inspirate,
atunci spre idolii scârboşi  jertfim
şi focul ni se-aprinde spre păcate!
Când însă Duhul prelucrează-n noi
gândirea Lui şi rodul Lui tăcut
vorbind, aducem nevăzute oi
ca jertfă de miros plăcut!

http://vesteabuna.wordpress.com/2008/09/05/cui-jertfim/

Read Full Post »

%d bloggers like this: