Feeds:
Posts
Comments

Posts Tagged ‘Pacate Respectabile’

10899_491887950864924_919401481_n

PACATE RESPECTABILE

CONFRUNTAREA PACATELOR PE CARE LE TOLERAM

 

de Jerry Bridges

TRADUCEREA: MIHAI DAMIAN, 2009

Capitolul 13

Lipsa infranarii

“Omul care nu este stapan pe sine, este ca o cetate surpata si fara ziduri” (Proverbe 25:28). In vremurile biblice, zidurile unei cetati constituiau principalul ei mijloc de aparare. Daca zidurile aveau brese, o armata invadatoare putea sa intre in cetate si s-o cucereasca. Ne amintim din istoria caderii Ierihonului ca Dumnezeu a facut zidurile cetatii sa se darame, facand astfel posibila inaintarea armatei lui Israel si luarea cetatii(vezi Iosua 6:1‑5,20).

In acelasi mod in care cetatea fara ziduri era vulnerabila in fata unei armate invadatoare, o persoana fara capacitatea auto-controlului este vulnerabila in fata diferitelor ispite. Din pacate, Solomon, cel care a scris cuvintele dinProverbe 25:28, ne sta in fata ca demonstratie trista si puternica a propriilor sale cuvinte. Scriptura ne spune ca Solomon a avut sapte sute de neveste si trei sute de concubine, toate din natiuni despre care Domnul zisese lui Israel sa nu-si ia neveste (vezi 1 Imparati 11:1-3). Insa Solomon si-a dat frau liber pasiunii si a nesocotit cu totul interdictia pusa de Dumnezeu. Fiind cel mai puternic si bogat om al erei sale, Solomon a avut acces la tot ce i-a dorit inima. Insa in loc sa foloseasca auto-controlul sau infranarea, el si-a dat la o parte propriile sale cuvinte intelepte si a lasat poftele sa-i scape de sub control. Solomon a platit scump lipsa lui de infranare. Nevestele i-au abatut inima de la Dumnezeu. Din aceasta cauza, Dumnezeu a divizat imparatia lui Solomon pe vremea fiului sau Roboam, iar de atunci dinastia davidica a schiopatat.

Atat in Proverbe cat si in epistolele Noului Testament, Scriptura ne da multe invataturi in legatura cu infranarea. Pavel o include in lista modurilor de manifestare a roadei Duhului (vezi Galateni 5:22-23), si pune lipsa infranarii in lista viciilor caracteristice vremurilor din urma (vezi 2 Timotei 3:3). In instructiunile date lui Tit referitor la lucrarea lui in Creta, Pavel include si cateva indemnuri spre a-i invata despre infranare (vezi Tit 2:2,5-6), si le aminteste ca acelasi har care aduce mantuirea ne invata sa traim cu cumpatare si infranare (vezi Tit 2:11-12). Apoi apostolul Petru ne indeamna de mai multe ori in pistolele sale sa fim treji, sa nu ne pierdem controlul de sine (vezi 1 Petru 1:13; 4:7; 5:8; 2 Petru 1:5).

In ciuda invataturii Scripturii despre infranare, cred ca aceasta este o virtute careia i se acorda putina atentie constienta din partea majoritatii crestinilor. Din cultura noastra crestina noi am adoptat niste limite care ne opresc sa infaptuim pacate batatoare la ochi, insa inlauntrul acestor limite noi traim foarte mult cum ne place. Rareori spunem “nu” dorintelor si emotiilor noastre. Lipsa infranarii poate fi foarte bine unul din multele noastre pacate asa-zis “respectabile.” Si tolerandu-l pe acesta, devenim mai vulnerabili in fata altor pacate “respectabile.” Lipsa infranarii limbii noastre, de exemplu, poate deschide usa oricarui alt fel de vorbire nepotrivita, de felul sarcasmului, barfei, defaimarii si ridiculizarii.

Ce este infranarea? Este o stapanire sau un control prudent al dorintelor cuiva, a poftelor, impulsurilor, emotiilor si pasiunilor. Este a spune “nu” atunci cand trebuie sa spunem “nu.” Este o moderatie in dorintele si activitatile legitime, cat si o retinere absoluta de la lucrurile care sunt in mod clar pacatoase. Infranarea include, de exemplu, moderatie in a te uita la televizor si o retinere completa in a privi imagini pornografice pe Internet.

Infranarea biblica nu este rezultatul puterii de vointa obisnuite a cuiva. Stim ca exista multi necredinciosi care arata stapanire de sine in anumite domenii ale vietii cu scopul de a atinge un anumit scop. In schimb, nu se stapanesc deloc sau se stapanesc doar foarte putin in alte domenii. Un atlet poate fi foarte strict in ce priveste dieta sa, in timp ce nu-si controleaza deloc tempera­mentul.

Infranarea biblica, insa, acopera toate domeniile vietii si presupune o lupta neincetata cu poftele firii pamantesti (ale carnii) care se razboiesc cu sufletul (vezi 1 Petru 2:11). Aceasta stapanire de sine depinde de influenta si de intarirea care vine din Duhul Sfant. Ea cere o expunere continua a gandurilor noastre la cuvintele lui Dumnezeu si o rugaciune continua ca Duhul Sfant sa ne dea atat dorinta cat si puterea de infranare. Putem spune ca infranarea nu este controlul reflexiv exercitat de catre cineva asupra propriei persoane prin puterea vointei (deci nu este un ”a se infrana,” n.tr.), ci mai degraba controlul tranzitiv asupra propriei persoane de catre puterea Duhului Sfant (deci un ”a fi infranat”, n.tr.).

Desi infranarea trebuie practicata in toate domeniile vietii, in acest capitol vom primi trei domenii in care crestinii deseori nu o aplica. Cel dintai este domeniul mancarii si bauturii.Vreau sa spun clar ca nu-i am in vedere acum pe acei asa-zisi “cu probleme de greutate corporala.” Aceasta poate fi sau poate sa nu fie cauzata de lipsa infranarii. Unul din oamenii cei mai controlati pe care i-am cunoscut s-a luptat toata viata cu greutatea. Pe de alta parte, unii din cei care pot sa manance tot ce doresc fara sa se ingrase pot, din aceasta cauza, sa pice la examenul infranarii la mancare si bautura.

Vreau insa sa ma refer la tendinta continua de satifacere fara masura a poftei de a manca anumite mancaruri sau a folosi anumite bauturi. Imi amintesc de o cunostinta, un crestin dedicat, care obisnuia sa consume in fiecare zi douasprezece doze de sucuri! Ma gandesc la propria mea pofta dupa inghetata de acum cativa ani, cand mancam o portie zdravana la pranz si alta inainte de culcare. In acea situatie Dumnezeu m-a convins de lipsa infranarii facandu-ma sa inteleg ca aceasta practica aparent nevinovata mi-a slabit infranarea si in alte domenii mult mai esentiale. Am invatat ca nu-mi pot alege dupa gust domeniile vietii in care sa aplic sau nu infranarea.

Unul din modurile in care putem practica infranarea este prin a indeparta sau a fugi de tot ce ne ispiteste sa ne implinim poftele. In cazul inghetatei, i-am cerut sotiei mele sa aiba grija sa nu avem tot timpul inghetata in frigider. Acum o cumparam doar din cand in cand, la diferite ocazii. Chiar daca am luat aceasta decizie cu mai mult de treizeci de ani in urma, inca mai trec prin situatii in care trebuie sa pun infranarea in actiune. Recent ma duceam sa pun un pachet la posta, la un oficiu postal de langa o cofetarie. In timp ce conduceam intr-acolo, am inceput sa ma gandesc sa servesc o portie de inghetata. In timp ce ma luptam in mine insumi cu aceasta dorinta puternica, am ajuns la convingerea ca trebuie sa spun “nu” de data aceasta, doar cu scopul de a-mi tine pornirile sub control.

Nu vreau sa-i fac pe cei carora le place inghetata sau pe amatorii de sucuri sa se simta vinovati, nici macar pe cei care se duc regulat sa serveasca cafeaua lor favorita in oras.

Vreau doar sa atrag atentia asupra lipsei noastre de infranare—tendinta de a ne lasa mereu in voia poftelor noastre in asa fel incat ele ne controleaza pe noi, in loc ca noi sa le controlam pe ele.

Un al doilea domeniu in care crestinii arata deseori o lipsa de infranare este cel al temperamentului.Unii din credinciosi sunt cunoscuti ca fiind iuti din fire sau ca le sare repede siguranta. Un om iute din fire este cel care are o descarcare rapida dar intensa de manie urmata de multe ori imediat de o dispozitie calma. Om caruia ii sare repede siguranta este acel care se manie sau se irita usor, si care nu are deloc sau are foarte putin control asupra emotiilor sale. De foarte multe ori cineva iute din fire este si usor iritabil. Expresia noastra pentru astfel de oameni este “isi iese usor din pepeni,” sau “ii sare usor tandara.”

Vom discuta mania ca subiect separat intr-un capitol ulterior, insa acum ne concentram asupra lipsei stapanirii de sine, a lipsei infranarii maniei. Mania este, de cele mai multe ori, pacat, insa in cazul oamenilor suparaciosi mai vine pe deasupra si pacatul lipsei infranarii.

Izbucnirile de temperament sunt directionate de obicei impotriva celor care ne sunt dezagreabili. Poate fi vorba de un sofer care ne taie calea pe autostrada sau de un arbitru care ia o decizie nepotrivita la un meci pe care-l jucam cu tinerii din biserica. Din pacate, aceste izbucniri pot fi directionate si catre membrii propriei familii.

In cartea Proverbe gasim mai multe atentionari impotriva unui temperament iute.De exemplu, “Cine este iute la manie face prostii” (Proverbe 14:17) si “Cel incet la manie pretuieste mai mult decat un viteaz, si cine este stapan pe sine pretuieste mai mult decat cine cucereste cetati” (Proverbe 16:32).In Noul Testament, Iacov ne sfatuieste sa fim “inceti la manie” (1:19). Amintiti-va ca trebuie sa strangem Cuvantul lui Dumnezeu in inima ca sa nu pacatuim impotriva Lui (vezi Psalmul 119:11). Putem sa memoram aceste versete din Proverbe si din Iacov care sa ne ajute sa ne tinem sub control temperamentul.

Un al treilea domeniu in care multor crestini le lipseste infranarea este cel al finantelor personale. Recent am auzit la un post de radio ca fiecare familie din America are, in medie, o datorie pe card de 7000 de dolari. Fara indoiala exista momente cand o persoana sau o familie trebuie sa se imprumute in felul acesta in cazul unei urgente. Insa faptul ca 7000 de dolari este datoria medie arata ca americanii cheltuie peste posibilitatile lor. Ca natiune, nu exercitam auto-controlul sau infranarea. Dimpotriva, ne facem pe pofta in tot ce dorim: haine noi, ultimele aparate electronice sau digitale, vacante scumpe, si o armata intreaga de alte bunuri si servicii care ne fac cu ochiul.

Ca lucrul acesta este o adevarata problema in randul crestinilor se poate dovedi prin existenta unor organizatii crestine dedicate ajutorarii acelor crestini care si-au scapat de sub control propria situatie financiara. Aceste organizatii pur si simplu ii ajuta pe oameni sa invete sa practice infranarea sau auto-controlul.

Insa nu doar cei cu datorii sunt lipsiti de auto-control in ce priveste propriile cheltuieli. Multi oameni afluenti, inclusiv unii crestini, isi fac pe plac dupa dorinta inimii. Ei sunt ca scriitorul cartii Eclesiastul (probabil Solomon), care a zis, “Tot ce mi-au poftit ochii, le-am dat” (2:10).A-mi face dupa placul inimii in orice, chiar daca-mi permit din punct de vedere financiar, nu este o cale de a obtine acel auto-control sau infranare care este roada Duhului (mai mult despre acest subiect in capitolul 20).

Exista si alte domenii in care trebuie sa invatam sa aratam stapanire de sine. Ma gandesc la cel care petrece ore fara sfarsit la computer, chiar daca nu se uita la lucruri rele. Alte domenii pot fi privitul la televizor, impulsul de a face cumparaturi, de a avea hobby-uri diverse, de a juca sau a urmari diferite sporturi. In cazul barbatilor, o mare nevoie de infranare este asupra privirii si gandirii noastre in acest veac de tot mai multa destrabalare si imbracaminte indecenta.

Fara indoiala ca exista si alte domenii unde se manifesta lipsa de infranare, deci te rog, iubit cititor, reflecteaza asupra propriei tale vieti. Exista in tine dorinte, pofte, emotii pe care, intr-o masura mai mica sau mai mare, le-ai scapat de sub control? Aminteste-ti, aceasta carte este despre pacatele “respectabile” sau “ acceptabile” pe care le toleram in vietile noastre. Si pentru ca virtutea infranarii este subliniata atat de putin intre crestini, putem gasi ca si noua, cel putin in anumite aspecte ale vietii, ne lipseste infranarea sau auto-controlul. Daca doresti sa cresti in ceea ce priveste infranarea propriei persoane, aminteste-ti ca aceasta este roada Duhului (vezi Galateni 5:22-23). Numai prin puterea lui Dumnezeu putem progresa in acest lucru.

CITITI TOATA CARTEA  AICI

64245_470647356337695_149308012_n

Read Full Post »

64568_578708775474443_2037104167_n

17620_604897319526990_1874424774_nPACATE RESPECTABILE

CONFRUNTAREA PACATELOR PE CARE LE TOLERAM

 

de Jerry Bridges

TRADUCEREA: MIHAI DAMIAN, 2009

Capitolul 12

Egoismul

Recent, m-am ingrozit sa aflu ca unul din eroii mei in teologie, dintr-o era trecuta, era cu “picioare de lut”—adica avea niste deficiente remarcabile de caracter. Unul din prietenii si admiratorii sai a scris odata despre el, “Cu toate defectele lui izbitoare, a fost cel mai mare om pe care l-am cunoscut.” Care au fost aceste defecte izbitoare? Intr-un alt loc, acelasi prieten l-a descris drept fara inima, egoist si dominator.

Ce avertisment pentru noi toti! Putem fi foarte buni in teologia noastra si foarte integri in moralitatea noastra, dar cu toate acestea sa nu reflectam calitatile frumoase ale caracterului crestin numite de Pavel “roada Duhului” (vezi Galateni 5:22-23). Sau, pentru a fi mai in linie cu subiectul cartii, ne putem exprima astfel: Putem fi ortodocsi in teologia noastra si circumspecti in moralitatea noastra, si cu toate acestea sa toleram in vietile noastre unele pacate “acceptabile” despre care discutam in aceste capitole. Cred ca fiecare din noi are “pete oarbe,” scapari de caracter, sau pacate subtile, de care nici nu suntem constienti. Ma indoiesc ca eroul meu a cautat in mod deliberat sa fie fara inima, egoist si dominator. Acestea erau pete oarbe, sau lucruri pe care niciodata n-a fost preocupat sa le corecteze din pricina ca nici nu le-a constientizat. Fie ca Dumnezeu sa ne ajute sa rezolvam lucrurile gresite din propria noastra viata, inclusiv egoismul.

In studierea pacatului egoismului, ne este de folos sa incepem cu faptul evident ca ne-am nascut cu o natura egoista. Trebuie doar sa te uiti la niste copii de gradinita cand se joaca si vei vedea asta. Oare de cate ori nu zice mama, “Billy, da din jucariile tale si lui Bobby” sau “Bobby, de ce-i tragi asa din mana jucariile lui Billy?” Cand Billy si Bobby vor mai creste, vor invata ca astfel de manifestari evidente ale egoismului sunt inacceptabile din punct de vedere social, in consecinta manifestarile lor egoiste vor deveni mai subtile, desi problema ramane aceeasi. Chiar si dupa ce devenim crestini, inca mai avem problema cu carnea (sau firea pamanteasca) care poarta un razboi impotriva Duhului, si unul din modurile de exprimare ale acestui razboi este egoismul.

Egoismul este un pacat dificil de identificat, fiindca este asa de usor sa-l vedem in altii si asa de dificil de recunoscut in noi insine. Mai mult, exista grade de egoism si exista grade de subtilitate in manifestarea lui. Egoismul unuia poate fi extrem si evident. Unui astfel de om nu-i pasa de obicei ce gandesc altii despre el. La cei mai multi dintre noi insa le pasa ce zic altii, deci egoismul nostru va fi probabil mai delicat si mai rafinat.

Egoismul se poate manifesta in multe forme, insa pentru scopul propus, al detectarii pacatelor noastre “respectabile,” vom aborda patru forme de egoism care se pot observa in viata credinciosilor. Prima forma este egoismul in interese. Pavel scrie in Filipeni 2:4, “Fiecare din voi sa se uite nu la foloasele [interesele] lui, ci si la foloasele altora.” Folosind cuvantul foloase [interese], Pavel se refera fara indoiala la preocuparile si nevoile altor oameni, insa eu voi folosi un sens restrans la subiectul care ne intereseaza.

Care sunt interesele noastre? La varsta noastra, eu si sotia suntem interesati de nepotii nostri. Ne place sa vorbim despre ei si sa aratam prietenilor fotografii cu ei. Problema este ca si prietenilor nostri le place sa faca acelasi lucru. In consecinta, despre care nepoti vom vorbi cand suntem cu ei, despre nepotii nostri sau despre ai lor? Raspunsul, evident, este ca, daca noi si prietenii suntem sensibili unii fata de altii, vom vorbi si despre nepotii nostri si despre ai lor. Insa daca unul din cuplurile de bunici sunt insensibili, atunci conversatia va fi probabil sau toata exclusiv despre nepotii lor sau vom fi in situatia sa asteptam plini de incordare ca ei sa termine, pentru a ne veni si noua randul sa povestim, si evident ca astfel nu vom avea un interes real in ceea ne-au povestit despre nepotii lor.

Am folosit acest exemplu particular despre placerea de a povesti despre nepoti doar pentru a ilustra tendinta de a fi atat de interesati de propriile noastre lucruri incat nu avem deloc sau avem foarte putin interes pentru altii. Interesele noastre includ activitatea si munca noastra, pasiunile noastre, sau orice altceva. Sotiei mele ii place sa croseteze, astfel ca este foarte natural atunci cand este impreuna cu alte femei cu aceeasi pasiune sa vorbeasca despre ce au crosetat in ultimul timp. Inca odata, ea trebuie sa fie (si din fericire este) interesata in mod real de ceea ce au lucrat altele, nu doar sa povesteasca ce a crosetat ea.

In acest moment eu scriu cartea pe care voi o veti citi mai tarziu. Sunt foarte interesat de ea, astfel incat atunci cand cineva imi pune intrebarea clasica, “Ce mai scrii acum?” imi este atat de usor sa fiu luat de val si sa-i tin o prelegere interminabila despre cartea mea. Insa cel care mi-a pus intrebarea are interese ale sale, diferite de ale mele. Trebuie sa fiu atent atent sa-i pun si eu intrebari despre subiecte (munca, pasiuni, copii) care-l intereseaza pe el, astfel incat sa-i dau oportunitatea sa discute despre acestea.

Un test bun despre gradul nostru de egoism in domeniul intereselor ar fi acela de a recapitula conversatia pe care ai avut-o cu o persoana (sau cu un cuplu) si sa apreciezi cat de mult ai vorbit tu despre ceea ce-ti place tie, in comparatie cu cat ai ascultat tu pe celalalt sau ceilalti.

Dar aceasta forma de egoism pare atat de inofensiva incat te intrebi de ce am inclus-o aici. In cel mai rau caz pare doar o lipsa de politete si de obicei persoana care procedeaza astfel este considerata doar ca fiind prea vorbareata, in nici un caz vinovata de un pacat. Insa acesta este un simptom de egocentrism. El indica ca suntem foarte preocupati de noi insine. In 2 Timotei 3:1-5, Pavel prezinta o lista de pacate cu adevarat urate care vor caracteriza “vremurile din urma”—adica vremurile pe care le traim noi astazi. Printre acestea este si “iubirea de sine.” Iubitor de sine este o buna descriere a persoanei egoiste. Aceasta persoana este intai de toate centrata in sine insusi. La extrema, celui centrat asupra propriei persoane nu-i pasa deloc de interesele, nevoile sau dorintele altora. El este interesat doar de el insusi, si conversatia lui arata acest fapt.

Un alt domeniu al egoismului este cel legat de timpul nostru. Timpul este o resursa pretioasa, si fiecare din noi are o masura fixa de timp in fiecare zi. Se intampla ca unii ajung bogati din punct de vedere al banilor pana acolo ca au bani la discretie, insa putini au timp la discretie. Suntem toti ocupati, si este deci usor sa ajungem egoisti cu timpul nostru. Un barbat a fost auzit spunand sotiei sale, “Timpul meu este intotdeauna mai important decat timpul tau.” Acesta este un egoism clar, insa fiecare din noi poate exprima in moduri mai politicoase o atitudine similara.

Indiferent ca suntem barbati sau femei, tineri sau batrani, avem tendinta de a rezerva timpul spre folosul propriu. O eleva o roaga pe una din colege sa o ajute la o tema pentru scoala, insa aceasta din urma este ocupata invatand pentru o lucrare de control. Va acorda din timpul ei pretios sa-si ajute colega, sau il va folosi in totalitate pentru ea? Sau poate in cele din urma o va ajuta, insa fara nici o pofta?

Dar prima eleva? Este ea oare egoista cand ii cere colegei ei sa o ajute, cand stie ca ea este ocupata cu invatatul pentru lucrarea de control? Putem fi egoisti in rezervarea intregului timp pentru noi insine, dar putem fi egoisti si atunci cand avem pretentii nejustificate asupra timpului altei persoane. In amandoua cazurile, ne gandim cel mai mult la noi insine si la nevoile noastre.

Egoismul referitor la timp poate fi observat in mod frecvent in familie. De obicei sotul si sotia, si in oarecare masura si copiii, au anumite responsabilitati si indatoriri. De multe ori ne codim cand ni se cere sa iesim din responsabilitatile noastre normale. “Asta nu trebuie eu sa fac,” este raspunsul pe care-l poate da un copil cand i se cere sa faca ceva mai mult decat pana atunci. Adultii nu vor fi de obicei asa de directi, insa cel egoist nu va prea simti cu nevoile altuia din familie si nu va avea compasiune fata de altul care poate e suprasolicitat in acel moment. De prea putine ori cineva zice, “Lasa ca fac eu asta in locul tau.” Scripturile insa ne spun, “Purtati-va sarcinile unii altora, si veti implini astfel Legea lui Cristos” (Galateni 6:2). A trece dincolo de datoriile noastre uzuale pentru a-l ajuta pe altul este unul din felurile in care putem purta sarcinile altora.

Un al treilea domeniu al egoismului este cel al banilor. Studiile arata ca americanii, care traiesc in cea mai bogata natiune din istorie, daruiesc mai putin de 2 procente din venitul lor pentru cauzele caritabile si religioase. In timp ce ne laudam cu generozitatea noastra in cazul dezastrelor majore, alte realitati certifica ca americanii in general sunt egoisti in ceea ce priveste banii si relativ indiferenti la nevoile fizice si materiale ale oamenilor mai putin “norocosi” ca noi. Si chiar ajutoarele pe care le dam tind sa fie un raspuns la evenimentele tot mai dramatice. S-a daruit masiv dupa valurile tsunami care au maturat coasta Indoneziei in 2004 insa n-am fost aproape deloc miscati dupa cutremurul de pamant aproape tot asa de devastator care a avut loc in Pakistan in 2005.

Subiectul egoismului este unul deosebit de important pentru credinciosi. Apostolul Pavel scrie, “Bucurati-va cu cei ce se bucura; plangeti cu cei ce plang” (Romani 12:15). Iar apostolul Ioan scrie, “Dar cine are bogatiile lumii acesteia, si vede pe fratele sau in nevoie, si isi inchide inima fata de el, cum ramane in el dragostea de Dumnezeu?” (1 Ioan 3:17). Luate impreuna, aceste versete ne spun ca trebuie sa cultivam compasiunea din inima fata de cei in nevoie si apoi sa punem aceasta compasiune in actiune prin darnicie.

Dupa cum s-a amintit intr-unul din capitolele anterioare, fiecare ban pe care-l primim, chiar daca l-am castigat prin munca, este un dar de la Dumnezeu. Trebuie sa fim ispravnici care administreaza si folosesc intelept banii, nu care-i consuma toti sau aproape toti pentru ei insisi. A face asa ar insemna sa fim egoisti cu banii nostri, in vreme ce ingnoram nevoile altora. (Vom discuta mai mult acest subiect in capitolul 20).

Al patrulea domeniu pe care-l vom analiza in legatura cu egoismul este lipsa de consideratie. Aceasta trasatura se poate manifesta in diverse moduri. Persoana lipsita de consideratie nu se gandeste la impactul actiunilor sale asupra altora. Cine intarzie intotdeauna si-i face pe altii sa astepte este lipsit de consideratie. Cine vorbeste in gura mare la telefonul personal deranjandu-i pe cei din jur este lipsit de consideratie intr-un mod egoist. La fel si adolescentul care dupa ce a mancat lasa resturile pe masa ca sa fie adunate de altul. Oridecate ori nu ne gandim la impactul actiunilor noastre asupra altora, suntem lipsiti de consideratie fata de altii in mod egoist. Ne gandim doar la noi insine.

Putem fi lipsiti de consideratie fata de sentimentele altora. De prea multe ori crestinii se comporta urat fata de vanzatorii si personalul din magazine. Sau, in cel mai bun caz, suntem indiferenti la ce simt ei. In loc sa fim nepoliticosi sau indiferenti, putem sa inseninam ziua cuiva fara sa cheltuim energie, printr-un simplu “multumesc.” La fel cum trebuie sa ne cultivam obiceiul de a aduce multumiri lui Dumnezeu, trebuie sa dezvoltam acest obicei unul fata de altul. Si in familie, un simplu “multumesc” fata de alt membru al familiei face foarte mult.

Omul care care are atitudinea “spun doar ce-mi place si fie ce-o fi” este lipsit de consideratie intr-un mod egoist. El e complet indiferent ca poate jigni, umili sau rani sentimentele altora. Este preocupat doar sa-si spuna parerea proprie.

Noi trebuie sa privim nu doar la foloasele si interesele proprii ci si la interesele altora. Daca largim intelesul cuvantului pentru a cuprinde, asa cum a vrut sa spuna Pavel, si nevoile si preocuparile altora, putem vedea ca altruistul realizeaza intotdeauna un echilibru intre nevoile si preocuparile proprii si ale altora. Prin contrast, egoistul nu doar ca este indiferent la nevoile altora ci si asteapa de la acestia sa-i implineasca lui nevoile si dorintele. Aceasta forma de egoism se intalneste deseori in casatorie, cand un sot asteapta ca celalalt sa-i implineasca nevoile, in loc sa gandeasca cum poate el sa slujeasca celuilalt.

Cel mai extraordinar exemplu de daruire altruista este Domnul Isus Cristos, care chiar daca era bogat, s-a facut sarac pentru noi, astfel incat prin saracia Lui noi sa ne imbogatim (vezi 2 Corinteni 8:9). Si Pavel ne indeamna sa cultivam acelasi fel de gandire (vezi Filipeni 2:5). Pe langa aceasta, cele mai notabile exemple atat de altruism cat si de egoism le avem din timpul plagii bubonice care a lovit Europa in 1348 si a cauzat moartea a 30 pana la 40 de procente din populatia Europei. Plaga s-a raspandit atat de repede incat cand un membru al familiei era infectat, de multe ori intreaga familie urma sa moara. Din aceasta cauza, uneori tot restul familiei pleca in graba, lasandu-l pe cel bolnav sa moara singur. Multi preoti au ingrijit pe cei bolnavi si muribunzi, iar drept urmare, au murit si ei. Alti preoti au refuzat sa ajute. Se spunea pe atunci ca preotii cei mai buni au murit iar cei mai rai au ramas.

Probabil ca pe noi trairea altruista nu ne va costa viata, insa ne va costa ceva. Ne va costa timpul si banii nostri. Ne va face sa devenim interesati de interesele, preocuparile si nevoile altora. Si ne va costa preocuparea fata de emotiile si sentimentele altora.

Mult egoism se arata in camin intre membrii familiei. In afara, in societate, suntem in stare sa ne purtam cum se poate mai bine si sa fim cum stim ca se cade (desi exista si multi oameni care sunt egoisti  indiferent unde s-ar afla). Insa acasa de obicei lasam la o parte restrictiile artificiale care nu fac parte din adevaratul nostru caracter. Si din moment ce egoismul este atat de greu de detectat in noi, ne-ar fi de folos sa-i rugam pe altii din familia noastra sa ne arate orice tendinta de egoism pe care o vad in noi. Si asta fara sa incepem sa ne aparam sau sa incepem sa ne razbunam aratand si noi egoismul lor. Iar apoi vom putea sa ne pocaim in mod real de pacatul egoismului in multiplele lui forme, si sa incepem sa ne rugam ca Duhul Sfant sa ne faca in stare sa luptam impotriva tendintelor egoiste.

Dragul meu, am spus mai la inceputul capitolului ca egoismul este usor de vazut in altul dar dificil de recunoscut in noi insine. Banuiesc ca fiecare din noi avem tendinta de a fi egoisti intr-o forma sau alta, fiindca toti avem firea paca­toasa care lupta impotriva sufletului. Deci, te rog, nu trece cu vederea acest capitol spunand ca nu e valabil in ce te priveste. Dimpotriva, treci inca odata prin el, punandu-te pe tine insuti in situatii similare celor pe care le-am folosit drept ilustratie. Cere Duhului Sfant sa-ti arate dovezi de egoism in propria viata, si lasa‑L sa-i foloseasca pe cei din casa ta drept agenti ai Sai.

CITESTE TOATA CARTEA AICI

11215_472843866102666_1308734935_n11323_579154928763161_1844901037_n

//

Read Full Post »

885760_125925587588871_1785238567_o

205296_396777747049390_146120409_n

PACATE RESPECTABILE

CONFRUNTAREA PACATELOR PE CARE LE TOLERAM

 

de Jerry Bridges

TRADUCEREA: MIHAI DAMIAN, 2009

Capitolul 11

Mandria

Din toate personajele negative ale Bibliei, probabil ca nici unul nu este mai respingator decat Fariseul care se credea neprihanit, despre care ne povesteste Isus intr-o pilda, si care s-a rugat, “Dumnezeule, Iti multumesc ca nu sunt ca ceilalti oameni, hrapareti, nedrepti, preacurvari sau chiar ca vamesul acesta” (Luca 18:11). Insa ironia este ca in vreme ce-l condamnam, putem cadea cu usurinta in aceeasi atitudine de oameni auto-neprihaniti.

In acest capitol ne vom ocupa de pacatul mandriei—nu de pacatul mandriei in general, ci de anumite feluri de manifestare ale ei care ii ispitesc mult pe cei credinciosi. Vom privi la mandria auto-neprihanirii morale, la mandria doctrinei corecte, la mandria realizarilor proprii, si la mandria unui spirit independent. Pe masura ce incerc sa ating aceste pacate subtile, ma rog sa pot face acest lucru fara a cadea eu insumi in mandria unui duh de critica si severi­tate. Deci dati-mi voie sa declar de la inceput ca nici eu nu sunt scutit de mandrie, in special de aceea care se ascunde in spatele hainei de invatator al altora. Una din problemele cu mandria este ca o putem vedea in altii dar nu in noi insine. Si eu sunt foarte atent la cuvintele lui Pavel, “Tu deci, care inveti pe altii, pe tine insuti nu te inveti?” (Romani 2:21). Deci va rog sa va uniti cu mine in a-I cere lui Dumnezeu sa ne descopere fiecaruia din noi mandria pe care El o vede in noi. Ca acest subiect este esential se vede din faptul ca atat Iacov cat si Petru ne avertizeaza, “Dumnezeu sta impotriva celor mandri” (Iacov 4:6; 1 Petru 5:5).

 MANDRIA AUTO-NEPRIHANIRII MORALE

Mandria Fariseului din pilda Domnului Isus a fost ceea ce s-ar putea numi auto-neprihanire morala. Ea se manifesta printr-un sentiment de superioritate morala in comparatie cu alti oameni. Acest tip de mandrie nu se rezuma doar la cei credinciosi. Poate fi gasita in domeniul politic si cultural, atat intre liberali cat si intre conservatori. Oricine se crede, de exemplu, superior din punct de vedere moral in orice domeniu, fie el politic, economic, sau al ingrijirii mediului, este posibil sa se faca vinovat de pacatul unei auto-neprihaniri morale, al unei neprihaniri de sine. Este trist ca acest tip de mandrie este foarte raspandit si intre credinciosii evanghelici conservatori.

Astazi, cand societatea in intregul ei comite si tolereaza pacate flagrante de felul imoralitatii, divortului foarte usor, stilului de viata homo­sexual, avortului, betiei, folosirii drogurilor, lacomiei de avere, si a altor pacate flagrante si scandaloase, este asa de usor sa cadem in pacatul superioritatii morale si al auto-neprihanirii. Din pricina ca noi nu comitem astfel de pacate, ne este usor sa ne simtim superiori din punct de vedere moral si sa privim cu o anumita doza de dispret si desconsiderare la acei care le practica. Nu ca pacatele mentionate mai sus n-ar fi serioase si n-ar provoca destramarea esentei societatii in care traim. Ele sunt cu totul si cu totul serioase, si eu ii respect pe acei lideri crestini din zilele noastre care ridica un glas profetic impotriva lor. Insa pacatul in care cadem noi insine este pacatul auto-neprihanirii morale si al duhului rezultant de dispretuire a celor care practica astfel de lucruri. De fapt, Domnul Isus spune aceasta pilda cu Fariseul si vamesul “pentru unii care se incredeau in ei insisi ca sunt neprihaniti, si dispretuiau pe ceilalti” (Luca 18:9).

Indraznesc sa spun ca dintre toate pacatele subtile de care ne ocupam in aceasta carte, mandria superioritatii morale este poate cea mai des intalnita, dupa pacatul lipsei de evlavie. Insa desi este atat de raspandita printre noi, este greu sa o depistam datorita faptului ca toti o avem intr-o masura sau alta. De fapt, se pare ca avem o placere perversa sa discutam cat de ingrozitor de stricata este societatea in care traim. Cand ne antrenam in acest fel de gandire sau de conversatie, ne facem vinovati de mandria superioritatii morale.

Cum ne putem deci pazi de pacatul neprihanirii de sine? Mai intai, cautand o atitudine de umilinta bazata pe adevarul ca “prin harul lui Dumnezeu suntem ce suntem.” Desi pentru unii aceasta expresia s-a cam banalizat, ea este adevarata pentru noi toti. Daca suntem integri din punct de vedere moral, si mai ales daca suntem credinciosi care cauta sa traiasca o viata morala fara pata, este doar pentru ca harul lui Dumnezeu ne-a cucerit. In mod natural, nici unul din noi nu este integru din punct de vedere moral. Dimpotriva, toti ar trebui sa spunem cum a spus David, “Iata ca sunt nascut in nelegiuire, si in pacat m-a zamislit mama mea” (Psalmul 51:5). In loc decat sa ne simtim superiori moral fata de acei ce traiesc in pacate flagrante vrednice de condamnare, ar trebui sa fim adanc recunoscatori ca Dumnezeu prin harul Sau ne-a pazit, sau ne-a rascumparat dintr-un astfel de stil de viata.

O alta modalitate prin care ne putem pazi de mandria neprihanirii de sine este prin a ne identifica inaintea lui Dumnezeu cu societatea pacatoasa in care traim. Dupa captivitatea Babiloniana, cand multi dintre Iudei s-au intors in tara lui Iuda, Ezra, un carturar priceput in Legea lui Moise s-a intors sa invete pe popor legile lui Dumnezeu. Scriptura ne spune de Ezra ca “isi pusese inima sa adanceasca si sa implineasca Legea Domnului, si sa invete pe oameni in mijlocul lui Israel legile si poruncile” (Ezra 7:10). Ezra a fost in mod evident un om evlavios care a trait o viata exemplara.

Si totusi intr-o ocazie in care a aflat de unele pacate ascunse din popor, el s-a identificat cu pacatul lor, chiar daca el insusi nu era vinovat. Cititi rugaciunea lui din Ezra 9:6: “Dumnezeule, sunt uluit, si mi-e rusine, Dumnezeule, sa-mi ridic fata spre Tine. Caci faradelegile noastre s-au inmultit deasupra capetelor noastre, si greselile noastre au ajuns pana la ceruri.” Remarcati felul in care el s-a inclus pe sine insusi in aceasta marturisire a vinovatiei: “faradelegile noastre” si “greselile noastre.” Cand vedem degradarea crescanda din societatea noastra, noi ar trebui sa adoptam atitudinea lui Ezra. Daca facem asa, vom fi scutiti de mandria neprihanirii de sine.

 MANDRIA DOCTRINEI CORECTE

O ruda foarte apropiata a mandriei morale este mandria doctrinei corecte, presupunerea ca toate convingerile mele doctrinare, oricare ar fi ele, sunt corecte, si oricine are o alta convingere este inferior, prin comparatie, din punct de vedere teologic. Toti acei carora le pasa cat de cat de doctrina sunt susceptibili la aceasta forma de mandrie. Indiferent daca suntem Arminieni sau Calvinisti, daca subscriem la teologia dispensationalista sau amilenista, sau poate am adoptat o forma de teologie eclectica, suntem tentati sa consideram convingerile doctrinare proprii ca fiind cele corecte si sa privim cu un anumit grad de dispret catre cei care cred altfel decat noi. Si apoi, pentru a completa spectrul acestui tip de mandrie, sunt si din acei care nu considera doctrina ca fiind importanta si din acest motiv privesc cu dispret la cei ca noi, care o consideram foarte importanta. Cu alte cuvinte, aceasta forma de mandrie este mandria propriului sistem de convingeri, indiferent care ar fi el, si atitudinea ca prin ceea ce credem le suntem superiori din punct de vedere spiritual altora care nu cred la fel.

In 1 Corinteni 8, Pavel se ocupa de aceasta forma de mandrie cand discuta problema folosirii sau respingerii mancarii jertfite idolilor. Unii din credinciosii din Corint au spus ca a manca din lucrurile jertfite idolilor este un lucru permis in contextul libertatii sau slobozeniei crestine. Pavel nu contrazice aceasta con­cluzie, insa ii mustra pentru mandria doctrinala care venea din convingerea lor. El le scrie, “In ce priveste lucrurile jertfite idolilor, stim ca toti avem cunostinta. Dar cunostinta ingamfa pe cand dragostea zideste” (1 Corinteni 8:1). Pavel este de acord cu “cunostinta” lor—adica cu convingerea lor doctrinala in ceea ce priveste carnea jertfita idolilor—insa ii acuza de mandrie doctrinala. “Cunostinta” lor i-a dus la ingamfare.

Daca Calvinismul sau Arminianismul sau dispensationalismul, sau convingerile tale legate de vremurile din urma, sau dispretul tau fata de orice convingeri doctrinale, te fac sa simti o superioritate fata de cei care au alte pareri, probabil ca te faci vinovat de pacatul mandriei doctrinale. Nu sugerez prin aceasta ca n-ar trebui sa cautam sa cunoastem adevarurile Scripturii si sa ne formam convingeri doctrinale despre subiectele din Scriptura; ceea ce vreau sa spun este ca ar trebui sa ne tinem convingerile cu umilinta, realizand in acelasi timp ca multi oameni evlaviosi si capabili din punct de vedere teologic au poate convingeri diferite de ale noastre.

Odata am fost rugat sa fac un comentariu asupra unei carti care prezenta un sistem de sfintire cu care eu nu pot fi deloc de acord. In scrisoarea pe care am intocmit-o am scris asa: “Va rog remarcati faptul ca va prezint ‘lucruri cu care personal nu sunt de acord,’ nu lucruri in care [autorul] greseste. Cand ajung in ceruri, s-ar putea sa aflu ca eu am crezut gresit.”

Daca am scris astfel, inseamna oare ca convingerile mele nu mai sunt tot asa de puternice ca inainte? Deloc. Ba mai mult, dupa ce am citit cartea, convingerile mele erau si mai puternice. Dar am vrut sa exprim faptul ca eu imi tin in umilinta convigerile si-l tratez pe autorul cartii cu acelasi respect cu care ii tratez si pe cei ale caror pareri in ceea ce priveste sfintirea sunt identice cu ale mele. (Imi dau seama ca prezentandu‑ma pe mine insumi drept exemplu de umilinta pot sa par in ochii unora drept “mandru de umilinta mea.” Cred ca nu este cazul, si stiu ca exista alte ocazii cand n-am fost atat de generos si respectuos fata de cei cu pareri contrare).

Insa scopul acestei sectiuni a fost sa scoata in evidenta pericolul mandriei doctrinale si sa va indemn sa va ganditi si sa va rugati pentru a descoperi daca nu cumva acesta este unul din “pacatele acceptabile” pe care nu l-ati realizat pana acum. Daca credeti ca ar putea fi, va sugerez sa invatati pe de rost si sa va rugati cu privire la versetul despre “cunostinta care ingamfa,” din 1 Corinteni 8:1. Apoi incercati sa identificati alte zone mai precise in care sunteti tentati sa fiti mandri din punct de vedere doctrinal, si cereti-I lui Dumnezeu sa va faca in stare sa va tineti convingerile intr-un duh de umilinta autentica.

 MANDRIA REALIZARILOR PROPRII

Scriptura ne invata ca in general exista o relatie de cauza-efect intre straduinta (sau munca asidua) si succes—in orice activitate, in invatatura, in sport, in afaceri sau in meserie. De exemplu, Proverbe 13:4 spune, “Lenesul doreste mult, si totusi, n-are nimic, dar cei harnici se satura.” Iar Pavel il indeamna pe Timotei in legatura cu lucrarea sa de slujire, “Cauta sa te infatisezi inaintea lui Dumnezeu ca un om incercat, ca un lucrator care n-are de ce sa-i fie rusine” (2 Timotei 2:15). Iar Pavel s-a purtat aspru cu sine insusi in propria sa lucrare (vezi 1 Corinteni 9:26-27; Filipeni 3:12-14).

Cu toate acestea, Scripturile ne invata ca succesul in orice lucru de care ne apucam depinde de vointa suverana a lui Dumnezeu (vezi 1 Samuel 2:7; Psalmul 75:6-7; Hagai 1:5-6). Dupa cum ne invata pasajul din 1 Samuel, “Domnul saraceste si El imbogateste, El smereste si El inalta.” Doi studenti de la aceeasi specializare pot fi amandoi foarte preocupati cu studiul, si totusi unul din ei exceleaza si primeste note mari, in timp ce al doilea cu greu se mentine peste medie. De unde aceasta diferenta? Dumnezeu i-a dat unuia o abilitate inte­lectuala mai mare sau l-a crescut intr-o familie care l-a provocat si l-a stimulat in dezvoltarea lui intelectuala. Indiferent care ar fi cauza, capacitatea de a realiza ceva sau de a avea succes intr-un oarecare domeniu vine pana la urma de la Dumnezeu.

Am privit in capitolul 10 la Deuteronomul 8:17-18 cand am discutat subiectul atitudinii de recunostinta. Insa motivul pentru care trebuie sa aducem multumiri cand avem parte de succes este ca Cel ce ne da puterea sa reusim este Dumnezeu. Nu exista “om care s-a realizat prin sine insusi”—cu alte cuvinte, nu exista om (sau femeie) care “s-a ridicat singur tragandu-se de sireturi.” Din punct de vedere omenesc, el poate sa para ca a reusit prin tenacitatea lui iesita din comun si prin multa sudoare. Insa cine a pus in el spiritul antreprenorial si simtul de om de afaceri care au facut posibila reusita? Cu siguranta ca Dumnezeu.

Corintenilor celor mandri, Pavel le scrie, “Caci cine te face deosebit? Ce lucru ai, pe care sa nu-l fi primit? Si daca l-ai primit, de ce te lauzi ca si cum nu l‑ai fi primit?” (1 Corinteni 4:7). Deci ce lucru ai pe care sa nu-l fi primit? Nimic. Intelectul nostru, abilitatile si darurile noastre naturale, sanatatea si oportuni­tatile de reusita vin toate de de la Dumnezeu. N-avem nimic in stare sa ne aduca succesul care sa nu-l fi primit de la Dumnezeu.

Deci de ce sa ne laudam, in mod deschis sau intr-un mod mai subtil (in care ne place sa ne laudam insa n-am vrea sa parem ca ne laudam)? In ambele cazuri ne laudam pentru ca nu am ajuns sa recunoastem ca succesul vine de la Dumnezeu. Sigur, tu ai depus un efort mare, insa cine ti-a dat abilitatea si dorinta de a reusi? Si cine a binecuvantat eforturile tale? La urma urmelor, toate vin de la Dumnezeu.

Pentru mine, oamenii cei mai ciudati sunt acei laudarosi care se lauda in gura mare ca toti sa stie ca secretul succesului lor in afaceri sau in orice altceva este munca si doar munca! Te-ai astepta la asa ceva de la un necredincios, insa cand un credincios spune asa, este de-a dreptul revoltator. Si ceilalti dintre noi, care vorbim mai putin, putem sa-L ofensam tot asa de mult pe Dumnezeu cand vorbim de succesul nostru, sau de succesul copiilor nostri, fara sa recunoastem si sa dam credit lui Dumnezeu pentru binecuvantarile Sale revarsate cu multa indurare.

La fel ca multe familii, in perioada Craciunului eu si sotia primim scrisori cu informatii personale de la diversi prieteni si cunostinte. Ocazional, in cate o scrisoare citim ceva de felul: “Fiul nostru John a absolvit summa cum laude la Universitatea cutare [si dau numele unei universitati de renume ca Harvard, Yale, Stanford sau alta].” Nu e nimic rau in a comunica o astfel de veste buna familiei si prietenilor. Insa exprimata in modul de mai sus, o astfel de scrisoare comunica idea, “Nu-i asa ca fiul nostru este deosebit de inteligent?” fara a specifica sau fara a recunoaste faptul ca abilitatea lui intelectuala vine de la Dumnezeu.

Daca vrem sa evitam pacatul subtil al mandriei legata de realizarile copiilor nostri, ne-am putea exprima in felul urmator: “Fiul nostru John a absolvit summa cu laude de la universitatea cutare. Realizam din toata inima ca abilitatile lui intelectuale vin de la Dumnezeu, si-I suntem profund recunoscatori Lui pentru acest lucru. Stim ca El n-a ales sa-i binecuvanteze pe toti cu posibilitatile cu care l-a dotat pe John. De aceea am incercat sa insuflam in John aceasta atitudine de multumire si sa-l invatam ca abilitatile sale academice sunt o ispravnicie care i-a fost incredintata de Dumnezeu spre a fi folosita spre folosul altora si spre slava Domnului.”

Nu ma indoiesc ca alti parinti care ar primi o astfel de scrisoare de la prieteni s-ar bucura alaturi de parintii lui John de binecuvantarea lui Dumnezeu aratata lui. Insa dincolo de o astfel de recunoastere, multi parinti, de bine sau de rau, vor simti o anumita invidie fiindca copiii lor sunt mai obisnuiti, sau n-au ajuns la un nivel asa inalt. Evident, am folosit exemplul excelentei academice doar pentru a ilustra un principiu, insa acelasi lucru ar fi adevarat si daca John ar fi fost selectionat drept jucatorul anului ca mijlocas ofensiv al echipei campioane la fotbal, sau daca John ar activa in lumea afacerilor, si ar fi fost promovat in pozitia de vice-presedinte al unei companii de succes.

Deci fie ca este vorba de succesul nostru sau al copiilor nostri, si indiferent in ce domeniu, a nu recunoaste ca succesul a venit pana la urma de la Dumnezeu ne duce spre mandria realizarilor personale, mandrie care nu-L onoreaza pe Dumnezeu. Si aceasta forma de mandrie este pacat—evident, un pacat subtil, insa este un pacat.

Un alt aspect al mandriei realizarilor proprii este dorinta exagerata de a primi recunoastere. Fiecare din noi se bucura de aprecierile primite pentru o lucrare bine facuta sau pentru ani indelungati de activitate frumoasa, la locul de munca sau in biserica. Insa care este atitudinea noastra cand facem un lucru bine si nu primim recunoasterea? Suntem dispusi sa lucram in chiar in obscuritate, sa ne facem lucrarea ca pentru Domnul, sau devenim deranjati ca nu suntem apreciati?

Doua principii din Scriptura ne ajuta sa ne pazim de o dorinta pacatoasa de a fi apreciati. Mai intai, ar trebui sa ne amintim de cuvintele Domnului Isus din Luca 17:10, “Tot asa si voi, dupa ce veti face tot ce vi s-a poruncit, sa ziceti: Suntem niste robi netrebnici; am facut ce eram datori sa facem.” Cand am facut ceva bine sau am slujit cu credinciosie multi ani, atitudinea noastra ar trebui sa fie, “Am facut ce eram dator sa fac.”

In al doilea rand, ar trebui sa invatam ca orice recunoastere pe care o primim, indiferent de sursa ei imediata, vine in cele din urma de la Dumnezeu. Cel ce coboara pe unul sau ridica pe altul este Dumnezeu (vezi Psalmul 75:6-7). Unind aceste doua principii vom spune, “Totul este har. Nu merit nimic si tot ce primesc, inclusiv recunoasterea, este doar harul Sau. De aceea, daca n-o primesc, nu ma voi agita.”

 UN SPIRIT INDEPENDENT

Inainte de a incepe cartea aceasta, am trimis o lista de pacate “acceptabile” la aproximativ cincisprezece oameni aflati in lucrarea crestina, rugandu-i sa adauge la ea pacate pe care eu le-am omis. De la vreo doi barbati care slujesc in lucrarea cu studentii si tinerii, am primit sugestia de a include in lista mandria unui duh independent. Acest duh se exprima mai ales in doua moduri: impotrivirea fata de autoritate, mai ales fata de autoritatea spirituala, si o atitudine de respingere a invataturii si sfatului.

Deseori aceste doua atitudini merg mana in mana. Cand suntem tineri ne vine sa credem ca stim totul. Sau, cum s-a expimat un prieten, “Nu stim cat de mult nu stim.” Pe cand eram tanar si necasatorit, am locuit cu doua familii care aveau copii. Acum imi amintesc cu rusine cum ii judecam in sinea mea pentru felul in care-si cresteau copiii. Ce mandrie! Eram tanar si singur, fara absolut nici o experienta in materie de crestere a copiilor, si totusi credeam ca stiu mai mult decat ei.

In lucrarea organizatiei Navigatorilor, ne izbim deseori de o atitudine similara din partea angajatilor noi si neexperimentati. La inceput, acestora li se aloca de obicei responsabilitati interne, fiind pusi sa lucreze sub indrumarea unuia mai experimentat. Totusi, de multe ori au atitudinea ca ei stiu mai bine despre lucrare decat cel pus sa-i invete. Drept urmare, deseori nu sunt dispusi sa se supuna autoritatii sau indrumarii angajatilor mai maturi.

Totusi, Biblia este clara in privinta supunerii fata de autoritate. Din mai multe pasaje din Scriptura la care am putea privi, unul care este cel mai clar in legatura cu acest subiect se afla la Evrei 13:17:

 Ascultati de mai marii vostri, si fiti-le supusi, caci ei privegheaza asupra sufletelor voastre, ca unii care au sa dea socoteala de ele; pentru ca sa poata face lucrul acesta cu bucurie, nu suspinand, caci asa ceva nu v-ar fi de nici un folos

 Scriitorul epistolei catre Evrei probabil ca s-a gandit la autoritatea spirituala a batranilor bisericii locale. Cu toate acestea, principiile supunerii si disponibilitatii de a te lasa invatat se aplica la orice situatie in care cineva este sub tutela si instruirea unui credincios mai matur. Si mandria unui spirit indepen­dent ne face nedispusi sa invatam si sa ne supunem.

Imi aminesc bine seara in care m-am confruntat prima data cu invatatura din Evrei 13:17. Eram pe atunci ofiter nu de multa vreme in marina Statelor Unite. Intelegeam foarte bine conceptul supunerii in fata structurii de autoritate pe un vas de navigatie, si nici in timpul scolii nu avusesem indoieli si probleme legate de autoritatea invatatorilor si profesorilor mei. Insa idea unei autoritati spirituale, in fata careia trebuia sa ma supun, era pentru mine noua si radicala. Ii sunt recunoscator lui Dumnezeu ca m-a confruntat cu acest principiu exact la momentul potrivit, fiindca asa s-a intamplat incat chiar in seara urmatoare am ajuns in contact cu lucrarea Navigatorilor, care pune accentul pe ucenicizarea si mento­rarea de la om la om. Fiindca acceptasem deja noua invatatura referitoare la supunerea in fata autoritatii spirituale, m‑am lasat invatat si am raspuns bine la faptul de a ma lasa ucenicizat de altul.

Impotrivirea fata de autoritatea spirituala si duhul de a nu te lasa invatat nu se limiteaza doar la studenti si la adultii tineri. Cateodata remarc aceasta atitudine si in studiile biblice tinute cu adultii mai in varsta. Uneori primesc la invatatura pe care o predau un raspuns de felul, “Ei bine, eu cred ca lucrurile stau asa si pe dincolo.” Nu se sustine cu Biblia parearea contrara, ci este doar o simpla opinie personala. Cu toate acestea, in mintea lui sau a ei, aceasta opinie are autoritate. Nu exista dorinta de confruntare cu invatatura Scripturilor.

Si totusi Biblia ne arata clar valoarea unei atitudini potrivite in a te lasa invatat. In mod special cartea Proverbelor are multe de spus despre acest subiect. Sa luam, de exemplu, urmatoarele fraze din primele capitole din Proverbe:

 Fiule, daca vei primi cuvintele mele, daca vei pastra cu tine invataturile mele… (Proverbe 2:1)

 Fiule, nu uita invataturile mele, si pastreaza in inima ta sfaturile mele! (Proverbe 3:1)

 Ascultati, fiilor, invatatura unui tata, si luati aminte, ca sa pricepeti (Proverbe 4:1)

 Fiule, ia aminte la intelepciunea mea, si pleaca urechea la invatatura mea (Proverbe 5:1)

 Fiule, pastreaza cuvintele mele, si tine la tine sfaturile mele (Proverbe 7:1)

 Desi toate aceste texte din Scriptura sunt scrise in contextul relatiei dintre tata si fiu, ele exprima toate principiul de a fi dispus sa te lasi invatat: o disponibilitate, chiar o dorinta, de a invata de la cei care sunt mai maturi in viata de credinta.

Pentru echilibrarea acestei sectiuni, vreau sa va spun ca autoritatea spiri­tuala nu inseamna ca cineva are autoritatea sa-ti porunceasca cu cine sa te insori (sau sa nu te insori) sau unde sa lucrezi. Ea inseamna ca cineva are pe inima binele tau si poate sa te sfatuiasca in aceste probleme si in altele, cu sfaturi intelepte si biblice. Inseamna ca cei mai maturi decat tine te pot ajuta sa cresti si sa te maturizezi in viata crestina, astfel incat sa fii in stare sa ajuti pe altii.

Acum, sa ne intoarcem la scopul principal al acestei carti, acela de a identifica pacatele subtile din vietile noastre. Un lucru care s-ar putea sa va suprinda este ca unele din practicile identificate drept pacate in acest capitol nu sunt considerate de obicei pacate. Asta din pricina ca ele sunt atat de obisnuite si de acceptate intre crestini incat nici nu ne mai gandim ca ar fi pacate. Sau, chiar daca am fi de acord ca sunt pacate, le observam in altii dar nu in noi.

Deci, dragul meu, roaga-te in legatura cu acest capitol, cerand lui Dumnezeu sa te ajute sa‑ti amintesti tendintele tale de mandrie in aceste domenii, si apoi sa le poti marturisi drept pacate. Facand acest lucru, nu uita promisiunea lui Dumnezeu din Isaia 66:2: “Iata spre cine Imi voi indrepta privirile: spre cel ce sufera si are duhul mahnit, spre cel ce se teme de cuvantul Meu.”

CITESTE TOATA CARTEA AICI

62399_458285337573897_1893102471_n11249_516444288407695_441866899_n

//

Read Full Post »

45556_386594968104126_2142505781_n574773_432236223518238_705958486_n

PACATE RESPECTABILE

CONFRUNTAREA PACATELOR PE CARE LE TOLERAM

 

de Jerry Bridges

TRADUCEREA: MIHAI DAMIAN, 2009

Capitolul 10

Nerecunostinta

In vremurile biblice, lepra era o boala dezgustatoare care-i smulgea pe bolnavi din familie si dintre prieteni. Legea lui Moise cerea ca orice bolnav de lepra sa strige tot timpul cat umbla, “Necurat, necurat,” ca nu cumva trecatorii sa fie contaminati de boala lui (vezi Leviticul 13:45).

Luca scrie ca odata Domnul Isus a intalnit zece leprosi care s-au oprit in departare si au strigat catre El, ““Isuse, Invatatorule, ai mila de noi!” Cand i-a vazut, Isus le-a zis: “Duceti-va si aratati-va preotilor!” (preotii erau cei care puteau declara in mod oficial ca un lepros era curatit), si pe cand se duceau, au fost curatiti. Unul din ei, cand s-a vazut vindecat, s-a intors, slavind pe Dumnezeu cu glas tare. S-a aruncat cu fata la pamant la picioarele lui Isus, si I-a multumit. Era Samaritean. Isus a luat cuvantul, si a zis: “Oare n‑au fost curatiti toti cei zece? Dar ceilalti noua, unde sunt? Nu s-a gasit decat strainul acesta sa se intoarca si sa dea slava lui Dumnezeu?”” (vezi Luca 17:11-19).

Citim aceasta istorie si ne gandim, “Cum au putut cei noua sa fie atat de nerecunoscatori incat nici nu s-au mai intors sa-i aduca Domnului Isus un cuvant de multumire?” Insa prea multi dintre noi se fac vinovati de acelasi pacat al lipsei de recunostinta.

Din punct de vedere spiritual, starea noastra a fost odata cu mult mai grava decat boala fizica a leprei. Noi n-am fost doar bolnavi, noi eram cu totul morti din punct de vedere spiritual. Eram robi ai lumii, ai Satanei si ai poftelor firii noastre vechi. Eram prin firea noastra “copii ai maniei,” subiecte ale maniei lui Dumnezeu. Dar El, in bogatia indurarii si dragostei Sale, s-a intins spre noi si ne-a dat viata spirituala (vezi Efeseni 2:1-5). El ne-a iertat pacatele prin moartea Fiului Sau si ne-a infasurat in neprihanirea desavarsita a Domnului Isus.

Faptul ca Cristos ne-a dat viata spirituala este un miracol cu mult mai mare si cu beneficii infinit mai mari decat vindecarea de lepra. Si cu toate acestea, de cate ori Ii multumim noi Domnului pentru mantuire? Te-ai oprit in ziua de azi sa-I multumesti lui Dumnezeu ca te-a izbavit de sub stapanirea intunericului si te-a stramutat in imparatia Fiului Sau? Si daca aduci multumiri, nu sunt cumva doar niste vorbe goale, in felul in care multumesc unii la masa? Este multumirea ta o recunostinta din inima, reala, pentru ce-a facut Dumnezeu pentru tine in Cristos?

Adevarul este ca intreaga noastra viata ar trebui sa fie o multumire continua. Pavel spune audientei sale din Atena ca “[Dumnezeu] da tuturor viata, suflarea si toate lucrurile” (Fapte 17:25). Asta inseamna ca fiecare gura de aer este un dar de la Dumnezeu. Tot ce suntem si tot ce avem este un dar de la El. Daca tu ai abilitati intelectuale sau profesionale, acestea sunt daruri de la Dumnezeu. Este adevarat ca poate ai studiat cu sarguinta la facultate sau poate ai facut practica indelungata in meseria ta, dar de unde ai oare capacitatea ta intelectuala si talentul tau innascut? Vin de la Dumnezeu, Cel ce te-a creat cu aptitudini innascute si apoi in providenta Sa plina de bunatate te-a ajutat in dezvoltarea acestor abilitati.

Trebuie sa dam atentie atentionarii lui Dumnezeu pentru poporul lui Israel, in cartea Deuteronomul:

 Vezi sa nu uiti pe Domnul, Dumnezeul tau, pana acolo incat sa nu pazesti poruncile, randuielile si legile Lui, pe care ti le dau azi. Cand vei manca si te vei satura, cand vei zidi si vei locui in case frumoase, cand vei vedea inmultindu-ti-se cirezile de boi si turmele de oi, marindu-ti-se argintul si aurul, si crescandu-ti tot ce ai, ia seama sa nu ti se umfle inima de mandrie si sa nu uiti pe Domnul, Dumnezeul tau… Vezi sa nu zici in inima ta: “Taria mea si puterea mainii mele mi-au castigat aceste bogatii.” Ci adu-ti aminte de Domnul, Dumnezeul tau, caci El iti va da putere sa le castigi, ca sa intareasca legamantul incheiat cu parintii vostri prin juramant, cum face astazi (Deuteronomul 8:11-14, 17-18).

 Cei mai multi din cei care citesc aceasta carte recunosc ca tot ce au vine de la Dumnezeu, dar oare de cate ori ne oprim sa-I aducem multumirile noastre? La sfarsitul unei zile de munca in profesiunea sau lucrul tau, iti faci oare timp sa spui, “Iti multumesc, Tata ceresc, ca mi-ai dat capacitatea si priceperea si sanatatea sa-mi faci lucrul de astazi”? Treci prin casa ta, cu pasii sau doar cu gandul, si observand bunurile si decoratiunile din ea te opresti oare vreodata si-I spui lui Dumnezeu, “Doamne, tot ce am in casa, si hrana din camara si masina (sau masinile) din curte sunt daruri de la Tine. Iti multumesc pentru purtarea Ta de grija atat de generoasa”? Sau daca esti inca elev sau student, Ii multumesti vreodata lui Dumnezeu pentru memoria pe care o ai si pentru mijloacele financiare care fac posibila continuarea studiilor si pregatirea ta pentru viitor? Cand aduci multumiri la vremea mesei, este doar o rutina, ceva masinal, sau este o exprimare din toata inima a recunostintei catre Dumnezeu pentru purtarea Sa de grija continua in toate nevoile tale fizice?

A lua de gratis toate bunurile pamantesti si binecuvantarile spirituale pe care Dumnezeu le-a revarsat cu atata bogatie peste noi, si a neglija astfel sa-I aducem continuu multumiri, este unul din pacate noastre “acceptabile.” De fapt, mult prea multi crestini nu considera acest lucru ca fiind pacat. Si totusi, Pavel in descrierea pe care el o face omului plin de Duhul, spune ca trebuie sa multumim “…totdeauna lui Dumnezeu Tatal, pentru toate lucrurile, in Numele Domnului nostru Isus Cristos” (Efeseni 5:20). Remarcati cuvantul totdeauna si cuvantul toate (sau orice). Asta inseamna ca intreaga noastra viata trebuie sa fie o viata de exprimare a multumirii, de recunostinta.

A exprima multumirea fata de Dumnezeu atat pentru binecuvantarile trecatoare cat si pentru cele spirituale nu este doar ceva frumos, nu este doar o chestiune de buna crestere si amabilitate—este insasi voia morala a lui Dumnezeu. A nu-I aduce multumirea care I se cuvine este pacat. Noua poate ni se pare doar un pacat nepericulos, fiindca nu produce rau altora. Insa el este un afront si o insulta fata de Cel care ne-a creat si ne sustine in orice clipa a vietii. Si daca, asa cum spune atat de clar Domnul Isus, a-L iubi pe Dumnezeu cu toata inima, cu tot sufletul si cu tot cugetul este cea mai mare si cea dintai porunca, atunci nerecunostinta noastra ca obicei de viata este o incalcare a celei mai mari porunci.

In Romani 1:18-32, Pavel ne da o descriere foarte vie a spiralei morale coboratoare a umanitatii pagane din acele vremuri, in urma faptului ca Dumnezeu i-a lasat tot mai mult in voia inclinatiilor ticaloase ale inimii lor rele. In prima parte a descrierii sale Pavel scrie, “Macar ca au cunoscut pe Dumnezeu, nu L-au proslavit ca Dumnezeu, nici nu I-au multumit; ci s-au dedat la ganduri desarte, si inima lor fara pricepere s-a intunecat” (vers.21).

Deci ticalosia lor tot mai mare a inceput de fapt cu lipsa lor de evlavie (nu L-au onorat pe Dumnezeu ca Dumnezeu) si cu nerecunostinta fata de El (nu I-au adus multumirea cuvenita). Degradarea lor morala a fost rezultatul judecarii lor, in urma careia Dumnezeu i-a lasat progresiv sa mearga spre forme tot mai perverse de imoralitate si de alte lucruri rele. Putem deduce usor din acest pasaj al Scripturii ca lipsa multumirii (nerecunostinta) este o chestiune serioasa. Poate noua ni se pare un pacat minuscul, insa in fata lui Dumnezeu este ceva serios.

Esecul in a-L onora pe Dumnezeu prin neaducerea de multumiri este in mod evident o caracteristica a culturii zilelor noastre. Tot asa este si decadenta tot mai mare. De fapt, descrierea depravarii morale pe care o gasim in Romani 1:24-32 ar putea fi aplicata veacului nostru fara prea mari modificari de exprimare. Unii se intreaba daca peste noi nu a venit din nou judecata lui Dumnezeu pentru esecul de a-L onora si de a-I fi recunoscatori. Cu siguranta noi, credinciosii, nu dorim sa contribuim si sa dam ocazie lui Dumnezeu sa ne judece. Insa face asta fara sa fim constienti daca, alaturi de intreaga societate, nu-I aducem lui Dumnezeu multumirile care I se cuvin. De fapt, putem fi chiar mai vinovati decat altii, fiindca noi ca credinciosi ar trebui sa stim mai bine ce sa facem. Domnul Isus a spus, “Cui i s-a dat mult, i se va cere mult” (Luca 12:48). Datorita faptului ca noi credem ca Biblia este Cuvantul lui Dumnezeu, suntem cu atat mai responsabili sa o ascultam. Si o parte a ascultarii noastre este recunos­tinta, multumirea catre Dumnezeu pentru toate.

Nu este nici o indoiala ca decadenta morala tot mai accentuata din jurul nostru este ingrozitoare si inspaimantatoare. Ne intrebam deseori pana unde va continua. Data viitoare cand vrem insa sa-i judecam pe acesti oameni trebuie sa ne intrebam daca nu cumva am contribuit si noi insine in vreun fel la lunecarea lor pe spirala degradanta a coruptiei morale, prin esecul nostru alaturi de al lor, in a-L onora pe Dumnezeu si a-I aduce multumire.

Trebuie deci sa multumim si sa fim recunosatori pentru toate lucrurile. In mod deosebit ar trebui sa-I multumim cand primim ceva deosebit de la Dumnezeu sau am fost izbaviti dintr-o imprejurare dificila. V-am marturisit deja ispita mea de a ma ingrijora in legatura cu posibilitatea de a pierde legatura cu urmatorul zbor in calatoriile mele. O alta ispita legata tot de aceste calatorii o am la recuperarea bagajelor cand sunt sub tensiune si ma intreb daca bagajul meu va sosi si daca n-a fost ratacit pe undeva. Am avut atatea incidente cu bagaje intarziate incat intotdeauna ma astept ca bagajul meu sa nu soseasca deodata cu mine! Si acest gand ma ispiteste mereu. Deci de fiecare data cand ma duc sa-mi recuperez bagajul trebuie sa reiau in gand adevarurile din capitolul 8 despre anxietate.

In timp ce lucram la acest capitol, a trebuit sa zbor la São Paulo, Brazilia, pentru niste oportunitati legate de lucrare. La sosire, dupa ce am trecut de controlul pasapoartelor, m-am dus in sala de bagaje alaturi de peste 150 de pasageri ai zborului nostru, unde inca odata m-am confruntat cu ispita ingrijorarii. Tensiunea a inceput sa creasca pe masura tot mai multe bagaje veneau pe banda rulanta, iar al meu nu era printre ele. (Un bagaj intarziat poate fi o problema mai ales intr-o tara straina). Dupa ce mai mult de doua treimi din pasageri si-au luat bagajele, in cele din urma a aparut si al meu. Cand l-am ridicat de pe banda rulanta, am inaltat o rugaciune de multumire din inima catre Dumnezeu. Si apoi, cand mi-am despachetat lucrurile in camera mea de hotel, I‑am multumit din nou lui Dumnezeu ca am primit geanta si aveam ce despacheta.

Poate voua vi se pare o nimica-toata sa aveti un bagaj intarizat, si intr-adevar in cursul unei intregi vieti asa si este. Insa in situatia cand trebuie sa porti aceleasi haine timp de doua-trei zile si cand trebuie sa cumperi din nou articole de toaleta proprie, nu ti se pare o nimica-toata. Insa viata e plina de evenimente care ne intarzie, ne incomodeaza, ne obstructioneaza sau ne blocheaza planurile. In mijlocul acestor evenimente, trebuie sa luptam impotriva ingrijorarii si frustrarii. Insa cand Dumnezeu ne da usurare, sau cand Il vedem ca ne scapa din astfel de circumstante, ar trebui sa prindem momentul special si sa-I multumim.

 IN TOATE LUCRURILE?

Haideti sa urmarim un pic mai departe scenariul bagajului intarziat. Sa presupunem ca geanta mea n-ar fi sosit cu mine in acelasi zbor, sau chiar sa presupunem ca n-ar mai fi sosit niciodata. Si in acest caz ar mai fi trebuit oare sa‑I aduc multumire lui Dumnezeu? Inainte de a te gandi la raspunsul acestei intrebari, incearca sa introduci si tu in povestea aceasta o incurcatura care-ti vine tie in minte, sau un lucru care ti s-a intamplat, sau ceva imaginar care speri sa nu ti se intample niciodata. Asta va face ca raspunsul la intrebarea urmatoare sa nu fie unul pur teoretic. Deci, in situatia proprie pe care ai gandit-o, fie ea reala sau inaginara, ar trebui sa-I mai aduci multumiri lui Dumnezeu?

Deci intrebarea noastra este, Trebuie noi sa-I aducem multumiri lui Dumnezeu si atunci cand circumstantele nu mai sunt cum ne-am dorit? Raspunsul este da, insa pentru un motiv cu totul diferit. In 1 Tesaloniceni 5:18 Pavel scrie, “Multumiti lui Dumnezeu in toate imprejurarile [in trad. Cornilescu, “pentru toate lucrurile”]; caci aceasta este voia lui Dumnezeu, in Cristos Isus, cu privire la voi.”

Aceasta porunca este diferita de cea din Efeseni 5:20, unde ni se pornceste sa aducem multumiri pentru toate. Cred, luand in considerare contextul, ca in Efeseni Pavel ne indeamna sa ne dezvoltam un obicei de exprimare a recunos­tintei pentru toate binecuvantarile pe care Dumnezeu le revarsa in bogata Lui indurare peste noi; cu alte cuvinte, una din caracteristicile unei vieti umplute de Duhul este o inima recunoscatoare.

In pasajul din Tesaloniceni, insa, Pavel ne invata sa aducem multumire in toate imprejurarile, chiar si in acelea pentru care nu simtim multumire. Ne cere oare Pavel sa rostim multumire printre scrasnituri de dinti, sa rostim multumire doar prin forta vointei, in timp ce in inima simtim dezamagire? Raspunsul la aceasta intrebare se gaseste in promisiunile lui Dumnezeu pe care le gasim in Romani 8:28-29 si 38-39:

 

De alta parte, stim ca toate lucrurile lucreaza impreuna spre binele celor ce iubesc pe Dumnezeu, si anume, spre binele celor ce sunt chemati dupa planul Sau. Caci pe aceia, pe care i-a cunoscut mai dinainte, i-a si hotarat mai dinainte sa fie asemenea chipului Fiului Sau, pentru ca El sa fie cel intai nascut dintre mai multi frati… Caci sunt bine incredintat ca nici moartea, nici viata, nici ingerii, nici stapanirile, nici puterile, nici lucrurile de acum, nici cele viitoare, nici inaltimea, nici adancimea, nici o alta faptura, nu vor fi in stare sa ne desparta de dragostea lui Dumnezeu, care este in Isus Cristos, Domnul nostru.

 Versetul 28 ne spune ca pentru cei ce-L iubesc pe Dumnezeu, toate lucrurile lucreaza impreuna spre bine. Intelesul este ca Dumnezeu face ca toate lucrile sa lucreze impreuna spre bine; fiindca “lucrurile” – adica circumstantele – nu lucreaza ele insele spre binele cuiva. Mai degraba, Dumnezeu directioneaza rezultatul acestor circumstante spre binele nostru. Totusi, “binele” este definit in versetul 29 ca fiind asemanarea noastra tot mai mare cu chipul Fiului lui Dumnezeu. Cu alte cuvinte, Pavel ne spune ca Dumnezeu face din toate imprejurarile noastre, atat din cele bune cat si din cele rele (desi in context Pavel le are in vedere in mod deosebit pe cele rele) instrumente de sfintire, de crestere a noastra tot mai mult inspre asemanarea cu Domnul Isus.

Deci in situatiile care nu sunt cum dorim, noi trebuie sa-I aducem multumire lui Dumnezeu pentru ca va folosi intr-un fel sau altul respectiva situatie pentru dezvoltarea caracterului nostru crestin. Nu trebuie sa speculam cum ar putea Dumnezeu face asta, fiindca deseori caile Lui sunt tainice si mai presus de intelegerea noastra. Deci prin credinta in promisiunea lui Dumnezeu din Romani 8:28-29 noi implinim porunca din 1 Tesaloniceni 5:18 de a aduce multumiri lui Dumnezeu in toate lucrurile.

Mai mult decat atat, cand ne gasim in mijlocul circumstantelor dificile, avem promisiunea versetelor 38-39 ca nimic, incluzand aici si situatia in care ne aflam noi, nu ne poate desparti de dragostea lui Dumnezeu. Inca odata, trebuie sa ne agatam de aceasta promisiune prin credinta. Avem deci o dubla asigurare care ne face in stare sa aducem multumiri in respectiva imprejurare. Intai de toate prin credinta suntem siguri ca Dumnezeu foloseste sau va folosi acea dificultate specifica pentru a ne face mai asemanatori chipului Domnului Isus. In al doilea rand, avem asigurarea ca chiar in mijlocul dificultatii noi suntem inconjurati de dragostea lui Dumnezeu.

Deci aducerea de multumiri sau exprimarea recunostintei catre Dumnezeu intr-o impreju­rare deceptionanta sau dificila se poate face doar prin credinta in promisiunile lui Dumnezeu. Nu este deloc ceva ce se face exclusiv prin forta vointei (daca ar fi asa, am aduce multumiri doar de pe buze nu si din inima). Insa atunci cand ne agatam de promisiunile lui Dumnezeu, putem spune, “Tata, imprejurarea in care ma gasesc este dificila si dureroasa. Eu n-as fi ales-o, insa Tu, in dragostea si intelepciunea Ta, ai ales-o pentru mine. Stiu ca o folosesti pentru binele meu, de aceea prin credinta iti multumesc pentru binele pe care Tu-l vei implini in viata mea prin ea. Ajuta-ma sa cred cu tarie asta si sa-Ti pot multumi din inima.”

Astfel, in rezumat, ar trebui sa incercam sa dezvoltam un obicei de a aduce multumiri inaintea lui Dumnezeu si a ne exprima necontenit recunostinta fata de El. Mai presus de toate ar trebui sa-I multumim pentru mantuire si pentru oportunitatile de crestere spirituala si de lucrare. Ar trebui sa-I multumim in mod frecvent pentru abundenta binecuvantarilor materiale pe care ni le-a dat. Si apoi, cand circumstantele sunt cum nu trebuie si nu sunt cum am dori noi, ar trebui si atunci sa-I multumim, prin credinta, pentru ceea ce lucreaza El in noi prin aceste circumstante, pentru transformarea noastra spre a fi tot mai mult in asemanarea Fiului Sau.

Ca o aplicatie a acestui capitol—de a dezvolta obiceiul exprimarii recunostintei si aducerii de multumiri—va sugerez sa memorizati Efeseni 5:20 si 1 Tesaloniceni 5:18 si sa va rugati regulat in legatura cu aceste versete, cerandu-I lui Dumnezeu sa le faca sa se implineasca in voi. In acest mod veti creste tot mai mult in obisnuita de a multumi intotdeauna si pentru toate lucrurile. Apoi, in timpul petrecut zilnic cu Dumnezeu, folositi o parte din timp exprimandu-va in fata Lui recunostinta pentru binecuvantarile concrete, atat pentru cele trecatoare cat si pentru cele spirituale.

Acum sa ne intoarcem din nou la scopul principal al acestei carti. Dupa cum sugereaza subtitlul, scopul este de a ne ajuta sa confruntam cu onestitate pacatele subtile pe care le toleram in vietile noastre astfel incat sa umblam mai umili inaintea lui Dumnezeu si cu respect fata de necredinciosii fata de care avem asa un duh de judecata. Acest scop va fi atins in masura in care noi toti, inclusiv eu, ne examinam cu rugaciune si sinceritate inimile si vietile inaintea lui Dumnezeu, cerandu-I sa ne arate pacatele noastre subtile. Sper ca deja ati facut acest lucru la sfarsitul capitolelor 7, 8 si 9, si ca veti continua si in capitolele care urmeaza.

Daca pana in acest punct esti cu totul descurajat de pacatul tau, amintes­te‑ti evanghelia. Chiar daca ascultarea ta de legea lui Dumnezeu este imperfecta si cu pete, ascultarea lui Cristos este desavarsita si completa. Si Dumnezeu nu doar ca ti-a ierat pacatele (atat cele subtile cat si acele nu chiar asa subtile) ci ti-a si socotit tie, ti-a creditat tie ascultarea fara pata a lui Cristos. Dumnezeu vrea sa lucreze in tine si cu tine pentru confruntarea pacatului, dar El o face fiind Tatal tau, nu Judecatorul tau.

Daca nu te-a atins nimic din aceste patru capitole, ar trebui sa le parcurgi inca odata. In timp ce poate nu esti ispitit spre ingrjorare, frustrare sau nemultumire, esti sigur ca nu-ti lipseste intr-o oarecare masura evlavia? Este viata ta focalizata in intregime pe Dumnezeu, astfel incat privesti intreaga viata din aceasta perspectiva? Dar cu recunostinta cum stai? Ii multumesti lui Dumnezeu intotdeauna si pentru toate lucrurile, si Ii multumesti chiar si in circumstantele dificile prin care treci?

Sper ca pana acum fiecare din noi a inteles ca avem unele pacate “respectabile,” poate atitudini si actiuni pe care nu le-am considerat pacate si n‑am realizat seriozitatea lor. Daca te-ai simtit intr-o oarecare masura umilit si daca inima ta s-a mai inmuiat, atunci esti intr-o postura buna de a merge mai departe, fiindca pacatele la care vom privi de acum inainte vor fi probabil mai “urate” decat cele examinate pana acum.

CITESTE TOATA CARTEA AICI

522481_504564872914394_1414826471_n

//

Read Full Post »

11208_472396249480761_781712571_nPACATE RESPECTABILE

CONFRUNTAREA PACATELOR PE CARE LE TOLERAM

 

de Jerry Bridges

TRADUCEREA: MIHAI DAMIAN, 2009

Capitolul 9

Nemultumirea

Ingrijorarea este o nesiguranta plina de teama in legatura cu viitorul, fie pe termen scurt (ca in zborurile mele cu avionul) fie pe termen lung, ca de exemplu in cazul pierderii unui loc de munca. Frustrarea este de obicei rezultatul unui eveniment imediat care mi-a blocat planurile sau dorintele. Nemultumirea, subiectul prezentului capitol, vine deseori din circumstante neplacute de care ne izbim mereu si pe care nu le putem schimba.

Inainte, insa, de a intra in subiect vreau sa recunosc ca exista o nemultumire care este legitima. Fiecare dintre noi ar trebui sa fie, intr-o anumita masura, nemultumit de nivelul cresterii sale spirituale. Daca nu avem aceasta nemultumire, ne oprim din crestere. Mai exista si ceea ce s-ar putea numi o nemultumire profetica fata de nedreptate si alte rele din societate, cuplata cu dorinta de a vedea o schimbare pozitiva. Subiectul acestui capitol este nemultu­mirea pacatoasa care afecteaza negativ relatia noastra cu Dumnezeu.

De fapt, cele mai frecvente atentionari din Scriptura referitoare la nemultumire se refera la bani si avutii, insa in acest capitol doresc sa abordez o forma de nemultumire si mai raspandita intre crestinii dedicati, o atitudine care poate fi declansata de situatii persistente, cateodata imposibil de schimbat, care ne pun credinta la incercare.

Iata cateva exemple de astfel de situatii:

 ·         Un loc de munca unde nu suntem impliniti sau unde castigam putin

·         Lipsa unui partener de viata in floarea varstei sau ulterior

·         Incapacitatea de a naste copii

·         O casnicie nefericita

·         Dizabilitati fizice

·         Stare de sanatate precara

 Sunt sigur ca sunt si alte circumstante dureroase pe care nu le-am cuprins in aceasta lista. Insa indiferent care ar fi acestea, adevarurile enuntate in acest capitol se aplica tuturor acestor situatii.

Pe langa aceaste circumstante cu adevarat dureroase, cauza nemultumirii noastre poate fi adeseori triviala. Eu nu sunt priceput la chestiuni administrative, asa ca daca sunt supus mult timp la astfel de probleme ma simt stresat si sunt ispitit sa fiu nemultumit. Evident, necesitatea de a ma ocupa cu detalii administrative este o nimica-toata comparata cu situatiile insirate mai sus. Insa am mentionat-o pentru a scoate in evidenta ca indiferent cat de bune ar fi circumstantele in care ne gasim, vorbing in general, exista totusi cate un lucru marunt care ne poate produce nemultumire.

Nu sunt strain de unele din aceste stari foarte dificile. Aveam aproape treizeci si patru de ani cand m-am casatorit, deci am gustat putin din singuratatea vietii de adult. Chiar si dupa aceea m-am luptat cu o anumita nemultumire la meciurile de fotbal sau baschet ale fiului nostru cand vedeam ca sunt cu cel putin zece ani mai in varsta decat ceilalti parinti care asistau la meci. Si apoi mai am si niste dizabilitati fizice. Toata viata am suferit de probleme de vedere si de auz, pentru care nu exista tratament. N-am putut sa joc baseball ca ceilalti copii. Si astazi, desi sunt mai in varsta, aceste dizabilitati de totdeauna ma deranjeaza, ca sa nu spun ca-mi fac viata dificila.

N-am intentia ca acest ultim paragraf sa sune ca si cand mi-as plange de mila. Sunt gata sa recunosc ca circumstantele cu care ma confrunt eu sunt minore in comparatie cu ale altor credinciosi. Insa vreau sa stiti ca daca va luptati cu nemultimiri, sunt si eu alaturi de voi. Poate imprejurarile voastre sunt mai dificile ca ale mele toate, insa adevarul este faptul de a fi sau de a nu fi multumiti tine mai mult de raspunsul nostru in fata imprejurarilor vietii decat de gradul lor de dificultate.

Oricare ar fi situatia care ne provoaca nemultumirea, si oricat de severa ar fi ea, trebuie sa recunoastem ca nemultumirea este pacat. Aceasta afirmatie ar putea surprinde pe multi. Suntem atat de obisnuiti sa raspundem in fata imprejurarilor dificile cu ingrijorare, frustrare sau nemultumire incat le consideram reactii normale la diferitele vicistitudini ale vietii. Insa daca ne vine sa gandim astfel, asta nu dovedeste decat ca aceste pacate sunt  foarte subtile si ca ne este foarte usor sa le consideram acceptabile. Cand nu realizam insa ca acest mod de raspuns este un pacat, nu ne deosebim cu nimic de necredinciosii care nu-L includ defel pe Dumnezeu in ecuatia vietii lor. Si am ajuns iarasi la lipsa evlaviei drept cauza de temelie a tuturor celorlalte pacate.

Scopul primordial al acestei carti este acela de a ne ajuta sa confruntam prezenta acestor multor pacate subtile in noi si sa recunoastem faptul ca intr-o mare masura ele ne-au ajuns acceptabile. Le toleram in noi fara sa ne deranjeze prea mult. Asta le face si mai periculoase fiindca, pe langa pacatul in sine ele pot deschide usa inimii noastre catre alte pacate mai mari. Nemultumirea, de exemplu, poate duce foarte lesne la resentiment si amaraciune fata de Dumnezeu si de alti oameni.

Al doilea scop al acestei carti este acela de a sugera cai de a confrunta aceste pacate, chiar daca sectiunile care se ocupa de asta recunosc ca sunt scurte. Si veti vedea insa, trecand prin aceste capitole ca, pentru mine, calea principala de atac este folosirea versetelor potrivite din Scripturi. La urma urmei, in rugaciunea Sa de Mare Preot, Domnul Isus s-a rugat, “Sfinteste-i prin adevarul Tau: Cuvantul Tau este adevarul” (Ioan 17:17). In timp ce expresia “cuvantul adevarului” se refera in principal la evanghelie, ea include cu siguranta adevarul vointei morale a lui Dumnezeu din toata Scriptura cat si cuvintele de invatatura si incurajare care ne ajuta sa implinim aceasta vointa morala a Lui.

Am amintit deja Psalmul 139:16 ca fiind pasajul din Scriptura care ma ajuta in frustrari. Dar acelasi adevar al faptului ca Dumnezeu a randuit zilele noastre cu toate urcusurile si coborasurile lor, cu binecuvantarile si dezamagirile lor, ne poate ajuta (si pe mine ma ajuta) in imprejurarile care ne produc nemultumire. Indiferent de circumstantele tale, si si indiferent cat de dificile ar fi ele, adevarul este ca ele sunt randuite de Dumnezeu ca parte a planului Sau general pentru viata ta. Dumnezeu nu face nimic, sau nu permite nimic, fara un scop. Toate scopurile Sale, oricat de misterioase si de imprevizibile ne-ar putea parea noua, sunt toate pentru slava Sa si in cele din urma pentru binele nostru.

Iar pentru aceia dintre noi care se confrunta cu dizabilitati fizice, sau chiar cu problema infatisarii lor fizice, Psalmul 139:13 poate fi de folos. “Tu mi-ai intocmit rarunchii, Tu m-ai tesut in pantecele mamei mele.” Dumnezeu a format El Insusi ADN-ul si alti factori biologici care determina caracteristicile noastre fizice incat psalmistul poate spune, “Dumnezeu m-a format in pantecele mamei mele.” Este un adevar incredibil! Tu si eu suntem cum suntem din punct de vedere fizic pentru ca asa ne-a creat Dumnezeu. Iar El ne-a facut asa cum suntem fiindca asa putem implini cel mai bine planurile Sale cu noi. Pentru unii din cei cu dizabilitati fizice severe, acest plan pentru ei pare fara sens. Insa daca credem ca suntem ce suntem fiindca asa ne-a facut Dumnezeu, vom putea invata sa ne acceptam handicapul si sa credem ca Domnul il poate folosi pentru gloria Sa.

Psalmul 139:13 poate fi de ajutor acelora dintre noi care au parte de un anumit grad de limitari fizice. Sigur, el nu se refera la toate domeniile vietii, insa poti fi sigur ca in Biblie vei putea gasi alte texte specifice care se potrivesc circumstantelor tale individuale.

Cu mai multi ani in urma un prieten mi-a dat niste versuri scrise de Amy Carmichael, avand titlul “In acceptare gasesti pacea.” In primele patru strofe Amy zugraveste imaginea persoanei in suferinta care cauta pacea in uitare, in activitate febrila, in separare si retragere, si chiar in supunerea in fata inevitabilului. In cele din urma, in cea de-a cincea strofa, cel ce sufera gaseste usurare in aceste cuvinte:

 El a zis, “Voi accepta intristarea zdrobitoare

Pe care Dumnezeu maine

O va explica fiului Sau.”

Atunci tulburarea din adancul sau s-a potolit,

N-au fost degeaba cuvintele, nu degeaba:

Caci in acceptare gasesti pacea.[i]

 Un aspect de abordare a circumstantelor dezamagitoare neatins de Amy Carmichael este acela al resemnarii insotite deseori de ranchiuna, in cazul cand nu mai avem alta varianta. Ne putem resemna in fata circumstantelor care stim ca nu se mai schimba, pastrand insa in inimile noastre o nemultumire mocnita. Insa, asa cum a exprimat foarte bine Amy, nici in resemnare nici in supunere nu gasim pace, ci doar in acceptare.

Acceptarea inseamna ca tu accepti circumstantele prin care treci ca si cum vin de la Dumnezeu, crezand cu tarie ca El stie fara sa greseasca ceea ce este mai bine pentru tine, si ca in dragostea Sa El planifica doar ceea ce-ti este mai bine. Ajungand apoi la o stare de acceptare, poti sa-I ceri lui Dumnezeu sa-ti dea voie sa folosesti circumstantele dificile pentru a-L glorifica. In acest fel te-ai mutat de la atitudinea de victima la atitudinea de slujire. Incepi atunci sa intrebi, “Doamne, cum pot sa-mi folosesc dizabilitatea (sau orice alta circumstanta dificila) pentru a Te servi pe Tine si a Te glorifica?”

Poate intrebi, “Dar n-ar trebui oare sa ma rog pentru vindecare fizica sau pentru usurarea altor situatii dureroase?” Da, suntem invitati sa ne rugam pentru astfel de situatii, dar trebui sa o facem intotdeauna cu convigerea ferma ca Tatal nostru din ceruri, infinit de intelept si de iubitor, stie ce este mai bine pentru noi, si cu disponibilitatea sa acceptam raspunsul Sau pentru noi.

Dupa moartea primei mele sotii, un prieten mi-a trimis un mesaj cu urmatorul citat dintr-un autor necunoscut:

 Doamne, sunt dispus

Sa primesc ce-mi dai,

Sa-mi lipseasca ceea ce-mi opresti,

Sa renunt la ceea ce Tu-mi iei.

 Evident, la acel moment, gandul de a nu ma mania pe Dumnezeu ca mi-a luat sotia era potrivit pentru mine. Dar daca ar fi sa ajungi complet handicapat printr-un accident nefericit, vei putea oare sa spui, “Doamne, sunt gata sa accept aceasta dezabilitate invalidanta pe care Tu mi-ai dat-o”? Sau daca esti singur, fara perspectiva casatoriei, ai fi gata oare sa spui, “Doamne, sunt dispus sa fiu lipsit de ceea ce Tu nu mi-ai oferit”?

In urma cu cativa ani, am avut parte de o dezamagire zdrobitoare si umilitoare. Pe atunci nu cunosteam strofa anonima de mai sus, dar cunosteam Iov 1:21: “[Iov] a zis: “Gol am iesit din pantecele mamei mele, si gol ma voi intoarce in sanul pamantului. Domnul a dat, si Domnul a luat, binecuvantat fie Numele Domnului!” In dimineata urmatoare, am ingenuncheat inaintea Domnului si am zis, “Doamne, Tu ai dat si Tu ai luat inapoi; binecuvantat sa fie Numele Tau.” Prin acel text din Scriptura si prin acea rugaciune, Dumnezeu m-a facut in stare sa renunt la ceea ce El imi luase. N-am stiut atunci ca acea experienta era doar un antrenament pentru provocarea cu mult mai mare de mai tarziu, cand aveam sa-mi iau ramas bun de la sotia mea.

Observati ca in acest capitol, ca si in cel precedent, exista o tema care se repeta. Aceasta tema este importanta unei increderi neclatinate in suverantitatea, intelepciunea si bunatatea lui Dumnezeu in toate circumstantele vietii noastre[ii] Indiferent daca aceste circumstante sunt pe termen scurt sau pe termen lung, capacitatea noastra de a le raspunde intr-un mod care sa-L onoreze pe Dumnezeu si care sa-I placa lui Dumnezeu depinde de capacitatea si disponibilitatea noastra de a-i aduce Lui aceste lucruri, ca El sa se ocupe de ele. Si trebuie sa facem acest lucru prin credinta; adica, trebuie sa credem ca ceea ce ne descopera Biblia in legatura cu aceste atribute ale lui Dumnezeu este foarte adevarat si ca Dumnezeu a adus sau a ingaduit aceste circumstante in vietile noastre cu scopul ca El sa fie onorat si pentru binele nostru suprem.

In final, inteleg ca ocupandu-ne de subiectul nemultumirii am atins probabil si unele puncte sensibile. Poate pe unii i-a deranjat cand am pus peste nemultumire eticheta de “pacat.” Poate ai spus in tine insuti, Ei, daca el ar sti situatia mea, n-ar mai fi atat de slobod la gura si gata sa-mi tina predici. Este adevarat, nu stiu situatia ta exacta, dar scriu ca unul care s-a luptat si el cu multa nemultumire, si a incercat s-o biruiasca prin adevarurile aratate in acest capitol. Fie ca noi toti, cu ajutorul Duhului Sfant, sa ne schimbam atitudinea negativa de nemultumire intr-o atitudine pozitiva de slujire si de folosire a circumstantelor dificile pe care le-a ingaduit Dumnezeu peste noi in asa fel incat El sa fie glorificat in toate.

    CAPITOLUL 9: Nemulţumirea

 [i] Din poemul “In Acceptance Lieth Peace,” pag.293 în Mountain Breezes de Amy Carmichael. Drept de copyright 1999 de către Dohnavur Fellowship, şi publicată de CLC Publications, Fort Washington, PA. Toate drepturile rezervate. Folosită cu permisiune.

[ii] M-am ocupat mai în detaliu de aceste atribute ale lui Dumnezeu în cartea mea Trusting God: When Life Hurts (NavPress).

CITESTE TOATA CARTEA AICI

487558_10151260597602322_2073358825_n

//

Read Full Post »

18515_413015518793101_1349629297_n

PACATE RESPECTABILE

CONFRUNTAREA PACATELOR PE CARE LE TOLERAM

 

de Jerry Bridges

TRADUCEREA: MIHAI DAMIAN, 2009

Capitolul 8

Ingrijorarea si frustrarea

De multe ori viata este dificila, iar uneori este chiar dureroasa. Daca mi se strica masina la mijlocul unei calatorii intr-o vacanta, este dificil. Daca sufar un accident si raman infirm permanent, este dificil. Si evident exista diferite grade de dificultate si, intr‑o anumita masura, de durere. Dificultati apar mai ales in activitatile si responsabilitatile obisnuite ale vietii, in timp ce durerea este generata in general de evenimente mai deosebite. De aceea, in acest capitol ne vom indrepta atentia spre dificultatile vietii obisnuite si de raspunsul nostru in fata acestor dificultati de prea multe ori in forma framantarii (ingrijorarii) si frustrarii.

 INGRIJORAREA

In urma cu cativa ani am studiat la rand tot Noul Testament, cautand situatiile unde ni se prezinta, la nivel de invatatura sau la nivel de exemplu, diferite trasaturi de caracter crestine. Am gasit douazeci-si-sapte astfel de trasaturi. Cred ca nu surprinde faptul ca dintre toate dragostea este amintita de cele mai multe ori, cam de cincizeci. Surprinde poate faptul ca smerenia urmeaza de aproape pe locul al doilea, cu patruzeci de aparitii. Insa ceea ce m-a susprins cu adevarat este ca increderea in Dumnezeu in orice circumstanta este pe locul al treilea, cu vreo treisprezece aparitii.

Opusul increderii in Dumnezeu este sau ingrijorarea sau frustrarea, si Domnul Isus a avut multe lucruri de spus despre ingrijorari. Cel mai cunoscut pasaj in care Domnul Isus vorbeste despre acest subiect este in Matei 6:25-34, unde El foloseste cuvantul framantare sau ingrijorare de sase ori. Nu trebuie sa ne ingrijoram despre ce vom manca, ce vom bea, cu ce ne vom imbraca, sau chiar in legatura cu circumstantele necunoscute ale zilei de maine. O alta expresie folosita de Isus in legatura cu ingrijorarea este“Nu te teme” sau, cum apare in alte parti, “Sa nu va temeti” (vezi, de exemplu, Matei 10:31; Luca 12:7). Pavel reia acest sfat in legatura cu ingrijorarea in Filipeni 4:6, “Nu va ingrijorati de nimic.” Iar Petru adauga indemnul sau, “Aruncati asupra Lui toate ingrijorarile voastre, caci El insusi ingrijeste de voi” (1 Petru 5:7).

Cand tu sau eu spunem cuiva, “Nu te ingrijora” sau “Nu te teme,” noi incercam sa incurajam acea persoana sau s-o sfatuim, sa-i fim de folos. Insa cand Domnul Isus (sau Pavel sau Petru, care au scris sub inspiratia divina) ne spune, “Nu va ingrijorati,” acest sfat are puterea unei porunci morale. Cu alte cuvinte, voia morala a lui Dumnezeu este sa nu ne ingrijoram. Sau, exprimat mai direct, ingrijorarea este pacat.

Ingrijorarea este pacat din doua motive. Mai intai, asa cum am mentionat deja, ingrijorarea este o lipsa a increderii in Dumnezeu. In pasajul din Matei 6:25-34, Domnul Isus spune ca daca Tatal nostru din ceruri poarta de grija pasarilor cerului si crinilor de pe camp, cum nu se va ingriji de nevoile noastre vremelnice? Iar Petru ne spune ca motivatia sau baza pentru care aruncam ingrijorarile noastre asupra lui Dumnezeu este datorita faptului ca el ingrijeste de noi. Astfel, cand ma ingrijorez eu de fapt cred ca Dumnezeu nu-mi poarta de grija si ca El nu ma va putea ajuta in situatia specifica ce m-a determinat sa ma ingrijorez.

Sa presupunem ca cineva pe care-l iubesti ti-ar spune, “Nu am incredere in tine. Nu cred ca ma iubesti, si nu cred ca-ti pasa de mine.” Ce jignire ar fi! Cu toate acestea, asta facem noi fata de Dumnezeu atunci cand ne ingrijoram.

Ingrijorarea este un pacat si prin faptul ca nu accepta providenta lui Dumnezeu in vietile noastre. Providenta lui Dumnezeu poate fi definita simplu ca orchestrarea de catre Dumnezeu a tuturor circumstantelor si evenimentelor din universul Sau pentru gloria Sa si pentru binele poporului Sau. Unii credinciosi au probleme in a accepta faptul ca Dumnezeu orchestreaza toate evenimentele si circumstantele, si chiar acei dintre noi care credem asta pierdem deseori din vedere acest adevar glorios. In schimb, ne focalizam mai degraba asupra cauzelor imediate ale ingrijorarii decat sa ne amintim ca aceste cauze imediate sunt sub controlul suveran al lui Dumnezeu.

Trebuie sa marturisesc ca ingrijorarea este una din ispitele cele mai persistente cu care ma confrunt. Nu ca as fi un fricos care se teme ca pica cerul pe el—chiar dimpotriva sunt foarte ingrijorat atunci cand zbor deasupra norilor, cu avionul, ceea ce fac in mod frecvent. Aproape de fiecare data cand calatoresc spre alt oras trebuie sa schimb avionul, si de multe ori primul zbor ajunge pe aeroport foarte aproape de limita timpului de decolare al celui de-al doilea avion. Sunt deci ispitit sa ma ingrijorez. Voi prinde al doilea avion spre orasul de destinatie? Si pentru ca de obicei sunt programat sa predic la cateva ore dupa sosire, este important sa prind avionul respectiv. (Evident, in decursul unei vieti, sau comparate cu problemele altora, asemenea chestiuni sunt minore, dar pentru mine atunci, in acel moment, sunt chestiuni de viata si de moarte).

Deci planul meu este sa sosesc la destinatie in timp util si sa ma instalez confortabil inainte de predica. Dar daca planul lui Dumnezeu este oare altul? Daca cumva planul lui Dumnezeu pentru mine este sa sosesc tarziu la acea intalnire, sau sa o ratez complet? (Am trecut prin amandoua aceste experiente). Voi ceda oare ispitei de a ma ingrijora, de a fierbe in suc propriu, sau voi crede ca Dumnezeu are controlul suveran asupra calatoriei mele si voi accepta planul Sau, oricare ar fi acesta? Luptandu-ma cu ingrijorarile in acest domeniu al vietii, am ajuns la concluzia ca ingrijorarea mea este provocata nu atat de neincrederea in Dumnezeu cat de greutatea de a ma supune si de a accepta cu bucurie planul Sau pentru mine.

Aveam tendinta sa gandesc, Doamne, este important sa ajung la timp si sa pot predica la acea intalnire. Oamenii ma asteapta, stiu ca eu sunt programat. Ce se va intampla oare daca nu ajung la timp? Insa am invatat sa imi spun, Doamne, de fapt nu sunt eu invitatul acolo, ci Tu. Daca nu doresti sa ajung acolo, e treaba Ta. Si tot treaba Ta este si ce vor face oamenii care stiu ca eu voi veni. Doamne Dumnezeule, accept programul Tau, planul Tau pentru aceasta situatie, oricare ar fi acest plan.

Mi-au fost de mare ajutor in a putea accepta voia providentiala a lui Dumnezeu, sau programul Sau, cum imi place sa-l numesc, scrierile lui John Newton, de care am amintit deja in capitolul 4. Intr-una din scrisorile sale catre un prieten, Newton a scris:

 [Unul din semnele maturitatii crestine pe care ar trebui sa le posede un credincios] este acceptarea fara discutie a voii Domnului bazata pe convingerea intelepciunii, sfinteniei, suveranitatii si bunatatii Sale… Cat timp vom ramane la acestea, vom fi scutiti de dezamagire. Vederile noastre limitate, scopurile si dorintele noastre marunte ar putea fi, si vor fi de multe ori trecute cu vederea; insa atunci se va implini scopul nostru major si calauzitor, ca voia lui Dumnezeu sa se faca. Ce bine ni se potriveste, atat ca fiinte create cat si ca pacatosi, sa ne supunem trimiterii si hotararii Facatorului nostru! si ce linistitor va fi pentru sufletul nostru sa ascultam! Nu ne gandim si trecem usor cu vederea aceasta mare realizare; suntem tentati sa ne fixam atentia asupra unor obiective secundare si asupra unor evenimente si instrumente imediate; uitand ca tot ce ni se intampla este in conformitate cu scopul Sau, si deci trebuie sa fie corect si bun in sine insusi, si va aduce pana la urma un rezultat bun. De aici rezulta nerabdarea, revolta, si nemultumirile ascunse, care nu doar ca sunt pacatoase, ci si chinuitoare; in timp ce, daca toate sunt in mana Lui, daca pana si perii capului ne sunt numarati; daca orice eveniment, mare sau mic, este sub directionarea providentei si scopului Sau; si daca El are in vedere un sfarsit intelept, sfant si bun pentru noi, subordonand si folosind tot ce ni se intampla spre atingerea acestui scop;—atunci n-am face nimic altceva, ci cu rabdare si umilinta ne-am lasa condusi cum vrea El, si vom astepta cu bucurie un sfarsit bun… cat de fericiti sunt acei care-i predau totul Lui, care vad mana Lui in fiecare intamplare si cred ca El poate alege pentru ei mai bine decat orice alegere a lor proprie![i]

 Acceptarea voii providentiale a lui Dumnezeu nu inseamna ca nu mai trebuie sa ne rugam in legatura cu rezultatul final. Porunca lui Pavel de a nu ne ingrijora este insotita de indemnul de a ne ruga in legatura cu toate situatiile care ne ispitesc sa ne ingrijoram (vezi Filipeni 4:6). Si Domnul Isus, in fata teribilei suferinte care-L astepta la cruce, care intrecea cu mult orice ingrijorare pe care am putea-o noi experimenta vreodata, s-a rugat, “Tata, daca este cu putinta, departeaza de la Mine paharul acesta” (Matei 26:39). Este deci potrivit sa cerem usurare si izbavire in orice imprejurare care ne provoaca ingrijorarea, insa intotdeauna trebuie sa facem acest lucru cu o atitudine de acceptare a vointei providentiale a lui Dumnezeu, oricare ar fi aceasta, cu increderea ca, oricare ar fi rezultatul, voia lui Dumnezeu este mai buna decat planurile si dorintele noastre.[ii]

Poate tu esti sau poate nu esti ispitit in aceeasi masura cu mine sa te ingrijorezi. Insa daca esti, poti oare sa recunosti tipurile de imprejurari care tind sa-ti produca ingrijorare? Te identifici cu mine in a te simti deranjat de voia providentiala a lui Dumnezeu cand ea este diferita de propriile tale planuri? Daca da, te incurajez sa memorizezi si sa te rogi in legatura cu cateva texte din Scriptura mentionate in acest capitol, in special in imprejurarile care mereu si mereu ai remarcat ca-ti provoaca ingrijorarea. Mai mult decat toate, cere-i lui Dumnezeu sa-ti dea puterea de a crede ca voia Sa providentiala in aceste imprejurari vine din infinita Sa intelepciune si bunatate, si ea vizeaza pana la urma binele tau. Apoi cere-i lui Dumnezeu o inima care se supune voii Sale providentiale atunci cand ea este contrara planurilor proprii.

 FRAMANTAREA

Framantarea este o forma a ingrijorarii. In timp ce unele traduceri ale lui Matei 6:25-34 vorbesc despre anxietate, alte traduceri folosesc termenul ingrijorare. Cu toate acestea, in folosirea curenta noi avem tendinta de a asocia framantarea mai mult cu circumstantele dificile sau dureroase de durata, pentru care se pare ca nu avem solutie. Acestea sunt acel soi de imprejurari care ne tin treji noaptea gandindu-ne ce sa facem, stiind in acelasi timp ca nu se poate face nimic.

De exemplu, am cativa prieteni care au copii bolnavi, copii adulti dar cu probleme mentale sau fizice; acesti copii mari sunt dependenti de parintii lor. Prietenii acestia se trezesc foarte usor noaptea si se framanta care va fi viitorul copiilor lor dupa ce ei amandoi vor muri. Chiar daca n-ar fi problema financiara, desi toti isi pun aceasta problema, ei tot se intreaba, Cine va ingriji de copilul meu?

Acestea sunt situatii intr-adevar dificile, si eu trebuie sa fiu foarte atent in acest punct fiindca personal n-am trecut prin astfel de situatii care par fara iesire. Nu vreau deci sa trec usor peste astfel de circumstante, insa daca dorim sa ramanem langa Scriptura nu avem de ales decat sa incercam sa facem ce ne spune ea. Astfel, Domnul Isus ne spune, “Nu va ingrijorati dar de ziua de maine” (Matei 6:34).

Noi avem promisiunile lui Dumnezeu si ajutorul Duhului Sfant care sa ne sprijineasca in aceste momente dificile. Recent un prieten, care trece printr-o astfel de situatie, mi-a atras atebntia asupra exprimarii din traducerea engleza “Phillips Modern English” a lui 1 Petru 5:7, care suna astfel, “Poti arunca intreaga greutate a ingrijorarilor tale asupra Lui, fiindca tu esti preocuparea Lui personala.” Desi versiunea Phillips este in general privita ca o parafraza, eu cred ca in aceasta exprimare el prinde cu acuratete intelesul textului. Domnul Isus spune ca Dumnezeu nu uita nici macar o singura vrabie (vezi Luca 12:6). Oare, atunci, nu este adevarat cu atat mai mult in legatura cu tine, copilul Sau, ca esti in adevar preocuparea Sa personala?

Este adevarat, cu toate acestea, ca de multe ori situatia de care ne izbim este mai proeminenta in mintea noastra decat promisiunile lui Dumnezeu. Astfel ni se pare dificil sa credem promisiunile. In acele momente, cuvintele spuse de un tata al carui fiu era indracit ma incurajeaza: “Cred Doamne; ajuta necredintei mele!” (Marcu 9:24). Exista o diferenta vasta intre necredinta incapatanata aratata de oamenii din cetatea de bastina a Domnului Isus, Nazaret (vezi Marcu 6:5-6), si credinta luptatoare a acestui tata. Dumnezeu onoreaza zbaterile si straduintele noastre, si Duhul ne va ajuta. Lucrul important este sa cautam sa‑L onoram pe Dumnezeu prin credinta noastra, chiar daca este slaba si sovaielnica, nu sa-L dezonoram prin necredinta.

FRUSTRAREA

Inrudit cu anxietatea si ingrijorarea este pacatul frustrarii. Daca ingrijorarea presupune frica, frustrarea inseamna de obicei sa fii deranjat sau chiar maniat cand ceva sau cineva iti blocheaza planurile. Poate ma grabesc sa tiparesc un document important din computer, iar imprimanta-mi tipareste doar aiureli. In loc sa cred ca se revolva si ca Dumnezeu are controlul suveran si asupra actiunilor computerului meu, si ca El poate are un scop in a permite sa se intample asta, eu ma simt frustrat. De fapt, acest fel de reactie isi are radacinile in lipsa mea de evlavie in acel moment, fiindca in acele clipe eu traiesc ca si cand Dumnezeu n-ar fi prezent in viata mea, cu toate circumstantele ei. Eu nu reusesc sa recunosc mana invizibila a lui Dumnezeu in spatele lucrurilor care-mi provoaca frustrarea. Sub tensiunea momentului, am tendinta nici sa nu ma mai gandesc la Dumnezeu. In schimb, ma concentrez in intregime asupra cauzei imediate a frustrarii mele.

Pasajul din Scriptura care m-a ajutat mult sa biruiesc frustrarea este Psalmul 139:16, care spune, “…in cartea Ta erau scrise toate zilele care-mi erau randuite, mai inainte de a fi fost vreuna din ele.” “Zilele care-mi erau randuite” nu se refera doar la lungimea vietii mele ci si la toate evenimentele si circumstantele fiecarei zile a vietii mele. Este un gand extraordinar de incurajator si mangaietor. Cand se intampla, deci, ceva ce-mi cauzeaza frustrare, imi spun in gand Psalmul 139:16 si apoi spun lui Dumnezeu, “Aceasta circumstanta este parte a planului Tau pentru mine in ziua de azi. Ajuta-ma sa raspund cu credinta si intr-un mod care sa Te onoreze acestei parti a voii Tale providentiale. Si apoi da‑mi intelepciunea sa stiu cum sa ma raportez la situatia care ma face sa ma simt frustrat.”

Remarcati ce resurse am folosit pentru a birui imprejurarile frustrante: versete potrivite din Scriptura si dependenta de Duhul Sfant exprimata prin rugaciune m-au facut in stare sa raspund intr-o maniera potrivita. Apoi ma rog sa primesc intelepciunea de a sti cum sa ma descurc in acea imprejurare. Fiindca, in ilustratia mea despre documentul care trebuia tiparit pe imprimanta, acest document trebuie tiparit pana la urma corect.

Imi este de folos sa-L intreb pe Dumnezeu daca este ceva ce trebuie sa invat, sau este ceva la care trebuie sa fiu mai atent. Cateodata Dumnezeu foloseste evenimente frustrante pentru a ne atrage atentia, sau pentru a ne impinge spre o zona in care avem nevoie de crestere. In orice caz, in viata noastra nu exista evenimente care sa nu vina pana la urma din mana invizibila a lui Dumnezeu, chiar daca ele se intampla in urma unei cauze vizibile.

Dati-mi voie sa recapitulez ce am spus sau am lasat sa se inteleaga in cursul acestui capitol. Atat ingrijorarea cat si frustrarea sunt pacate. Ele nu trebuie tratate cu usuratate sau etichetate ca reactii obisnuite pe care le avem la evenimentele dificile intr-o lume cazuta. Vi-l puteti inchipui pe Domnul Isus ingrijorat sau frustrat? Si tot ce nu seamana cu Isus in viata noastra este pacat. Fara indoiala, nu vom ajunge deplin liberi de toate framantarile si frustrarile in aceasta viata (nici nu ne asteptam la asta). Insa nu trebuie sa le acceptam niciodata ca fiind doar o chestiune de temperament, tot asa cum nu acceptam adulterul ca fiind o chestiune de temperament. Tineti minte ca desi framantarea si frustrarea nu sunt poate tot atat de grave ca adulterul, ele sunt totusi pacate. Si pacatul, fie el mic sau mare, este ceva serios in ochii unui Dumnezeu Sfant.

  [i] John Newton, Letters of John Newton (Carlisle, PA: The Banner of Truth Trust, 1960), 137.

[ii] Sunt constient că unii oameni sufera atacuri de ingrijorare extreme care sunt devastatoare şi dau naştere adesea la complicaţii fizice. Aceste cazuri au poate nevoie de ajutor profesional şi se situează dincolo de scopul acestei cărţi. Noi ne ocupăm aici de ceea ce s-ar putea numi îngrijorările vieţii obişnuite, de fiecare zi.

CITESTE TOATA CARTEA AICI

13028_507846625925128_535663131_n

//

Read Full Post »

150120_332214820181708_960324660_n

PACATE RESPECTABILE

CONFRUNTAREA PACATELOR PE CARE LE TOLERAM

 

de Jerry Bridges

TRADUCEREA: MIHAI DAMIAN, 2009

Capitolul 7

Lipsa evlaviei

Atunci cand vorbesc despre categorii specifice de pacate asa-zis acceptabile, un comentariu pe care-l aud mereu este acela ca la radacina tuturor acestora se afla mandria. Cred si eu ca mandria joaca un rol major in dezvoltarea si exprimarea pacatelor noastre subtile, insa cred ca exista un alt pacat mai principal, mai raspandit, si mai potrivit sa fie numit drept cauza a altora. Acesta este pacatul lipsei de evlavie, de care toti suntem vinovati intr-o masura mai mica sau mai mare.

Va surprinde aceasta afirmatie, sau poate chiar va jigneste? Noi nu ne gandim ca suntem lipsiti de evlavie. La urma urmelor, noi suntem crestini; nu suntem suntem atei sau ticalosi. Mergem la biserica, evitam pacatele scandaloase si traim o viata respectabila. In mintea noastra, oameni neevlaviosi sunt cei care traiesc o viata cu adevarat deplorabila. Deci cum sa zica cineva ca credinciosii sunt toti lipsiti de evlavie intr-o anumita masura?

Contrar a ceea ce gandim in mod obisnuit, lipsa de evlavie nu este tot una cu ticalosia. Cineva poate fi dragut, respectabil, la locul lui, si cu toate acestea sa fie neevlavios. Apostolul Pavel scrie in Romani 1:18, “Mania lui Dumnezeu se descopera din cer impotriva oricarei necinstiri a lui Dumnezeu si impotriva oricarei nelegiuiri a oamenilor.” Remarcati faptul ca Pavel face distinctie intre lipsa de evlavie (necinstirea lui Dumnezeu) si nelegiure. Lipsa evlaviei descrie o atitudine fata de Dumnezeu, in timp ce nelegiuirea se refera la pacatosenie in gandire, cuvinte sau fapte. Un ateu sau un om nereligios convins este in mod evident neevlavios, insa exista multi oameni neevlaviosi dintre cei care poseda o decenta morala, chiar daca spun ca cred in Dumnezeu.

Lipsa de evlavie poate fi definita ca o traire a vietii zilnice fara consideratie pentru Dumnezeu, fara sau cu foarte putina bagare de seama in legatura cu parerea lui Dumnezeu despre noi, cu voia Sa, cu slava Sa sau cu faptul ca depindem de El. Puteti vedea deci usor ca o persoana poate trai o viata respectabila si totusi sa-i lipseasca evlavia, in sensul ca Dumnezeu este de fapt irelevant in viata lui sau a ei. Ne izbim de astfel de oameni in fiecare zi in cursul activitatilor noastre cotidiene. Poate sunt prietenosi, amabili, gata sa ajute pe altii, insa Dumnezeu lipseste din gandul lor. Sau poate ca participa pret de un ceas sau doua in fiecare saptamana la serviciile din adunare, insa traiesc restul timpului ca si cum Dumnezeu n-ar exista. Nu sunt oameni rai, dar sunt neevlaviosi.

Acum, partea trista este ca multi dintre noi, credinciosii, ne traim vietile gandind foarte putin sau chiar deloc la Dumnezeu. Poate ca citim in Biblie sau ne rugam cateva minute la inceputul fiecarei zile, dar apoi ne adancim in activitatile zilei si traim in mare parte ca si cand Dumnezeu n-ar exista. Rar de tot ne gandim ca depindem de Dumnezeu si ca raspundem in fata Lui. Trec ore intregi in care nu ne amintim deloc de Dumnezeu. In sensul acesta, nu ne deosebim cu nimic de vecinul nostru dragut, decent, dar necredincios. Dumnezeu lipseste cu desavar­sire din gandurile lui si este doar rareori in gandul nostru.

Nimeni nu poate citi cu atentie Noul Testament fara sa-si dea seama cat de departe suntem de trairea dupa standardul biblic de evlavie. Am amintit mai sus despre faptul ca ne amitim foarte rar ca depindem de Dumnezeu. In legatura cu asta, sa luam aminte la cuvintele lui Iacov:

 Ascultati, acum, voi care ziceti: “Astazi sau maine ne vom duce in cutare cetate, vom sta acolo un an, vom face negustorie si vom castiga!” Si nu stiti ce va aduce ziua de maine! Caci ce este viata voastra? Nu sunteti decat un abur care se arata putintel si apoi piere. Voi, dimpotriva, ar trebui sa ziceti: “Daca va vrea Domnul, vom trai si vom face cutare sau cutare lucru” (Iacov 4:13-15).

 Iacov nu-i condamna pe acesti oameni ca fac planuri sau ca planuiesc sa deschida o afacere si sa castige. Ceea ce condamna el este ca in planurile lor ei nu recunosc ca depind de Dumnezeu. Noi facem planuri tot timpul. De fapt, n-am putea trai si nu ne-am putea indeplini nici cele mai marunte activitati zilnice fara o anumita planificare. Insa de atat de multe ori actionam ca oamenii carora li se adreseaza Iacov. Ca si ei, si noi ne intocmim planurile fara sa recunoastem completa dependenta de Dumnezeu in a le duce la indeplinire. Aceasta este una din manifestarile lipsei de evlavie.

In acelasi fel, noi ne gandim doar uneori ca vom da socoteala lui Dumnezeu si ca suntem responsabili sa traim dupa voia Sa morala care ne este descoperita in Scriptura. Nu ca am trai o viata de pacat evidenta, ci doar ca ne gandim rar de tot la voia lui Dumnezeu si, de cele mai multe ori, suntem multumiti sa evitam pacatele batatoare la ochi. Totusi Pavel a scris credinciosilor din Colose:

 Nu incetam sa ne rugam pentru voi, si sa cerem sa va umpleti de cunostinta voiei Lui, in orice fel de intelepciune si pricepere duhovniceasca; pentru ca astfel sa va purtati intr-un chip vrednic de Domnul, ca sa-I fiti placuti in orice lucru, aducand roade in tot felul de fapte bune, si crescand in cunostinta lui Dumnezeu (Coloseni 1:9-10).

 Remarcati cat de centrata pe Dumnezeu este rugaciunea aceasta? Pavel dorea ca ascultatori sai sa fie plini de cunoasterea voii lui Dumnezeu—adica de voia Sa morala. El dorea ca ei sa traiasca vieti vrednice de Dumnezeu si placute in toate Lui, si se roaga pentru asta. Este o rugaciune centrata in Dumnezeu. Pavel le dorea Colosenilor sa fie oameni evlaviosi.

Tineti minte, credinciosii din Colose nu erau super-credinciosi; ei erau oameni obisnuiti ca mine si ca tine, traind vieti obisnuite in mijlocul unei culturi cu mult mai pacatoase decat cea de astazi. Cu toate acestea Pavel asteapta de la ei si se roaga ca ei sa traiasca vieti de evlavie.

Exista o diferenta intre rugaciunea lui Pavel pentru Coloseni si rugaciunile pe care le facem noi pentru noi insine, pentru familiile noastre si prietenii nostri? Se vede in rugaciunea noastra preocuparea dupa voia lui Dumnezeu si slava lui Dumnezeu, si dorinta ca vietile noastre sa fie placute lui Dumnezeu? Sau sunt rugaciunile noastre un fel de lista de cereri pe care I-o prezentam Domnului, cerandu-I sa rezolve nevoile financiare si de sanatate ale familiei noastre si ale prietenilor. Fireste, nu este nimic gresit in a aduce aceste nevoi trecatoare in fata lui Dumnezeu. De fapt, acesta este unul din modurile in care ne dam seama de dependenta noastra zilnica de El. Insa daca numai pentru asa ceva ne rugam, atunci Il tratam pe Dumnezeu ca pe un “servitor divin.” Rugaciunile noastre sunt centrate indeosebi pe noi si pe alti oameni, in loc sa fie centrate pe Dumnezeu, si in sensul acesta noi suntem neevlaviosi intr-o oarecare masura.

Pavel ne spune ca intreaga viata trebuie traita in prezenta lui Dumnezeu si fiind atenti sa fim pe placul Sau. Remarcati, de exemplu, ce-i sfatuieste pe robii din biserica din Colose (e foarte probabil ca marea parte din adunare sa fi fost robi) in legatura cu felul in care trebuie sa-si slujeasca stapanii, dupa cum se cuvine:

 Robilor, ascultati in toate lucrurile pe stapanii vostri pamantesti; nu numai cand sunteti sub ochii lor, ca cei ce cauta sa placa oamenilor, ci cu curatie de inima, ca unii care va temeti de Domnul. Orice faceti, sa faceti din toata inima, ca pentru Domnul, nu ca pentru oameni, ca unii care stiti ca veti primi de la Domnul rasplata mostenirii. Voi slujiti Domnului Cristos (Coloseni 3:22-24).

 Sfatul sau de a lucra “din toata inima, ca pentru Domnul, nu ca pentru oameni” (vers.23) constituie un principiu dupa care noi ar trebui sa ne straduim sa traim cu evlavie in contextul propriu, al vocatiei sau profesiunii pe care o avem. Cati credinciosi, insa, se straduie sa traiasca dupa acest principiu in viata lor de zi cu zi? Oare nu ne privim meseria la fel cum o privesc colegii nostri necredincisi, care lucreaza doar pentru ei insisi, pentru promovarea proprie si pentru un salariu mai mare, fara sa se gandesca deloc sa fie placuti lui Dumnezeu?

Sau sa ne gandim la biserica din Corint, care, asa cum am vazut deja, era intr-o mare neoranduiala. Si totusi Pavel le scrie, “Deci, fie ca mancati, fie ca beti, fie ca faceti altceva: sa faceti totul pentru slava lui Dumnezeu” (1 Corinteni 10:31). Cuvantul totul din aceasta fraza include orice activitate din orice zi. Nu trebuie doar sa mancam pentru slava lui Dumnezeu, ci trebuie sa si conducem masina pentru slava lui Dumnezeu, trebuie sa facem cumparaturile zilnice tot pentru slava lui Dumnezeu si trebuie sa ne relationam pe plan social cu altii pentru slava lui Dumnezeu. Orice facem trebuie facut pentru slava lui Dumnezeu. Aceasta este caracteristica unui om evlavios.

Dar ce inseamna oare sa facem totul pentru slava lui Dumnezeu? Inseamna ca eu mananc si conduc si imi fac cumparaturile si ma implic in relatiile mele sociale cu un scop dublu. Mai intai, doresc tot ce fac sa fie placut Domnului. Doresc sa fie Dumnezeu multumit de felul cum imi indeplinesc obligatiile obisnuite de zi cu zi. Deci eu ma rog in perspectiva pentru ziua care-mi sta in fata, cerand ca Duhul Sfant sa-mi conduca gandurile, cuvintele si actiunile astfel incat ele sa fie placute lui Dumnezeu.

In al doilea rand, a face totul pentru slava lui Dumnezeu inseamna ca eu am dorinta ca toate activitatile mele din zi sa-L onoreze pe Dumnezeu inaintea altora. Isus a spus, “Tot asa sa lumineze si lumina voastra inaintea oamenilor, ca ei sa vada faptele voastre bune, si sa slaveasca pe Tatal vostru, care este in ceruri” (Matei 5:16). Prin contrast, Pavel scrie iudeilor din Roma, care aveau o neprihanire a lor proprie, “Tu, care te falesti cu Legea, necinstesti pe Dumnezeu prin calcarea acestei Legi? Caci, “din pricina voastra este hulit Numele lui Dumnezeu intre Neamuri”, dupa cum este scris” (Romani 2:23-24). Gandeste-te in felul urmator: Daca toti cei cu care intri in legatura intr-o zi obisnuita ar sti ca tu crezi in Cristos ca Mantuitor si Domn, oare cuvintele si actiunile tale L-ar glorifica pe El in fata ochilor lor? Sau poate ai fi ca acel tata despre care unul din copiii lui a zis, “Daca Dumnezeu este ca tatal meu, nu vreau sa am nimic de a face cu un asa Dumnezeu”?

Nadajduiesc ca intre noi nu sunt multi de felul acestui tata care si-a tratat copiii atat de urat incat comportamentul sau a fost o blasfemie la adresa lui Dumnezeu. Insa cat mergem noi de departe in directia pozitiva de a cauta sa-L glorificam pe Dumnezeu in fata oamenilor? Urmarim, in mod constient si cu rugaciune, slava Sa in tot ce spunem si facem chiar in cele mai obisnuite activitati din zi? Sau ne implicam in aceste activitati amintindu-ne doar foarte putin sau chiar deloc de Dumnezeu?

Un indicator si mai clar al tendintei noastre de a fi neevlaviosi este dorinta noastra aproape inexistenta de dezvoltare a unei relatii intime cu Dumnezeu. Psalmistul a scris, “Cum doreste un cerb izvoarele de apa, asa Te doreste sufletul meu pe Tine, Dumnezeule! Sufletul meu inseteaza dupa Dumnezeu, dupa Dumnezeul cel viu; cand ma voi duce si ma voi arata inaintea lui Dumnezeu?” (Psalmul 42:1-2).

Si textul acesta nu este un text izolat. In Psalmul 63:1, David vorbeste despre faptul ca sufletul ii inseteaza dupa Dumnezeu si-L cauta cu ardoare. In Psalmul 27:4, el doreste sa locuiasca in prezenta Domnului, ca sa priveasca frumusetea Domnului. Acestea erau dorintele oamenilor evlaviosi de altadata. Totusi putini dintre noi astazi impartasim aceste dorinte. Cineva poate fi moral si integru, sau chiar prins in slujirea crestina, dar cu toate acestea sa aiba o dorinta foarte slaba sau chiar inexistenta dupa o relatie intima cu Dumnezeu. Acesta este un indicator al lipsei de evlavie.

Pentru omul evlavios, Dumnezeu este centrul si tinta vietii. Fiecare circumstanta si fiecare activitate din viata, in domeniul lucrurilor trecatoare sau al celor spirituale, este privita prin lentila faptului de a fi centrata in Dumnezeu sau nu. Cu toate acestea, o astfel de viata centrata in Dumnezeu poate fi dezvoltata doar in contextul unei relatii intime in continua crestere cu Dumnezeu. Nimeni nu va dori cu adevarat sa-I placa lui Dumnezeu sau sa-L glorifice fara a avea o astfel de relatie.

Daca ai urmarit rationamentul meu de pana aici, ai putut vedea ca nici un crestin nu are o evlavie desavarsita, si in masura in care nu suntem deplin evlaviosi va exista in noi o anumita doza de neevlavie. Intrebarea pe care ar trebui sa ne-o punem cu sinceritate si umilinta este urmatoarea, In ce masura sunt eu neevlavios? Cat din viata mea traiesc eu fara a ma gandi la Dumnezeu? Cat de multe din activitatile mele zilnice sunt desfasurate fara nici un fel de consultare cu Dumnezeu?

Evlavia desavarsita si lipsa totala a evlaviei sunt capetele opuse ale unei linii continue. Fiecare din noi se gaseste undeva intre cele doua extreme. Singura persoana care a trait o viata de evlavie desavarsita a fost Domnul Isus. Si probabil nici un credincios adevarat nu traieste la capatul opus, al neevlaviei batatoare la ochi. Insa unde ne gasim in acest spectru? In timp ce meditezi la viata ta, aminteste-ti ca nu vorbim despre o comportare neprihanita in contrast cu o comportare rea si pacatoasa. Vorbim despre trairea intregii vieti ca si cum Dumnezeu ar fi relevant sau irelevant. Studiu dupa studiu realizat in societatea noastra ne informeaza ca intre valorile si stilurile de viata ale crestinilor si necrestinilor exista putina diferenta. De ce asa? Cu siguranta din aceste studii se vede ca traim o parte asa de mare a vietii noastre de zi cu zi gandind putin sau deloc la voia lui Dumnezeu, sau la cum am putea sa-I facem pe plac sau sa-L glorificam. Nu ca L-am scoate deliberat pe Dumnezeu din gandurile noastre. Doar Il ignoram. Ne gandim rar la El si la voia Lui.

Am spus la inceputul acestui capitol ca eu cred ca pacatul de temelie al omului este lipsa evlaviei, un pacat care sta la radacina tuturor, chiar mai mult decat mandria. Ganditi-va de exemplu ce s-ar intampla cu mandria noastra daca am trai orice zi constientizand ca tot ce suntem, tot ce avem, si tot ce realizam este doar prin harul lui Dumnezeu. Eu si sotia discutam intr-o zi despre doua persoane, de altfel foarte dragute si decente, dar care traiesc pe fata vieti imorale si le si place cum traiesc. Dar imediat i-am amintit sotiei si mie insumi ca pe noi “ne-a pazit Dumnezeu.” Mandria auto-neprihanirii, unul din cele mai raspandite din pacatele noastre asa-zis acceptabile, este produsul direct al unei gandiri neevlavioase.

Pacatele limbii, cum sunt barfa, sarcasmul, si cuvintele rostite fara dragoste catre sau despre alta persoana, nu pot inflori in omul care e constient ca Dumnezeu aude fiecare cuvant pe care-l spunem. Pacatuim cu limba pentru ca suntem neevlaviosi intr-o anumita masura. Nu ne gandim sa traim fiecare moment al vietii in prezenta Dumnezeului care vede tot si aude tot.

Cred ca si toate celelalte “pacate acceptabile” isi au pana la urma radacina in acest pacat al lipsei de evlavie. Daca folosim drept ilustratie imaginea unui copac, ne putem gandi ca toate pacatele noastre, mari si mici, se trag din trunchiul mandriei. Insa ceea ce sustine viata trunchiului este sistemul de radacini, in cazul nostru radacina neevlaviei. Neevlavia este pana la urma cea care da nastere pacatelor noastre mai vizibile.

Daca modurile rele de gandire sunt pentru noi o banalitate, cum ne putem ocupa de acest pacat? Cum putem deveni mai evlaviosi in viata de fiecare zi? Pavel ii scrie lui Timotei, “Cauta sa fii evlavios” sau “Antreneaza-te sa fii evlavios” (1 Timotei 4:7). Cuvantul original pentru cauta vine din cultura atletica a acelor vremuri si se refera la antrenamentul pe care-l faceau atletii zilnic pentru a se pregati sa participe in concursurile atletice. Intre altele, acest termen implica dedicare, consistenta si disciplina in antrenament.

Pavel a dorit ca Timotei, si toti credinciosii din toate vremile, sa fie tot asa de dedicati in a creste in evlavie, si tot asa de plini de hotarare in a o urmari, ca atletii acelor vremuri care concurau pentru un premiu vremelnic, pentru o cununa care se vestejea. Dar mie mi-e teama ca cei mai multi crestini sunt preocupati foarte putin sau deloc de cresterea in evlavie.

Nu pot sa nu fac o comparatie intre dorinta noastra atat de anemica dupa evlavie si atitudinea tinerilor din orasul nostru care au dormit o noapte intrega in zapada la intrarea unui magazin de electronice. Au dorit sa fie siguri ca apuca sa cumpere un nou joc electronic in editie limitata. Un tanar venise de la 9:30 seara pentru a fi primul la deschiderea magazinului in dimineata urmatoare la ora 8. Ar fi avut vreunul din noi o astfel de ravna pentru evlavie?

Scopul nostru in urmarirea evlaviei ar trebui sa fie acela de a creste mai mult in constientizarea faptului ca orice moment din viata noastra il traim in prezenta lui Dumnezeu; ca dam socoteala in fata Lui si suntem dependenti de El. Acest scop va include o dorinta tot mai mare de a-I fi pe plac in cele mai obisnuite activitati ale vietii.

Desigur, cresterea in evlavie trebuie sa inceapa cu recunoasterea nevoii de a creste in acest domeniu esential al vietii. Cred ca v-am aratat ca suntem cu totii, fara exceptie, intr-o masura mai mica sau mai mare, lipsiti de evlavie, prin faptul ca ne traim vietile fara sau cu foarte mica atentie la ce-I place lui Dumnezeu. Inca odata vreau sa subliniez ca poti sa fii fara probleme morale, si poti sa frecventezi regulat biserica, si totusi sa fii neevlavios daca nu gandesti doar rar de tot la Domnul.

Imi dau seama ca niste simple cuvinte tiparite pe o pagina de carte nu vor putea convinge pe cineva ca este vinovat sau vinovata intr-o masura mai mica sau mai mare de lipsa de evlavie. Nici trairea vietii de zi cu zi fara a gandi la Dumnezeu nu pare in ochii multora sa fie pacat. Tot ce va cer este sa meditati cu rugaciune la mesajul acestui capitol si sa va puneti cu sinceritate intrebarea: Cat din viata mea o traiesc fara a gandi deloc sau gandind numai foarte putin la Dumnezeu? Ce ai face tu diferit in diversele tale activitati daca ai dori sa faci totul spre slava lui Dumnezeu?

Fiindca lipsa evlaviei este atat de generala, ar fi bine sa identifici anumite domenii din viata unde ai tendinta sa traiesti fara sa-ti pese de Dumnezeu. Acestea ar putea fi serviciul tau, pasiunile tale, vizionarea sau practicarea unor sporturi, sau chiar conducerea masinii. Ar fi de folos sa memorezi versete din Scriptura la care sa meditezi si in legatura cu care sa te rogi; printre ele ar putea fi 1 Timotei 4:7-8; 1 Corinteni 10:31; Coloseni 1:9-10 si 3:23; de asemenea si Psalmul 42:1-2; 63:1 si 27:4.

Mai mult decat toate, roaga-te lui Dumnezeu sa te faca mai constient de faptul ca traiesti orice moment al vietii de fiecare zi sub ochiul Sau atoatevazator. Chiar daca tu nu-L bagi in seama, El te vede, te urmareste, stie tot ce faci, aude orice cuvant pe care-l rostesti si cunoaste orice gand din inima ta (vezi Psalmul 139:1-4). Dincolo de acestea, El iti cerceteaza si motivatia din spatele actiunilor sau cuvintelor tale.

In consecinta, sa fim cu toti cu luare aminte la voia Sa, dupa cum si El nu ne uita.

CITESTE TOATA CARTEA AICI

376945_333337480077537_461371374_n

//

Read Full Post »

« Newer Posts - Older Posts »

%d bloggers like this: