Feeds:
Posts
Comments

Posts Tagged ‘pacat’

59671_458253004213327_65214209_n

704922_4023926158721_580679768_oLipsa de vitalitate spirituală

„Eu am venit ca oile Mele să aibe viața și s-o aibe din belșug” – Ioan 10:10

via Lipsa de vitalitate spirituală.

http://eclesiologie.wordpress.com/anexe/lipsa-de-vitalitate-spirituala/

 Viața creștină este o viață de biruință și de belșug spiritual.  Dorința Domnului Isus este ca noi toți „să rămînem în El și să aducem multă roadă”   (Ioan 15:4-11).  O permanentă însuflețire pentru tot ceea ce este bun ar trebui să ne stăpînească în toate zilele noastre. (Filipeni 4:8)  O activitate cu sens și cu împliniri personale ne este promisă și în Psalmul 1: „El este ca un pom sădit lîngă un izvor de ape, care își dă rodul la vremea lui și ale cărui frunze nu se veștejesc; tot ce începe duce la bun sfîrșit” (Psalmi 1:3).  Bogăția lăuntrică se răsfrînge și în afara noastră producînd o atmosferă de veselie, de optimism și de laudă adresate Numelui lui Dumnezeu:  „Vorbiți întree voi cu psalmi, cu cîntări de laudă și cu cîntări duhovnicești și cîntați și aduceți din toată inima laudă Domnului” (Efeseni 5:19).

 Adeseori însă, unii creștini trec prin perioade de „secetă spirituală”. Aceste sezoane de „uscăciune” vin pe neașteptate și îi cufundă pe cei credincioși într-o stare de apatie, de indiferență și uneori, chiar de împotrivire față de Dumnezeul mîntuirii lor. Care să fie cauza acestor „crize spirituale”?  Și ce trebuie să facă un credincios ajuns într-o astfel de „uscăciune spirituală”?

 În studiul care urmează vă propunem discutarea acestor întrebări și soluționarea lor în ascultare de Cuvîntul Domnului.

 Crizele spirituale pot fi prilejuri de creștere559372_309909025744863_2138342094_n156406_322053327863766_2100543677_n

 Uneori, Dumnezeu însuși ne lasă să trecem prin astfel de crize pentru a ne cunoaște pe noi înșine și pentru a ne da seama că „nimic bun nu locuiește în noi, adică în firea noastră pămîntească” (Romani 7:18). Alteori Dumnezeu produce El însuși aceste crize pentru a ne desprinde de păcat și pentru a ne apropia și mai mult de El însuși. Chiar și atunci cînd crizele spirituale sînt produse de nevegherea sau de vinovăția noastră, Dumnezeu le poate folosi înspre un bine superior.  Mulți credincioși din istorie au mărturisit cum Dumnezeu a folosit chiar și căderile lor pentru adîncirea pocăinței și pentru așezarea lor în situații noi din care să răspîndească binecuvîntarea.  „Pe de altă parte știm, că toate lucrurile lucrează împreună spre binele celor ce iubesc pe Dumnezeu, și anume spre binele celor ce sînt chemați după planul Său”.  Aduceți-vă aminte numai de „lepădarea lui Petru” despre care Domnul Isus a știut mai dinainte, dar pe care nu a căutat s-o prevină, ci a folosit-o spre desăvîrșirea interioară a apostolului. (Luca 22:31-34)

 Atitudinea corectă într-o situație de criză spirituală295431_369839506418132_2044414242_n

 Este bine ca atunci cînd se abate asupra noastră o stare de „uscăciune duhovnicească”, noi să știm să ne refugiem în „harul Domnului” și să căutăm să facem două lucruri foarte importante:

 a. Mai întîi trebuie să căutăm să identificăm cauzele acestei stări de cădere.  Se spune că un diagnostic corect aduce mari șanse de vindecare în medicină.  Și în viața duhovnicească situația se prezintă la fel.  „Medicul bun” va ști să ne arate unde se ascunde răul, dacă vom ști să stăm de vorbă cu El, într-o atmosferă de studiu, de post și de rugăciune.

 b. Apoi trebuie să căutăm să înlăturăm cît mai repede cauzele suferințelor noastre sufletești.  În tot acest proces accentul va trebui să fie pus nu pe strădaniile noastre, oricît de mari ar fi ele, ci pe puterea și pe harul lui Dumnezeu, „căci de la El vine și voința și înfăptuirea” (Filipeni 2:13).

 Cauze comune ale lipsei de vitalitate spirituală

 A.   Cauza:  PăcatulVISION OF THE LOST-William Booth

 Nimic nu ne desparte de Dumnezeu mai repede și mai catastrofal decît păcatul. „Nu, mîna Domnului nu este prea scurtă ca să mîntuiască, nici urechea Lui prea tare ca să audă, ci nelegiuirile voastre pun un zid de despărțire între voi și Dumnezeul vostru; păcatele voastre v- ascun fața Lui și-L împiedică să v-asculte”, spune profetul Isaia. (Isaia 59:1,2)

 Un păcat poate fi o încălcare voită a poruncilor lui Dumnezeu (1 Ioan 3:4), o stare de împotrivire tacită față de intențiile lui Dumnezeu cu viața noastră (bani, timp liber, servici, domiciliu, etc.), sau o șovăire vinovată în înfăptuirea anumitor lucrări pe care Dumnezeu le așteaptă de la noi. (Iacov 4:17)

 Două exemple ne stau imediat înainte cînd ne gîndim la păcatul care-l desparte pe om de bucuria prezenței lui Dumnezeu.  Cel dintîi este cazul lui Iona care a ajuns să-și dorească moartea, din cauză că neascultarea lui l-a împins într-o stare de derută și de întunecime. (citiți în întregime cartea lui Iona)  Cel de-al doilea este cazul împăratului David, care după ce a păcătuit cu Bat-Șeba, a căzut într-o stare de „uscăciune” și de „sfîrșeală lăuntrică”.  În această situație, el scrie Psalmul 51: „Ai milă de mine Dumnezeule, în bunătatea Ta !  După îndurarea Ta cea mare, șterge fărădelegile mele !… “ (Psalmi 51:1-12).  Păcatul săvîrșit îl făcuse necurat înaintea Domnului și-i interzisese accesul la sursa bucuriei și-a binecuvîntărilor:  „Curățește-mă cu isop și voi fi curat, Spală-mă și voi fi mai alb decît zăpada.  Fă-mă să aud veselie și bucurie și oasele pe care le-ai zdrobit Tu, se vor bucura”. Cine trăiește în păcat este tăiat de la sursa de energie a cerului !!

 Soluționarea problemei:  Pocăința208504_147906498609391_100001701247122_297195_3564260_n

 Slăvit să fie Dumnezeu, pentru că El ne-a lăsat deschisă calea pocăinței !!  Cel ce a păcătuit poate și trebuie să se „întoarcă” la Dumnezeu, părăsind cu desăvîrșire păcatul.

 Împăratul David, de care am amintit, a trecut el însuși prin această experiență.  Ascultați-l cum o descrie în Psalmul 32:  „Cîtă vreme am tăcut, mi se topeau oasele de gemetele mele necurmate.  Căci ziua și noaptea mîna Ta apăsa asupra mea, mi se usca vlaga cum se usucă pămîntul de seceta verii.  Atunci Ți-am mărturisit păcatul meu și nu mi-am ascuns fărădelegea.  Am zis:  Îmi voi mărturisi Domnului fărădelegile !  Și Tu ai iertat vina păcatului meu.  … Ferice de cel cu fărădelegea iertată și de cel cu păcatul acoperit !  Neprihăniților, bucurați-vă în Domnul și veseliți-vă !  Scoateți strigăte de bucurie, toți cei cu inima fără prihană.”

 Dumnezeu ne disciplinează din cauza păcatului, prin pedeapsă, dar și aceasta este spre binele nostru.  Pedeapsa trebuie înțeleasă ca un semn al iubirii și-al grijii pe care ne-o poartă Dumnezeu, ca Tată:  „Fiule, nu disprețui pedeapsa Domnului și nu-ți pierde inima cîndești mustrat de El.  Căci Domnul pedepsește pe cine-l iubește și bate cu nuiaua pe orice fiu pe care-l primește” (Evrei 12:5-11).

 Uneori, nu este suficient să îndreptăm păcatul prin pocăință.  Mai este nevoie și să îndreptăm paguba făcută.  Cine a furat, trebuie să dea înapoi, cine a jignit trebuie să-și ceară iertare, etc.  Pînă nu sînt respectate toate acestea, Dumnezeu ne poate refuza reintrarea în prerogativele vieții spirituale îmbelșugate.

 B. Cauza:  O viață lipsită de idealuri531487_342228465851245_1307137186_n

 Lipsa de idealuri este izvorul lipsei de sens.  Nimeni nu trebuie să se mulțumească cu „a trăi pentru… a trăi”.  Purtăm în noi energii creatoare, care se vor cheltuite.  Uneori se întîmplă cu noi așa cum se întîmplă și în afaceri:  Dumnezeu renunță să mai investească în persoane „nerentabile”.  „Apele stătătoare prind miros urît”, spune un proverb din vechime.  Un creștin fără idealuri este un peisaj trist, ca o corabie cu pînzele sfîșiate.  Vîntul suflă degeaba, căci catargele sînt rupte.

 Există astăzi, atîția creștini care se învîrtesc pe loc, încurcîndu-se unii în alții.  „Secerișul este copt”, dar cei chemați stau la umbră, ferindu-se de arșița zilei.  Nu este de mirare că Dumnezeu, retrage seva de viață din „mlădițe” care refuză să „rodească”.

 Soluția problemei:  Stabilirea unor idealuri  precise într-o ordine stabilă de priorități:

 1. Dumnezeu ne-a mîntuit „pentru faptele bune pregătite mai dinainte pentru ca noi să umblăm în ele” (Efeseni 2:10).  El vrea să lucreze „în noi”  și apoi „prin noi”.  Ca mădulare în trupul lui Christos, noi sîntem instrumentele lui Dumnezeu în lumea de astăzi.  Apostolul Pavel le scrie Filipenilor să se lase „însuflețiți” de lucrările necesare 

 împărăției, iar pe Tit îl sfătuiește să spună apăsat că  „cei ce au crezut în Dumnezeu să caute să fie cei dintîi în fapte bune” (Tit 3:8).

 2. Retrași într-o atmosferă de rugăciune, trebuie să ne formulăm o strategie creștină a vieții, cu scopuri imediate și cu scopuri de lungă durată.

 3. Cunoașterea aptitudinilor personale ne poate fi de mult folos, în restabilirea unor obiective viitoare.  Dumnezeu ne-a dat anumiți „talanți” pe care îi vrea puși în „negoț“.  Aduceți-vă aminte că Pavel îi scria lui Timotei:  „Nu fi nepăsător de darul care este în tine” (1 Timotei 4:14).

 Dacă nu știi ce trebuie să faci, începe prin a face ceea ce este nevoie.  Du-te la unul dintre păstorii bisericii și întreabă-l ce este de făcut în adunare. Roagă-l să-ți dea o lucrare de care să fi răspunzător.  Vei vedea „din mers” unde îți este locul și care îți sînt abilitățile.  Obișnuiește-te să ții un jurnal personal și o listă de rugăciune.

 C. Cauza:  Lipsa de hrană spiritualăbilblia-2

 Creșterea spirituală se poate asemăna perfect cu creșterea biologică.  Un copil care nu mănîncă va ajunge un copil rahitic.  Tot așa cum hrana materială ne este necesară în fiecare zi, nici hrana spirituală nu trebuie să lipsească.

 Cum să ne hrănim pentru suflet?314343_2329218486215_1757851490_n

 Hrana spirituală este un dar de la Dumnezeu care se coboară înspre noi în clipele de meditație, de părtășie și de rugăciune.  Domnul Isus este  „pîinea venită din cer” ca să aducă lumii viața. (Ioan 6:32-35)  Tot ceea ce ne poate apropia de Domnul Isus este de 

 dorit să se petreacă în viața noastră.  Citirea unei cărți creștine, ascultarea unei predici bune, participarea la un servici de rugăciune, postul și slujirea împreună cu sfinții, stăruință asupra paginilor Sfintelor Scripturi, sînt tot atîtea căi de „hrănire spirituală”.

EuRoBaptisti-Un-nou-camp-de-misiune-pentru-cei-cu-viziune...-BIBLIA-AUDIO-MP3

432114_185815274861419_100002988420602_296616_153496068_n


Soluția problemei:  Disciplina vieții de credință

388831_10150483009057804_1355498644_n

 Medicii de astăzi au lansat un proverb:  „Spune-mi ce mănînci, ca să- ți spun cine ești”.  Noi îl preluăm și spunem că sufletul trebuie hrănit sistematic cu „hrană aleasă” pentru a fi în formă maximă.  „Să doriți laptele duhovnicesc și curat ca prin el să creșteți…”, le spunea Petru credincioșilor, iar autorul epistolei către evrei își mustra cititorii pentru lipsa de hrănire adecvată:  „ați ajuns să aveți nevoie de lapte , nu de hrană tare”  (1 Petru 2:2;  Evrei 5:12).

 Lipsa de vitalitate din viețile multor credincioși dovedește o lipsă serioasă în felul în care ei se hrănesc duhovnicește.  Programatorii de computere au creat și ei un proverb:  „Garbage in, garbage out”.  Cu alte cuvinte:  „Ce pui înăuntru, aceea iese apoi afară.”  Mintea și inima noastră funcționează și ele după același principiu.  Cine se uită la lucrurile păcătoase ale lumii, cine se hrănește toată ziua mintal și afectiv cu „plăcerile de o clipă ale păcatului”, va sfîrși prin a trăi lumește și a-și duce sufletul într-o stare de „leșin spiritual”. „Din dragoste pentru lumea de acum”, Dima l-a părăsit pe apostolul Pavel și, dacă nu s-a pocăit, și-a ratat veșnicia. (2 Timotei 4:10)  Un creștin adevărat trebuie să-și disciplineze mintea și plăcerile.  „Și orice gînd îl facem rob ascultării de Christos” (2 Corinteni 10:5).  Marile treziri spirituale au început totdeauna cu oameni care s-au întors la Biblie și la rugăciune.  Dacă simți că ești „sleit de puteri” și „însetat” după o viață îmbelșugată, ascultă cum cheamă Dumnezeu prin profetul Isaia:  „Voi toți cei însetați veniți la ape, chiar și cel ce n-are bani.  veniți și cumpărați bucate,, veniți și cumpărați vin și lapte, fără bani și fără plată.  De ce cîntăriți argint pentru un lucru care nu hrănește?  De ce vă dați cîștigul muncii pentru ceva care nu satură?  Ascultați-mă dar și veți mînca ce este bun și sufletul vostru se va desfăta cu bucate gustoase” (Isaia 55:1,2).

 D. Cauza:  Singurătatea

0m5

75289_446130678734257_593575752_n310563_395406667195098_1427839439_n

 Poate părea paradoxal, dar în societatea „supra-aglomerată” de astăzi, unii oameni trăiesc singuri „ca în codru”.  Pentru un creștin, o astfel de stare este inadmisibilă.  Ea nu se poate justifica în nici un mod, căci Christos ne-a chemat la o viață de părtășie cu ceilalți.  Biserica este o „comuniune spirituală”, în care fiecare sîntem mădulare „unii altora”.  Totuși, pe unii mîndria, pe alții timiditatea și pe alții chiar păcatul îi face să se izoleze de „trup” și să încerce să supraviețuiască singuri.  Așa ceva nu se poate !  Dumnezeu nu poate să binecuvinteze o asemenea stare.  În cîntarea „An de an” scrisă de fratele C. Ioanid sînt următoarele cuvinte:  „Spic de spic se țin în vînt,  cine-i singur cade frînt”.  Aduceți-vă aminte cît de singur s-a simțit Ilie și cum din cauza singurătății și-a depresiunii nervoase a vrut mai bine să moară decît să trăiască. (1 Împărați 19:3,4,10)

 Singurătatea este deseori o metodă prin care Dumnezeu ne încearcă, dar ea nu va fi niciodată un mediu permanent în care Dumnezeu vrea să ne crească. Mi se pare că Blaga spunea că:  „Geniul se formează uneori în biblioteci, dar caracterul omului se formează întotdeauna în șuvoiul vieții, printre lovituri și binecuvîntări.”

 Soluția problemei:  Stabilirea unor relații sănătoase cu ceilalți

282890_407010949350660_780975627_n

youth-pray

 1. Începe prin a mulțumi Domnului că ți-a dat tot ceea ce trebuie pentru a putea fi de folos celorlalți.  Recunoaște investiția făcută de Dumnezeu în tine și dă-ți seama că nu ți s-a dat degeaba ceea ce ai.

 2. Măsoară-te cu modestie și dă-ți seama că nu ești nici mai bun și nici mai rău decît alții.  Dacă ai fi mai bun, te-ai umple de mîndrie, dacă ai fi mai rău, te-ai îneca în invidie.  Ești așa cum este toată lumea, cu puncte bune și puncte slabe.

 3. Privește în jur și identifică pe cei ce au aceleași scopuri cu tine.  Caută apoi să te apropii de ei.  Începe prin a aprecia ceea ce ei sînt și ceea ce fac.  Întinde o punte de simpatie pe care vei fi invitat apoi să te apropii.  Nimeni nu se poate împrieteni cu o „biserică”.  Începe prietenia ta cu o singură persoană.  Restul va veni de la sine.

 4. Caută un grup restrîns de părtășie.  Cantitatea nu înseamnă întotdeauna calitate.  Mulți creștini au găsit mîngîiere și îmbărbătare în grupuri restrînse care se întîlnesc periodic pentru părtășie și studiu.  Deschide și casa ta pentru găzduirea unor astfel de întîlniri.

 E. Cauza:  O Biserică închisă

21700_10200126226011220_2047752462_n23383_501743706534270_144021464_n

 Dacă am vorbit de singurătatea unor credincioși, putem adăuga la acest subiect și ceva despre singurătatea unor biserici.  În mod normal, adunarea creștină trebuie să fie larg deschisă înspre lume și activă din punct de vedere misionar.  Din păcate, astăzi multe adunări s-au transformat într-un fel de „cluburi”, sau „societăți selecte ale sfinților”.  Nu se poate să fim în același timp și împotriva scopului cu care ne-a lăsat Dumnezeu pe pămînt și în șuvoiul binecuvîntărilor divine.  Dumnezeu nu răsplătește neascultarea.  Duhul Sfînt este întristat în biserici împietrite în forme și fără simpatie față de sufletele care pier.  Unele biserici sînt mult mai preocupate să-și adune membrii, decît să răspîndească Evanghelia.  Dumnezeu a folosit în unele cazuri prigoana pentru a îndrepta această atitudine greșită.

 Soluția problemei? Începerea unei activități de evanghelizare547690_2330905808397_1817827665_n

 1. Christos a fost numit „prietenul păcătoșilor”.

 2. El a venit pe pămînt să caute și să mîntuiască „ce era pierdut”.

 După înălțarea Sa la cer, El nu și-a schimbat planurile. (Ioan 12:32)

 4. Nicăieri nu scrie:  „Închideți-vă în biserici și rugați-vă ca alții să vină la voi”.  Dimpotrivă este scris:  „Mergeți în toată lumea și vestiți Evanghelia” (Marcu 16:15).

 F. Cauza:  Lipsa de iertare76238_347855201978103_1148059069_n

 Dumnezeu condiționează atitudinea Lui fața de noi, de atitudinea noastră față de ceilalți.  Mulți din cei ce se află într-o stare de „secetă spirituală”, au ajuns acolo pentru că au greșit față de frații lor din adunare.  Vrînd să le facă altora rău, ei și-au făcut rău lor înșiși, căci Dumnezeu, a întors asupra capului lor, atitudinea pe care ei au avut-o față de ceilalți.  În Matei 6:14,15, Domnul Isus spune: „Dacă iertați oamenilor greșelile lor și Tatăl vostru cel ceresc vă va ierta greșelile voastre.  Dar dacă nu iertați oamenilor greșelile lor, nici Tatăl vostru nu vă va ierta greșelile voastre”.  Nimeni nu-l poate ține pe altul în robie fără să fie el însuși rob.  Acest lucru se vede și mai deslușit din pilda despre robul nemilostiv din Matei 18:21-35.  Cel care n-a vrut să ierte pe cel ce-i era dator, a ajuns el însuși să fie dat pe „mîna chinuitorilor”.  Concluzia anunțată chiar de Domnul Isus este: „Tot așa vă va face și Tatăl Meu cel ceresc, dacă fiecare din voi nu iartă din toată inima pe fratele său” (Matei 18:35).

 Apostolul Iacov adăuga la aceasta, următoarea înștiințare:  „Căci judecata va fi fără milă pentru cel ce n-a avut milă; dar mila biruiește judecata” (Iacov 2:13).

 Soluția problemei:  O inimă gata să ierte164312_106464662762860_100001979810124_43260_234186_n

 Cineva spunea foarte bine că noi nu trebuie să dăm din iertarea noastră, căci firea pămîntească este neînduplecată și rea; noi trebuie să dăm din iertarea primită de la Domnul.  De multe ori ajungem să spunem ca și Petru: „Doamne, de cîte ori să iert pe fratele meu… “ (Matei 18:21), simțind în inima noastră că am ajuns la capătul puterilor și că nu mai avem puterea să iertăm.  Într-un fel este bine că se întîmplă așa, căci ajungem să ne vedem limitele strîmte ale „bunătății firești”.  Pilda robului nemilostiv ne învață însă că noi trebuie să dăm altora din iertarea care ni s-a dăruit nouă de către Dumnezeu.  Fiecare din noi este fericit că a fost iertat de păcate și că nu va mai ajunge să fie judecat odată cu lumea. (1 Corinteni 11:32;  Ioan 5:24)  Aceeași eliberare trebuie însă să o arătăm și celor care se fac vinovați față de noi, altfel Dumnezeu va face să cadă asupra noastră procesul Lui nemilos de disciplinare: „Nu judecați, ca să nu fiți judecați.  Căci cu ce judecată judecați, veți fi judecați; și cu ce măsură măsurați, vi se va măsura” (Matei 7:1,2).

 Nimic nu este mai folositor decît un cuget curat și o inimă pornită să acorde iertarea mai dinainte de a i se fi greșit cu ceva.  Aceste două caracteristici aduc pace în suflet și bucuria neîngrădită a cerului.  Într-adevăr, Dumnezeu găsește plăcere să ierte.  Pentru a ajunge la această bucurie, a fost gata să-L trimită în lumea noastră chiar pe Fiul Său ca să moară pe cruce.  În chiar acel ceas de mare suferință, Dumnezeu a simțit bucuria acordării iertării.  Cît de dulci au trebuit să fie pe buzele Domnului Isus cuvintele adresate tîlharului pocăit:  „Adevărat îți spun că astăzi vei fi cu mine-n rai” (Luca 23:43).  Autorul epistolei catre Evrei ne lămurește și mai bine acest lucru atunci cînd scrie că: „Pentru bucuria care-I era pusă înainte, a suferit crucea, a disprețuit rușinea… “ (Evrei 12:2).  Iar Isaia, comentînd crucea și răstignirea, spunea: „Va vedea rodul muncii sufletului Lui și se va înviora” (Isaia 53:11).391270_369817819753634_869042150_n

 G. Cauza:  Lipsa armoniei familialepicture1

little-nell-and-her-grandfather

 Dumnezeu nu poate binecuvînta o familie dezordonată sau dezbinată împotriva ei înșiși.  Un text dintr-o poezie romînească spunea că:  „Iubirea se cere păzită cu săbii de oțel,  și de ea și de el, la fel.”  Multe din clipele noastre de „sărăcie duhovnicească” și de lipsă de vitalitate sînt datorate proastelor relații din cadrul familiei.  Apostolul Petru, cu experiența unui om căsătorit, îi avertiza pe bărbații din biserică: „să se poarte cu înțelepciune cu nevestele lor, dînd cinste femeii, ca unui vas mai slab, ca unele care vor moșteni împreună cu voi harul vieții, ca să nu fie împiedecate rugăciunile voastre” (1 Petru 3:7).   Pavel scrie: „Bărbaților, Iubiți-vă nevestele și nu țineți necaz pe ele”. (Coloseni 3:18)  Lipsa de armonie familială duce la lipsa armoniei cu Dumnezeu.  Nicăieri nu se vede ce sîntem noi mai bine decît în universul intim al familiei.  Acolo cad toate măștile și tot acolo se manifestă toată măsura caracterului nostru.  Mulți „slujitori” ai celorlalți în societate, sînt adevărați „despoți” în casele lor.  Multe femei „elegante” în societate, sînt „delăsătoare” și „fără nici un pic de farmec” față de cei din familie. Dumnezeu nu poate fi indiferent față de stări ca acestea.  El este „creatorul” familiei umane și fiecare sîntem răspunzători înaintea Lui de felul în care ne îndeplinim îndatoririle.  Cei din Vechiul Testament cunoșteau foarte bine lucrul acesta.  Unii dintre ei au fost înștiințați să-și pună în rînduială casa, căci trebuie să se înfățișeze înaintea Creatorului.  Iată ce scrie în 2 Împărați 20:1: „În vremea aceea Ezechia a fost bolnav pe moarte.  Proorocul Isaia, fiul lui Amoț, a venit la el și i-a zis:  Așa vorbește Domnul:  Rînduiește ce ai de rînduit casei tale, căci vei muri și nu vei mai trăi.”  Același text sună puțin mai diferit în cartea lui Isaia: „Așa vorbește Domnul:  Pune-ți în rînduială casa, căci vei muri și nu vei mai trăi” (Isaia 38:1).  Aceeași expresie (și-a pus casa în rînduială) o găsim și în cazul lui Ahitofel. (2 Samuel 17:23)

 Apostolul Pavel este de părere că: „Dacă nu poartă cineva grijă de ai lui și mai ales de cei din casa lui, s-a lepădat de credință și este mai rău decît un necredincios”  (1 Timotei 5:8).

 Gîndiți-vă un pic numai la expresia folosită de Petru  „ca să nu fie împiedecate rugăciunile voastre”  (1 Petru 3:7).  Ce poate fi mai trist și mai sărac decît un om ale cărui rugăciuni nu sînt ascultate?  Rugăciunea este un fel de respirație a sufletului și dacă ea nu funcționează așa cum trebuie, oare de ce ne mai mirăm că uneori ne pierdem „suflul”?

 Soluția problemei:  Reparațiile necesare și o grijă deosebită pentru familieFROM A WISE WOMEN-HAPPY MOTHER DAY!

T.AUSTIN-SPARKS-THAT THEY  MAY ALL BE ONE,EVEN AS WE ARE ONE VOL1 După noi înșine, primul lucru de care vom da socoteală înaintea lui Dumnezeu sînt cei din familia noastră.  Cine încearcă să fie o binecuvîntare pentru alții în același timp în care este o „pacoste” pentru propria-i familie, se înșeală singur și nu va ajunge bine.

 Trebuie să citim încă o dată textele din Noul Testament consacrate familiei și să căutăm să ne „punem casa în rînduială”.  Cînd ne vom apuca să facem aceasta, vom observa că textele despre viața familială sînt relativ puține la număr și restrînse ca întindere.  De ce oare?

 Iată de ce:  Familia a fost un subiect pe care Dumnezeu l-a tratat în amănunțime încă din Vechiul Testament și între timp Dumnezeu nu Și-a schimbat părerea.  Chiar unele texte din Noul Testament sînt de fapt reluări ale unor principii enunțate în timpul în care Domnul își făcea cunoscută voia Evreilor. (De exemplu: Efeseni 6:2,3)

 Astăzi există o goană după cărți de educație familială.  Mulți autori au  făcut averi frumoase exploatînd această sete de cunoaștere.  Părerea noastră este că noi avem o problemă nu cu ceea ce nu știm, ci cu ceea ce știm deja foarte bine, dar zăbovim să punem în practică.  Goana după cărți „de specialitate” este uneori doar „o scuză” a amînărilor vinovate și o încercare zadarnică de „liniștire” a conștiinței.

 Pentru îndreptarea situației se cere să trecem prin pocăință și prin lepădare de sine.   Cine se preocupă mai mult de bunăstarea celorlalți, încercînd să fie o binecuvîntare pentru fiecare, n-are nevoie nici de cărți și nici de „principii”.  Dragostea găsește întotdeauna căi, lipsa ei se manifestă întotdeauna prin scuze.

Adeseori se uită că Însăși Domnul Isus a fost membru al unei familii ca toate familiile.  Cînd vrea să învețe ceva de la El și în domeniul acesta, va ajunge să vadă grija cu care Mîntuitorul Și-a încredințat mama lui Ioan, cînd știa că moare și deasemenea grija cu care i-a recuperat pentru credință și pentru veșnicie pe ceilalți frați ai Săi (Fapte 1:14;  1 Corinteni 9:5 și mai ales 1 Corinteni 15:7, unde Pavel ne spune că Domnul i s-a arătat în mod deosebit lui Iacov, cel mai vîrstnic dintre frații Săi, cel care a devenit mai apoi un stîlp în biserică și care ne-a lăsat și o epistolă

306790_10151155233089142_1702083488_n182529_114542832021595_758705264_n

Read Full Post »

3452_357838410979782_1448530313_n209909_334833559946934_1608818238_o547690_2330905808397_1817827665_n307117_250156088369213_148099541908202_785463_272439476_n

PACATE RESPECTABILE

CONFRUNTAREA PACATELOR PE CARE LE TOLERAM

 

de Jerry Bridges

TRADUCEREA: MIHAI DAMIAN, 2009

 

Capitolul 6

Reguli pentru lupta cu pacatul

Am privit la remediul pentru pacat si la puterea Duhului Sfant care lucreaza pentru noi. Am vazut de asemenea ca noi avem un rol activ in lupta impotriva pacatului. Apostolul Pavel scrie ca trebuie sa “facem sa moara” diferitele manifestari ale pacatului in vietile noastre (vezi Romani 8:3; Coloseni 3:5). Asta inseamna nu doar pacatele evidente pe care dorim sa le evitam ci si cele mai subtile pe care de obicei nu le bagam in seama. Nu este suficient doar sa admitem ca toleram unele din ele. Oricare din noi, cu exceptia celor mai auto-neprihaniti, va recunoaste asta. S-ar putea sa spunem: “La urma urmei, nimeni nu e perfect!” Insa confruntarea onesta cu aceste pacate este cu totul altceva. Mai intai, ea este foarte umilitoare. Ea presupune constientizarea faptului ca trebuie sa luam atitudine impotriva lor. Nu mai putem continua sa le ignoram ca pana acum.

Inainte insa de a ne ocupa in mod specific de cateva pacate acceptabile in ochii multor crestini, vreau sa arat cateva reguli pentru lupta impotriva lor. In cazuri unora dintre ele pot exista chestiuni specifice de folos, insa in lupta cu toate aceste pacate subtile exista niste reguli generale.

Cea dintai regula este ca intotdeauna trebuie sa confruntam pacatul in contextul evangheliei. Am dezbatut deja acest adevar in capitolul 4, dar el merita repetat din nou si acum. Tendinta noastra este ca imediat ce incepem sa ne ocupam de o zona a pacatului din noi sa uitam evanghelia. Uitam ca Dumnezeu deja ne-a iertat de pacat prin moartea lui Cristos. Dupa cum scrie Pavel in Coloseni 3:13-14, “Dumnezeu… ne-a iertat toate greselile. A sters zapisul cu poruncile lui, care statea impotriva noastra si ne era potrivnic, si l-a nimicit, pironindu-l pe cruce.”

Dumnezeu nu doar ca ne-a iertat greselile, ci ne-a si socotit neprihaniti, ne-a creditat noua neprihanirea perfecta a lui Cristos. In orice domeniu al vietii in care am fost neascultatori, Domnul Isus a fost in toate ascultator. Suntem porniti sa ne ingrijoram? Isus s-a increzut deplin in Tatal Sau ceresc. Avem probleme cu egoismul? Isus s-a dat pe Sine Insusi pentru altii. Suntem vinovati de vorbe rele, de barfa sau de bataie de joc? Isus a spus doar cuvinte potrivite in orice ocazie. El n-a pacatuit deloc cu gura.

Timp de vreo treizeci si trei de ani, Domnul Isus a trait o viata de ascultare desavarsita fata de cerintele morale ale lui Dumnezeu, si apoi a culminat aceasta ascultare in faptul ca s-a supus de bunavoie dorintei specifice a Tatalui pentru El—o ascultare pana la moarte, chiar o moarte de cruce pentru pacatele noastre. Atat in viata Sa fara pacat cat si in moartea Sa purtand pacatul nostru, Isus a fost perfect ascultator, perfect neprihanit, si aceasta neprihanire este creditata tuturor celor care cred (vezi Romani 3:21-22; Filipeni 3:9).

Pe masura ce ne luptam sa facem sa moara pacatele noastre subtile, trebuie sa avem inaintea ochilor nostri urmatorul adevar cu aspect dublu: Pacatele noastre sunt iertate, si noi suntem primiti si socotiti neprihaniti in fata lui Dumnezeu atat din pricina vietii fara pacat a Domnului Isus cat si a mortii Sale pentru pacatul nostru. Nu este o motivatie mai mare de a ne impotrivi pacatului decat intelegerea acestor doua adevaruri glorioase ale evangheliei.

A doua regula este ca trebuie sa invatam sa ne bizuim pe puterea Duhului Sfant, care ne face in stare sa luptam contra pacatului. Amintiti-va, prin Duhul facem sa moara faptele pacatoase (vezi Romani 8:13). Inca odata spun, am dezbatut deja in detaliu acest adevar in capitolul 5, dar la fel ca si cu evanghelia, avem tendinta sa-l uitam si sa recurgem la propria noastra putere si vointa. Este unul din cele patru lucruri numite de mine “setari implicite.” Indiferent cat de mult ajungem sa crestem insa, nu scapam de nevoia constanta dupa puterea Duhului Sfant, fara de care nu vom reusi in lupta contra pacatului. Viata noastra spirituala poate fi comparata cu motorul unui aparat electric. Motorul face toata munca, dar el depinde constant de sursa externa de electricitate care-l face capabil sa lucreze. De aceea, noi ar trebui sa cultivam o atitudine de dependenta continua fata de Duhul Sfant.

A treia regula este ca, in timp ce depindem de Duhul Sfant, noi trebuie in acelasi timp sa recunoastem responsabilitatea noastra in a urma cu seriozitate toti pasii practici ceruti in lupta contra pacatelor. Stiu ca a echilibra corect in mintea noastra aceste doua adevaruri—dependenta noastra si responsabilitatea noastra—este dificil. Avem tendinta sa subliniem unul si sa neglijam pe celalalt. Intelepciunea unor scriitori de demult ne poate fi de folos aici: “Lucreaza ca si cum totul ar depinde de tine, si increde-te ca si cand n-ai fi lucrat deloc.”

A patra regula este ca trebuie sa identificam domenii specifice de pacate asa-zis acceptabile. Acesta este unul din scopurile capitolelor urmatoare, unde vom aborda pe rand multe din pacatele subtile. Pe masura ce citesti fiecare capitol, cere Duhului Sfant sa te ajute sa detectezi daca exista in viata ta un tipar al acelui pacat. Aceasta presupune, evident, o atitudine de umilinta si o hotarare de confruntare a acelui pacat. Daca identifici un anume pacat, gandeste-te ce situatii te duc spre el. Anticiparea circumstantelor sau evenimentelor care stimuleaza pacatul te poate ajuta sa-l faci sa moara.

A cincea regula este ca ar trebui sa gasim versete din Scriptura specifice care se aplica la fiecare din pacatele noastre subtile. Aceste texte ar trebui memorate, apoi ar trebui sa meditam la ele, si sa ne rugam ca Dumnezeu sa ne ajute sa le folosim in biruirea acestor pacate. Psalmistul a scris, “Strang Cuvantul Tau in inima mea, ca sa nu pacatuiesc impotriva Ta” (Psalmul 119:11). A strange inseamna a pune deoparte sau a aduna pentru o nevoie ulterioara.

In 1999, peste intreaga lume s-a abatut un val de ingrijorare referitor la ce s-ar putea intampla in momentul cand cronometrele computerelor vor trece la data de 1 ianuarie 2000. Au existat tot felul de previziuni sumbre ca intregul comet mondial, atat de dependent de computere, s-ar fi putut prabusi. Drept urmare, multi oameni si-au facut rezerve de hrana si de bunuri pentru caz de urgenta. Aceste eveniment, cunoscut sub numele de Y2K, s-a dovedit a fi o alarma falsa, fiindca computerele nu au luat-o razna. Cu toate acestea, acea ocazie a ilustrat cu putere intelesul frazei a strange. Oamenii au facut provizii pentru o eventuala nevoie viitoare.

Asta facem si noi cand ne hranim inimile cu versete din Scriptura. Le strangem, facem provizii pentru eventuale vremuri viitoare de nevoie: vremuri cand vom fi ispititi sa toleram in adancul vietii noastre pacate subtile (sau chiar nu atat de subtile).

Desigur, memorizarea de versete nu este o reteta magica impotriva pacatului. Mai trebuie sa le si implinim in viata. Daca insa am meditat si ne-am rugat in legatura cu versete care au legatura cu pacatele noastre subtile, Duhul Sfant ni le va aduce aminte in anumite situatii particulare pentru a ne reaminti voia lui Dumnezeu, pentru a ne a avertiza si a ne indruma cum sa raspundem ispitei. Pentru a va ajuta, la discutarea in parte a fiecarui pacat asa-zis acceptabil va voi recomanda anumite texte din Scripturi.

A sasea regula este ca ar trebui sa cultivam pratica rugaciunii in legatura cu pacatele pe care le toleram. Acest lucru este asumat in regula numarul doi despre bizuirea pe Duhul Sfant si in regula numarul cinci despre rugaciunea pe baza versetelor memorate din Scriptura. Este insa important sa izolam rugaciunea ca fiind o regula majora in lupta cu pacatul, fiindca prin rugaciune recunoastem in mod constient nevoia dupa Duhul Sfant, si tot prin rugaciune detectam mereu prezenta acelor tipare persistente ale pacatului din noi.

Rugaciunile in legatura cu pacatele noastre subtile ar trebui sa fie de doua tipuri. Mai intai, ar trebui sa ne rugam in legatura cu ele in mod planificat, consistent, probabil in cadrul partasiei noastre zilnice individuale cu Dumnezeu. In al doilea rand, ar trebui sa avem alte rugaciuni, scurte, spontane, in care sa cerem ajutorul Duhului Sfant de fiecare data cand ne intalnim cu situatii care pot declansa un astfel de pacat.

A saptea regula este ca ar trebui sa cerem ajutorul unuia sau a multor credinciosi care sa se implice si sa ne ajute in lupta impotriva pacatelor noastre subtile. Aceasta ar trebui sa fie, desigur, o relatie reciproca in incercarea de a ne indemna, incuraja si a ne ruga unii pentru altii. Scriptura ne spune ca “mai bine doi decat unul, caci iau o plata cu atat mai buna pentru munca lor. Caci, daca se intampla sa cada, se ridica unul pe altul; dar vai de cine este singur, si cade, fara sa aiba pe altul care sa-l ridice” (Eclsiastul 4:9‑10). Avem nevoie de vulnerabilitatea si responsabilitatea reciproca unul in fata altuia, cat si de rugaciunea unul pentru altul si incurajarea reciproca, daca vrem sa progresam in confruntarea pacatului.

Vi se par aceste reguli prea multe de tinut minte? Daca da, atunci probabil ca va ajuta urmatorul sumar:

 

  • ·         Aplicati evanghelia.

  • ·         Traiti in dependenta de Duhul Sfant.

  • ·         Recunoasteti-va responsabilitatea.

  • ·         Identificati anumite pacate respectabile.

  • ·         Memorizati si folositi in mod practic versete potrivite din Scriptura.

  • ·         Cultivati practica rugaciunii.

  • ·         Implicati langa dumneavostra unul sau mai multi credinciosi.

 

In timp ce incercati sa aplicati aceste reguli, tineti minte ca inima voastra este un camp de batalie intre carne (sau firea pamanteasca) si Duhul (vezi Galateni 5:17). In acest razboi de gherila, carnea va birui uneori. Si cand veti incerca sa lichidati un anumit pacat si sa-l faceti sa moara, poate pentru un timp situatia se va agrava inainte de a deveni mai buna. Nu fiti descurajati: Nu este un lucru neobisnuit. Duhul Sfant va folosi si acele momente de neascultare si de infrangere pentru a va ajuta sa vedeti cat de tare inradacinate sunt pacatele subtile si cat de dependenti sunteti de puterea Lui care sa va ajute in biruirea lor.

Acum cand ne apucam sa examinam anumite pacate specifice pe care de multe ori le toleram, voi cauta sa va ofer sugestii practice care sunt potrivite acestor stari. Insa cele sapte reguli generale se vor aplica intotdeauna, asa ca va sugerez sa reluati si sa va insusiti bine acest capitol inainte de a porni mai departe.VA URMA

CITESTE TOATA CARTEA AICI

530221_10151263363003623_1705674854_n388831_10150483009057804_654117803_9088253_1355498644_nmp90044360111

//

Read Full Post »

775279_515335435177226_2101613066_oPACATE RESPECTABILE

CONFRUNTAREA PACATELOR PE CARE LE TOLERAM

 

de Jerry Bridges

TRADUCEREA: MIHAI DAMIAN, 2009

Capitolul 2

Disparitia pacatului

In cartea lui cu titlul Ce s-a intamplat cu pacatul?, scrisa in anul 1973, psihiatrul Karl Menninger a scris,

 Insusi cuvantul “pacat,” care se pare ca a disparut, a fost pe vremuri un cuvant mandru.. Pe vremuri el a fost un cuvant puternic, prevestitor de rele si foarte serios… Insa el s-a pierdut. Aproape ca a disparut—cuvantul, impreuna cu notiunea de pacat. De ce? Nu mai pacatuiesc oamenii? Nu mai crede nimeni in pacat?

 Pentru a-si intari observatiile, Dr. Menninger remarca faptul ca in cuvantarile prezidentiale pentru Ziua Nationala de Rugaciune a Americii, ultima data cand a fost mentionat cuvantul pacat a fost in cuvantarea presedintelui Eisenhower din anul 1953—si chiar acele cuvinte erau imprumutate dintr-o chemare la rugaciune nationala a presedintelui Abraham Lincoln in 1863! Deci, asa cum a observat Dr. Menninger, “ca natiune, am incetat oficial ‘sa mai pacatuim’ acum vreo douazeci [acum peste cincizeci] de ani.”[i]

Karl Menninger nu este deloc singurul care face o astfel de afirmatie. Autorul Peter Barnes, intr-un articol intitulat “Ce! Eu? Pacatos?” scrie,

 In Anglia secolului douazeci, C.S. Lewis reamarca urmatorul lucru: “Bariera pe care am intalnit-o este absenta aproape totala in mintile ascultatorilor mei a oricarei notiuni de pacat.” Iar in anul 2001, D.A. Carson, un invatat al Noului Testament, comenta ca aspectul cel mai frustrant al muncii de evanghelizare din universitati era faptul ca studentilor in general le lipseste ideea de pacat. “Ei stiu foarte bine cum sa pacatuiasca, dar n-au idee despre ce este pacat.”[ii]

 Aceste declaratii doar confirma ceea ce le este foarte clar multora: Idea de pacat in totalitatea ei a disparut efectiv din cultura noastra.

Din pacate, idea de pacat dispare pur si simplu si din multe biserici din zilele noastre. Sociolologul Marsha Witten a analizat 47 de predici inregistrate despre fiul risipitor (vezi Luca 15:11-32) predicate de predicatori baptisti si prezbiterieni. In cartea All Is Forgiven [Totul se iarta], ea scrie,

 Cum se reflecta idea de pacat in predicile studiate? N-ar trebui sa fim surprinsi sa vedem ca comunicarea notiunii de pacat ii pune in dificultate pe multi pastori… Dupa cum am vazut aici, o examinare mai atenta a predicilor ne sugereaza multele feluri in care notiunea de pacat a fost ajustata pentru a nu intra in conflict cu conceptiile societatii seculare. Fiindca desi in aceste cuvantari apar cateva imagini traditionale ale pacatului, in mod frecvent limbajul folosit ii protejeaza pe ascultatori de impactul puternic al mesajului, folosind pe post de perina amortizoare o gama variata de mijloace retorice cu scop de reducere a socului.[iii]

 

In incheierea capitolului despre abordarea ideii de pacat in predici Marsha Witten face urmatoarea observatie: “In acest context, discutia despre pacat pare mai degraba sa semene cu stabilirea unor linii de demarcatie absolute intre cei dinlauntru, care sunt exceptati de la orice posibila evaluare, si cei din afara care sunt tinta evaluarii, iar nu cu afirmarea unor adevaruri teologice despre stricaciunea naturii umane.”[iv]

Vedem deci ca intregul concept de pacat a disparut practic din cultura generala americana [si nu numai americana, n.tr.] si a fost indulcit, chiar si in multe din bisericile noastre, pentru a fi adaptat conceptiilor moderne. Intr-adevar, cuvintele biblice categorice folosite pentru a arata pacatul au fost decupate si scoase din vocabularul nostru. Oamenii acum nu mai comit adulter sau nu mai preacurvesc, ci mai nou au o aventura. Directorii de companii nu mai fura; acum comit frauda.

Dar cum stau lucrurile cu bisericile noastre conservatoare, evanghelice? A disparut oare idea de pacat si de la noi? Nu, n-a disparut, dar in multe cazuri a fost deviata catre cei din afara cercurilor noastre, catre cei care comit pacate flagrante de felul avortului, homosexualitatii si crimei, sau a marii coruptii si deturnarii de fonduri la nivel inalt. Este usor pentru noi sa condamnam aceste pacate batatoare la ochi in timp ce practic ignoram propriile noastre pacate, ca barfa, mandria, invidia, amaraciunea, lacomia, sau chiar lipsa calitatilor deosebite pe care Pavel le numeste“roada Duhului” (vezi Galateni 5:22-23).

Un pastor a invitat barbatii din biserica sa vina la o intalnire de rugaciune. In loc sa se roage pentru nevoile spirituale ale bisericii, asa cum se astepta pastorul, toti barbatii fara exceptie s-au rugat pentru pacatele din societatea de afara, in special pentru problema avortului si a homosexualitatii. La sfarsit, pastorul, dezamagit de faptul evident ca barbatii se vedeau pe ei insisi foarte neprihaniti, a incheiat intalnirea de rugaciune cu binecunoscuta rugaciune a vamesului, “Dumnezeule, ai mila de mine, pacatosul!” (Luca 18:13).

Atitudinea fata de pacat reflectata in rugaciunile acelor barbati pare sa fie insa foarte prevalenta in cerurile noastre conservatoare, evanghelice. Desigur, aceasta este o observatie foarte larga, si exista multe exceptii fericite. Insa la nivel general, se pare ca suntem mai preocupati de pacatele societatii decat de pacatele sfintilor. De fapt, de multe ori suntem ingaduitori in viata noastra cu ceea ce eu numesc pacate “respectabile” sau chiar “acceptabile,” fara a mai avea macar sentimentul ca am pacatuit. Barfa sau vorbele fara har fata de un frate sau o sora in Cristos curg de pe buzele noastre fara ca noi sa fim constienti ca facem raul. Pastram in noi amintirea unor rani de demult fara sa facem nici un efort de a ierta asa cum ne-a iertat Dumnezeu pe noi. Suntem cu nasul pe sus [vreau sa spun, nasul “religios”] si ii privim de sus pe “pacatosii” din societatea de afara, fara cel mai mic gand umil de felul, “Si eu as fi asa daca n-ar fi fost harul lui Dumnezeu.”

Am fost revoltati, si pe buna dreptate, cand una din denominatiile majore din Statele Unite a ordinat episcop un homosexual. De ce nu ne vaicarim si atunci cand vedem egosimul, duhul de judecata, lipsa de rabdare si mania noastra? Este usor sa ne trecem cu vederea pe noi insine spunand ca aceste pacate nu sunt asa de grave ca pacatele flagrante din societate. Insa Dumnezeu nu ne-a dat noua autoritatea de a stabili valori de gravitate pentru diferite pacate. El ne spune, prin Iacov, “Cine pazeste toata Legea si greseste intr-o singura porunca, se face vinovat de toate” (2:10). Ne este greu sa intelegem acest cuvant din Scriptura din cauza ca gandim in termenii unor legi individuale si al pedepsei corespunzatoare lor.Insa cu legea lui Dumnezeu lucrurile stau diferit. Biblia nu vorbeste de legile lui Dumnezeu, ca si cand ar fi mai multe, ci de legea lui Dumnezeu ca un intreg. Cand cineva ucide, el calca legea lui Dumnezeu. Cand un crestin lasa sa iasa din gura lui vorbe stricate (adica, cuvinte care darama pe altii; vezi Efeseni 4:29), el calca legea lui Dumnezeu.

In capitolul 1 am recunoscut faptul ca unele pacate sunt mai serioase decat altele. Mai degraba sa fiu vinovat de o privire pofticioasa decat de un adulter, insa Domnul Isus spune ca prin acea privire rea am si comis adulterul in inima. Mai degraba sa ma manii pe cineva decat sa-l omor, insa Domnul Isus spune ca atat ucigasul cat si cel manios pe fratele sau sunt amandoi vrednici de pedeapsa (vezi Matei 5:21-22). Adevarul este ca orice pacat este serios, pentru ca orice pacat este o calcare a legii lui Dumnezeu.

Apostolul Ioan a scris, “Pacatul este faradelege” (1 Ioan 3:4). Orice pacat, chiar si cel care pare atat de minor in ochii nostri, este faradelege. El nu reprezinta doar o incalcare a unei singure porunci, ci o nesocotire completa a legii lui Dumnezeu, o respingere deliberata a legii Sale morale in favoarea implinirii dorintelor proprii. In conceptia noastra omeneasca referitoare la legile civle, noi facem o distinctie categorica intre cetateanul “bun,” care respecta legile si doar ocazional mai primeste o amenda in trafic, si cel “rau,” care-si traieste viata in dispret total al tuturor legilor. Insa Biblia nu pare sa faca o astfel de distinctie. Ea spune doar ca pacatul—adica orice pacat, fara deosebire—este faradelege.

In cultura greaca, sensul originar al cuvantului pacat era acela de “ratare a tintei,” adica sa ratezi centrul tintei. Astfel, pacatul era considerat o eroare de calcul sau esecul in a atinge un obiectiv. Exista un adevar in aceasta idee chiar si astazi cand, de exemplu, cineva se pocaieste sincer de o traire pacatoasa si se straduieste din toate puterile sa fie biruitor dar de multe ori cade inca. Ar vrea sa atinga de fiecare data centrul tintei, insa nu pare in stare sa-l nimereasca. De obicei, insa, actiunile noastre pacatoase nu vin din esecul de a realiza ceva ci dintr-o dorinta interioara de implinire a poftelor noastre. Dupa cum a scris Iacov, “Ci fiecare este ispitit, cand este atras de pofta lui insusi si momit” (1:14). Barfim sau poftim din pricina placerii pacatoase pe care o simtim facand asa ceva. In acel moment, atractia placerii acelor clipe este mai tare decat dorinta noastra de a-I fi pe plac lui Dumnezeu.

Pacatul este pacat. Chiar si acele pacate pe care eu le-am numit “pacatele acceptabile ale sfintilor”—acele pacate pe care le toleram in vietile noastre—sunt serioase in ochii lui Dumnezeu. Mandria noastra religioasa, atitudinile noastre critice, vorbirea noastra fara dragoste despre altii, lipsa rabdarii sau mania, chiar si ingrijorarea noastra (vezi Filipeni 4:6), toate acestea sunt foarte serioase in ochii lui Dumnezeu.

Apostolul Pavel, subliniind nevoia de a cauta indreptatirea doar prin credinta in Cristos, citeaza un text din Vechiul Testament, “Blestemat este oricine nu staruie in toate lucrurile scrise in cartea Legii, ca sa le faca” (Galateni 3:10). Avem aici un standard de ascultare cu totul exact. In termeni academici, am spune ca 99 procente la un examen final este o nota insuficienta pentru promovare. Ca si cum pentru o virgula pusa gresit intr-o lucrare de altfel foarte foarte buna ti-ar aduce calificativul “insuficient.” Insa, din fericire, Pavel merge mai departe si ne asigura ca Cristos “ne-a rascumparat [adica, pe toti cei ce cred in El ca Rascumparator]din blestemul Legii, facindu-Se blestem pentru noi “ (Galateni 3:13). Adevarul este ca pacatele aparent minore pe care le toleram in vietile noastre merita si ele blestemul lui Dumnezeu.

Da, idea de pacat poate ca a disparut in totalitate din cultura noastra. Poate ca a fost indulcita in multe din bisericile noastre pentru a nu face audienta sa se simta neconfortabil. Si, trist dar adevarat, la crestinii conservatori conceptul de pacat a fost restrans pentru a include doar pacatele grosolane evidente in societatea de afara. Drept urmare, in cazul multor credinciosi care sunt morali constienta pacatului personal a disparut pur si simplu din mintea lor. Nu insa si din fata lui Dumnezeu. Dimpotriva, orice pacat, atat asa-zisele pacate respectabile ale sfintilor, pe care de multe ori le toleram, cat si pacatele flagrante ale societatii, pe care ne grabim sa le condamnam, sunt o desconsiderare a legii lui Dumnezeu si sunt condamnabile in ochii Sai. Toate merita blestemul lui Dumnezeu.

Daca aceasta observatie pare prea severa, prea acuzatoare si prea larga, ma grabesc sa spun ca exista multi oameni evlaviosi si umili care sunt exceptii fericite de la aceasta regula. De fapt, paradoxul este ca oamenii ale caror vieti reflecta cel mai mult roada Duhului sunt acei care constientizeaza mai bine si suspina in inimile lor luptand in ei insisi cu aceste asa-zise pacate acceptabile. Exista insa si o larga majoritate de oameni care sunt severi cu pacatele crase ale societatii, fiind in acelasi timp inconstienti si mandri in ce priveste pacatele lor personale. Iar multi dintre noi ne situam undeva intre aceste doua pozitii. Adevarul este insa ca orice pacat, indiferent unde ne-am gasi in spectrul constientizarii lui in viata noastra, este condamnabil in ochii lui Dumnezeu si merita judecata din partea Lui.

Ce e drept, am zugravit o imagine mai degraba intunecata, atat a societatii in general cat si a comunitatii noastre conservatoare, evanghelice. Dar Dumnezeu nu ne-a parasit. Pentru cei care sunt credinciosi adevarati, Dumnezeu este inca Tatal nostru si lucreaza intre noi chemandu-ne la pocainta si innoire. O parte a chemarii Sale este aceea de a ne conduce in punctul de a vedea pacatele pe care le toleram in noi, pentru ca astfel sa experimentam pocainta si inoirea de care avem toti nevoie. Ma rog ca Dumnezeu sa foloseasca aceasta carte ca unealta in acest scop. Deci pentru inca un capitol vom sapa mai adanc in pacatosenia pacatelor noastre “respectabile.”

CAPITOLUL 2: Disparitia pacatului

 [1] Karl Menninger, MD, Whatever Became of Sin? (New York: Hawthorne Books, 1973), 14-15.

[1] Peter Barnes, “What? Me? A Sinner?” The Banner of Truth, April 2004, 21.

[1] Marsha Witten, All Is Forgiven (Princeton, NJ: Princeton University Press, 1993), 81.

[1] Witten, 101-102.

VA URMA    

CITESTE TOATA CARTEA AICI

 28710516344003243_F7lKYOuR_c

//

Read Full Post »

ALTFEL DE FURTUNI PE O ALTFEL DE MARE

Furtuna neascultarii

           Se îmbarcase în fugă, gâfâia încă când a ajuns pe corabie. Ținuse biletul în mână tot timpul să fie sigur că nu îl pierde. Acum era însă în siguranță la bordul corabiei. Privea înspre orizontul neascultării de pe un vapor luat dintr-o localitate numită paradoxal “Corectitudine”. Oare cum s-o fi numit corabia dacă localitatea avea un asemenea nume…?

            Iona 1:3  Şi Iona s’a sculat să fugă la Tars, departe de Faţa Domnului. S’a pogorît la Iafo(corectitudine), şi a găsit acolo o corabie care mergea la Tars. A plătit preţul călătoriei, şi s’a suit în corabie ca să meargă împreună cu călătorii la Tars, departe de Faţa Domnului.

            Ciudat cum atunci când vrem să fugim de Dumnezeu parcă și numele localităților ne dau dreptate noua, chiar și prietenii ne sustin iar dusmanii ne îmbărbătează. Cred ca tot timpul corabiile ce merg inspre Tars sunt arhii pline. Toți călătorii mergeau departe de Fața Domnului. Toți cu păpușile acelea numite ”dumnezei în caz de necazuri, inutili pe vreme bună…”

            Totuși Iona dusese la bord mai multă încărcătură decât toți. Nu știau ce să mai facă pentru a ușura corabia. S-au gândit la uneltele de fier, că ele erau cele mai grele, și le-au aruncat peste bord.

Iona 1:5  Corăbierii s’au temut, au strigat fiecare la dumnezeul lui, şi au aruncat în mare uneltele din corabie, ca s’o facă mai uşoară. Iona s’a pogorît în fundul corăbiei, s’a culcat şi a adormit dus.

         Nu vedeau ei însă tonele de neascultare de pe capul lui Iona, vedeau doar furtuna pe care se chinuiau să o oprească. Până să se dezmeticească, aruncaseră deja cele mai usoare lucruri și lăsaseră în corabie ce era mai greu.

            Până la urmă totul se terminase cu o urna și niște bilețele. Mă întreb cum ar fi fost dacă s-ar fi aflat Isus la bord?

            Pentru ei, ar fi existat și o altă variantă, nu neaparăt aruncarea peste bord. Ar fi putut să îi spună lui Iona să se roage lui Dumnezeu să oprească furtuna și că ei se intorc cu corabia de la Tars și il duc la Ninive. Așa ar fi intrat toți sub ascultarea de Dumnezeu, dar a fost mai usor sa arunci un om peste bord. Și azi e la fel: mai ușor aruncăm oameni din corabie zicând că sunt păcătoși și greșiți; și trebuie să trimită Dumnezeu pești în ajutorul lor că noi nu suntem capabili să îi ajutăm. Altfel ar fi fost de era Isus în corabie.

            Furtuna asta se oprește însă atunci când intri iar sub ascultarea de Dumnezeu. Doamne, ajută-ne.

           Furtuna încrederii în forțele proprii

           Mergeau de ceva vreme în derivă (treisprezece zile), toate speranțele lor aproape că se înecaseră ca și uneltele aruncate peste bord. Au uitat și când au mancat ultima oara. Au facut tot ce se putea din punct de vedere profesional să facă. Cu toată experiența lor nu au putut anticipa ce urma să vină. Se încrezuseră orbește în abilitățile lor și în semnele schimbătoare ale naturii. Cum sa asculte de un biet prizonier atunci cand le spunea:

          Fapte 27:10  şi le-a zis: „Oamenilor, călătoria văd că nu se va face fără primejdie şi fără multă pagubă, nu numai pentru încărcătură şi pentru corabie, dar chiar şi pentru vieţile noastre.

           Au supus și ei la vot, parcă la fel ca și cei din corabia ce mergea spre Tars. Știti ce a iesit? Ce iese in general cand e vorba să iți dai cu părerea despre un lucru rău. Nici la serile de evanghelizare nu au fost atatea mâini ridicate ca pe corabia în care se afla Pavel.

          Fapte  27:12  Şi fiindcă limanul nu era bun de iernat, cei mai mulţi au fost de părere să plece cu corabia de acolo,

           Și atunci, orice vânt usor ți se pare un semn divin care să iți întărească poziția. Nu? Parcă și vântul suflă în direcția împlinirii poftelor tale, viciilor tale. Dar din pacate, la scurt timp dupa aceea urmează devastatorul vânt, care te lasa fara nimic: fără corabie, fără unelte, fără cârmă. Doar viața. Atât.

        Fapte 27:13  Începuse să sufle un vînt uşor de miazăzi; şi, ca unii cari se credeau stăpîni pe ţintă, au ridicat ancorele, şi au pornit cu corabia pe marginea Cretei.

            Act 27:14  Dar nu după multă vreme, s’a deslănţuit asupra insulei un vînt furtunos, numit Eurachilon.

          Asta e o furtună care se stârnește ori de cate ori avem prea multă încredere în noi înșine. Pavel le-a spus sa nu porneasca la drum. Dar el era un simplu om cu facultate de teologie, nu se pricepea el la navigație, la bărci, iar sutașul a ales să se încreadă în cârmaci și în marinari.  Ajungi să fii pus de Dumnezeu la post involuntar, că nu iți mai ramane altă solutie. Însă atunci când se starnește furtuna asta, nu ai voie sub nici un fel să arunci peste bord nadejdea.

           Act 27:20  Soarele şi stelele nu s’au văzut mai multe zile, şi furtuna era aşa de puternică în cît la urmă pierdusem orice nădejde de scăpare.

       Furtuna încercării credinței

       Furtuna asta de obicei se stârnește în viețile credincioșilor atunci când Dumnezeu vrea să le încerce credința. În Marcu 4 ni se relatează cum ucenii au urcat într-o corabie la porunca lui Isus. Și eu cred că El stia ce vroia să facă, de aceea s-a și culcat la cârmă. Aveau în corabie un Isus obosit, un Isus “pretentios” care nu a vrut să doarmă decât la cârmă… (la fel cum azi ar dormi șoferul la volan și când se trezește să iți spună ca Isus: “puțin credinciosule”).

       Cam asa arată furtuna încercării credinței: un Dumnezeu aparent adormit, indiferent, nepăsător

      Mar 4:37  S’a stîrnit o mare furtună de vînt, care arunca valurile în corabie, aşa că mai că se umplea corabia. Mar 4:38  Şi El dormea la cîrmă pe căpătîi. Ucenicii L-au deşteptat, şi I-au zis: „Învăţătorule, nu-Ţi pasă că pierim?”

       În furtuna asta te poți tot strădui să vâslești, să iți pui în practică cunoștintele. Nimic însă nu merge. În furtuna asta singura șansă este Isus.

        Furtuna pacatului

        Se întampla ceva deasupra lor, ceva ciudat ce nu mai vazuseră niciodată. Unul din ei întinse mâna pentru a simți ceva umed, iar pe palma lui întinsă căzu un strop de apă. Toți se uitară uimiți în sus pentru că din cer cădeau picuri de apă!. Atunci au început să înțeleagă că tot ce spusese bătrânul Noe era adevărat.

         Gen 7:11  În anul al şasesutelea al vieţii lui Noe, în luna a doua, în ziua a şaptesprezecea a lunii, în ziua aceea, s’au rupt toate izvoarele Adîncului celui mare şi s’au deschis stăvilarele cerurilor.

          Furtuna aceasta numita potop, a fost dezlănțuită din pricina păcatului care ajunsese la culme și pe care Dumnezeu nu mai putea sa îl tolereze. Ne întrebam poate de multe ori de ce și în viata noastră se dezlănțuie uneori furtuni și, de multe ori, motivul este păcatul din viața noastră. Si retineti: din furtuna aceasta singurul lucru care te scapă este neprihănirea. Nu poziția socială, nu banii, nu funcția. Noe a fost salvat de Dumnezeu din pricina neprihănirii lui.

       Pana atunci au predicat ciocanele si cuiele dar în ziua aceea picurii de ploaie au tinut cea mai categorică si necrutatoare predică.

        Gen 6:7  Şi Domnul a zis: „Am să şterg de pe faţa pămîntului pe omul pe care l-am făcut, dela om pînă la vite, pînă la tîrîtoare, şi pînă la păsările cerului; căci Îmi pare rău că i-am făcut.”

        Insă cu neprihăniții Dumnezeu face legăminte și pictează curcubee.

        Reține-ți în încheiere că dacă suntem oameni ai lui Dumnezeu,  vom ieși din toate furtunile…E drept că vom ieși UZI (și Iona a ieșit ud, și Pavel, și ucenicii) dar VII.

         “Vestitule Capitan, nu iti cerem să oprești furtunile… dar te rugăm ceva: Vino și ramăi Tu la cârmă!”

Autor: Mihai Ardelean

http://www.resursecrestine.ro/editoriale/80824/altfel-de-furtuni-pe-o-altfel-de-mare

 

 

Read Full Post »

%d bloggers like this: