Feeds:
Posts
Comments

Posts Tagged ‘predica’

 

 

Ce sa faci când ești căzut la pământ ??
Asculta cu atenție !!

49.84 MB | 54:26

Read Full Post »

  1005499_654057617945272_725542403_n1957996_458968030964218_935759081704337320_n     Iubirea lui Dumnezeu

    “Atat de mult a iubit Dumnezeu lumea, ca a dat pe singurul Sau Fiu, pentru ca oricine crede in El sa nu piara, ci sa aiba viata vesnica” (Ioan 3.16).
U303336_318439014888848_1550120380_n
    Sunt cuvinte pe care multi dintre noi le cunosc pe dinafara, dar este interesant, este si foarte bine sa le cunoastem si pe dinauntru, adica sa le cunoastem si continutul ce-l au pentru sufletele noastre. Numai astfel – daca le cunoastem si pe dinauntru – vor fi cu adevarat folositoare pentru sufletele noastre. Iata de ce vom incerca acum sa intelegem continutul pe care il au aceste cuvinte.
    Din prima parte a acestui verset invatam ca Dumnezeu a dat lumii un dar mare, a dat pe singurul Lui Fiu. Din a doua parte a versetului invatam ca si noi avem fata de acest mare dar al lui Dumnezeu o mare indatorire si anume: sa primim, prin credinta, acest dar minunat al lui Dumnezeu, ca sa avem in El viata vesnica.
    Noi ne-am obisnuit mult cu iubirea lui Dumnezeu si nu ne mai pare un lucru neobisnuit descoperirea acestei iubiri a Lui. Niciunuia dintre pagani nu i-a trecut vreodata prin gand ca zeii, facuti dupa inchipuirea lor si carora se inchinau, I-ar iubi; dimpotriva, ei se temeau de zei si cautau sa le aduca jertfe pentru ca sa le potoleasca mania.
    Este cunoscuta intamplarea cu un om din vechime care a primit vizita unui prieten al sau, caruia ii spunea ca lui toate ii merg bine. Atunci prietenul i-a spus asa: “Daca astfel stau lucrurile, atunci sa stii ca zeii nu-ti sunt favorabili! Jertfeste-le numaidecat ceva de pret, la are tii foarte mult, daca vrei sa le potolesti mania!” El avea un inel scump, de mare pret; l-a aruncat in mare. A doua zi pescarii aduc un peste si, spre uimirea lor, gasesc in peste inelul aruncat in apa. Cand a vazut lucrul acesta, prietenul ce venise sa-l viziteze i-a spus: “Hotarat lucru ca zeii vor sa te piarda si, ca sa nu pier impreuna cu tine, plec numaidecat!” Iata dar, aceasta era gandirea oamenilor din vechime cu privire la legatura lor cu zeii ce-i aveau.
    Dar nici la poporul lui Dumnezeu, care avea si cunostea legea lui Dumnezeu, nu era cunoscuta dragostea lui Dumnezeu. Ei vorbeau despre sfintenia lui Dumnezeu, vorbeau despre dreptatea lui Dumnezeu, dar prea putin L-au cunoscut ca Tata care ii iubeste. In Vechiul Testament se vorbeste despre Dumnezeu ca Tata al orfanilor si al vaduvelor; aceasta insa mai mult in proroci si intr-un avant poetic, nu ca o stare permanenta de legatura intre oameni si intre Dumnezeu. Iata,prin urmare, greutati in intelegerea iubirii lui Dumnezeu fata de oameni.
    Dar poate ca viata oamenilor pe care Dumnezeu i-a iubit atat de mult indreptatea iubirea aceasta? Dupa cate citim in Cuvantul lui Dumnezeu (in epistola apostolului Pavel catre Romani 1) despre viata unor astfel de oameni, vedem ca mai degraba aceasta viata era de natura sa indeparteze dragostea lui Dumnezeu decat s-o apropie: “Fiindca, macar ca au cunoscut pe Dumnezeu, nu L-au proslavit ca Dumnezeu, nici nu I-au multumit, ci s-au dedat la gandiri desarte si inima lor fara pricepere s-a intunecat. S-au falit ca sunt intelepti si au schimbat slava Dumnezeului nemuritor intr-o icoana care seamana cu omul muritor, pasari, dobitoace cu patru picioare si taratoare… Fiindca n-au cautat sa pastreze pe Dumnezeu in cunostinta lor, Dumnezeu i-a lasat in voia mintii lor blestemate, ca sa faca lucruri neingaduite…” (versetele 21-23, 28).
    Iata starea oamenilor, stare care nu putea sa fie altfel decat era invatatura lor despre Dumnezeu. N-au pastrat cunostinta lor despre Dumnezeu; au schimbat slava Dumnezeului viu si adevarat cu faptura lui Dumnezeu. Au facut lucruri de necrezut; au inceput sa se inchine intr-o parte unui bou, in alta parte unei vaci si atunci viata lor s-a potrivit cu parerea lor. Deci nici viata lor nu era de natura sa indreptateasca dragostea lui Dumnezeu fata de oameni.
    Dar poate veti zice: Da, dar poporul lui Dumnezeu era mai bun in aceasta privinta. Tot apostolul Pavel ne spune, ca unul care ii cunostea mai bine: “Tu, care te numesti iudeu, care te rezemi pe o lege, care te lauzi cu Dumnezeul tau, care cunosti voia Lui, care stii sa faci deosebire intre lucruri, pentru ca tu este invatat de lege; tu, care te magulesti ca esti calauza orbilor, lumina celor ce sunt in intuneric, povatuitorul celor fara minte, invatatorul celor nestiutori, pentru ca in lege ai dreptarul cunostintei si al adevarului; tu, deci, care inveti pe altii, pe tine nu te inveti? Tu, care propovaduiesti “sa nu furi” furi? Tu, care zici: “sa nu preacurvesti”, preacurvesti? Tu, caruia ti-e scarba de idoli, le jefuiesti templele? Tu, care te falesti cu legea, necinstesti pe Dumnezeu prin calcarea legii? Caci “din pricina voastra este hulit Numele lui Dumnezeu intre neamuri”, dupa cum este scris” (Romani 2. 17-24).
   Iata dar ca nici poporul acesta, care avea legea, descopeirea voii lui Dumnezeu, nu isi potrivea viata dupa aceasta descoperire a voii lui Dumnezeu. Prin urmare, nici purtarea lor nu indreptatea dragostea lui Dumnezeu.
    Totusi Dumnezeu spune in Cuvantul Lui: “Atat de mult a iubit Dumnezeu lumea..” Cu toate ca oamenii aveau ganduri nepotrivite despre dragostea Lui, cu toate ca viata lor era departe de a indreptati dragostea lui Dumnezeu si cerea mai degraba osanda, totusi, atat de mult a iubit Dumnezeu lumea!
    Sa ne gandim acum, pornind de la lucrurile firesti: Care dintre noi, avand un fiu si stiind ca oamenii rai la care este trimis se vor purta urat cu el, il vor batjocori, il vor bate, il vor scuipa, iar in cele din urma il vor omori, s-ar invoi cu gandul sa-si trimita fiul la acesti oameni? Cu toate acestea, Dumnezeu a stiut mai dinainte (prorocii din vechime ne stau dovada ca mai dinainte a stiut) ce avea sa se petreca cu Fiul Sau. Este de ajuns sa ne indreptam privirea spre capitolul 53 din cartea prorocului Isaia si vom vedea cum, cu foarte mult timp inainte de venirea Domnului Isus Hristos, se cunosteau toate urmarile, toate suferintele, pana si moartea Lui in chinuri cumplite, de nespus.
    In adevar, intra Domnul Isus Hristos Mantuitorul in lume si nu gaseste adapost decat intr-un staul de vite. Fiecare dintre noi, daca n-am avut leaganul nostru, totusi am avut un pat pe care ne-am nascut. Si asa cum a fost intrarea Domnului Isus in lume, tot asa I-a fost si umblarea pe acest pamant: sarac si fara vaza a umblat El in lume. Daca noi am fi intrebati unde locuim, fiecare am putea spune numaidecat adresa, strada si numarul imobilului. Daca L-ar fi intrebat cineva pe Domnul Isus unde locuieste, El i-ar fi raspuns: “Vulpile au vizuini si pasarile cerului au cuiburi, dar Fiul Omului n-are unde-Si odihni capul” (Matei 8.20; Luca 9.58). Atat de sarac era El! Este adevarat, cand era in casa din Betania, cand era in casa lui Petru la Capernaum, cand a fost poftit in casa mai-marelui vamesilor – Zacheu – atunci putea sa spuna si El ca are un acoperis; altminteri insa putea sa I se intample cum I s-a intamplat in Samaria, unde n-au vrut sa-L primeasca si a trebuit sa ramana atunci sub cerul liber.
    Dar saracia si batjocura nu L-au parasit nici la moarte pe Domnul Isus Hristos. Daca fiecare dintre noi speram sa avem un pat la moarte, Domnul Hristos nici la moarte nu a avut un pat; dimpotriva, a fost intins pe cruce si I s-au batut piroane in maini si in picioare. Si daca la morti, de obicei, se pastreaza o oarecare tacere, liniste, din respect pentru cel plecat dintre cei vii, apoi la Domnul Hristos nici atat; hule, batjocuri, strigate au fost partea Lui pe cruce, peste suferinta de pana atunci. Toata averea Lui a fost o camasa; si aceea este pusa la sorti de soldati, ca sa stie a cui sa fie.
    Dumnezeu stia bine mai dinainte lucrul acesta si totusi, atat de mult a iubit Dumnezeu lumea ca a dat pe singurul Lui Fiu la moarte, ca sa poarte in trupul Lui pe lemnul crucii toate pacatele noastre.
    Cu toate piedicile puse de oameni, iubirea lui Dumnezeu a fost mai mare. Astfel se lamureste acest cuvant: “atat de mult.”
    Fireste ca iubirea lui Dumnezeu este cu mult mai adanca decat o putem infatisa noi. Am pus inainte piedicile acestea mari, din ce in ce mai mari, ca sa se vada ceva din adancimea dragostei lui Dumnezeu, dar ea este cu mult mai adanca si mai cuprinzatoare decat putem spune noi. Aceasta dragoste care, impotriva oricarei purtari a noastre, a dat pe Domnul Isus Hristos la moarte si inca moarte de cruce, ca sa poarte in trupul Lui pe lemn pacatele noastre, ne oblige sa primim acest dar al lui Dumnezeu.
    Poate veti intreba: Cum sa-L primim? Cum este cu putinta sa-L primim? – Asa cum spune aici: “oricine crede in El.” Credinta insemneaza primire. Asa ne spune Domnul Hristos, cand ne vorbeste despre El: “A venit la ai Sai si ai Sai nu L-au primit. Dar tuturor celor ce L-au primit, adica celor ce cred in Numele Lui, le-a dat dreptul sa se faca copii ai lui Dumnezeu” (Ioan 1.11-12). Aceasta insemneaza primirea Domnului Isus Hristos: credinta – a crede – in Domnul Isus Hristos.
    Este adevarat ca acest cuvant si-a pierdut intelesul pe care il avea la inceput. Asa se intampla cu cuvintele prin intrebuintarea lor repetata, deasa: li se toceste intelesul. Credinta inseamna totuna cu primirea Domnului Isus Hristos; ea nu insemneaza numai sa socotim ca adevarate unele lucruri, cu alte cuvinte sa socotim ca Domnul Isus S-a nascut in Betleem, ca a murit pe crucea de pe Golgota, adica sa stim cu capul lucrurile acestea. In epistola lui Iacov (2.19) se spune ca, in felul acesta: cu capul, si dracii cred si se infioara, dar ei nu capata nimic din acest fel de a crede; nu pot sa primeasca pe Domnul Isus si raman mai departe in neascultarea lor. Deci, credinta nu este numai sa tii ca adevarate unele lucruri, cu capul; este vorba ca aceasta credinta sa se coboare la inima, pentru ca sa primim in inima pe Domnul Hristos, Mantuitorul, Darul acesta mare al lui Dumnezeu.
    Credinta, de alta parte, nu este nici ceea ce s-a sters prin deasa intrebuintare a acestui cuvant si a ajuns sa insemneze tot cat “mi se pare”. Oamenii, cand au ceva nesigur, spun cuvantul “cred”, adica “mi se pare ca asa este.” Nu, aceasta nu este credinta despre care vorbeste Cuvantul lui Dumnezeu. Credinta nu este o simpla parere, ci este, asa cum se arata in epistola catre Evrei (capitolul 11.1): “Credinta este o incredere neclintita in cele nadajduite, o puternica incredintare despre lucrurile care nu se vad.” Credinta aceasta despre care ni se vorbeste aici, in Cuvantul lui Dumnezeu, este o credinta sigura, nicidecum o bajbaire prin intuneric.
    Credinta nu se mosteneste, cum socotesc unii oameni; ceea ce mostenim este un fel desert de vietuire, cum ne invata Sfanta Scriptura: “Stiti ca nu cu lucruri pieritoare, cu argint sau cu aur, ati fost rascumparati din felul desert de vietuire pe care-l mosteniserati de la parintii vostri, ci cu sangele scump al lui Hristos, Mielul fara cusur si fara prihana” (1 Petru 1.18-19).
    Credinta vine, asa cum ne invata Cuvantul lui Dumnezeu: “Credinta vine in urma celor auzite, iar cele auzite din Cuvantul lui Dumnezeu” (Romani 10.17). De aici, din Cuvantul lui Dumnezeu, aflam despre starea noastra de instrainare de Dumnezeu, despre starea noastra de indepartare de Dumnezeu si chiar de vrajmasie fata de El. Tot de aici aflam ca Domnul Isus Hristos a purtat, in trupul Lui pe lemnul crucii, pacatele noastre si suntem chemati sa iesim din starea noastra de pacat, prin credinta in jertfa Domnului Isus Hristos. Auzim lucrurile acestea si, daca le punem la inima, asa vine credinta, asa punem mana pe ceea ce ne spune Dumnezeu.
    Cand El zice: “Voi sunteti pacatosi,” tu zici: Da, asa este! El continua: “Fiul Meu a murit pentru voi,” tu zici: Da, pentru mine a murit El! – Aceasta este credinta. Si credinta aceasta primeste daruri nespus de mari si minunate; si fara ea nu se poate trece din moarte la viata.
    Pentru ca sa intelegem si mai bine ce insemneaza credinta care mantuieste, sa ne gandim la doua fapte din viata noastra de toate zilele:
    Iata, vine boala peste unul sau altul. Ce tare se simte omul cand este sanatos! Nu vrea sa stie de nimeni. Din clipa in care se imbolnaveste, cheama numaidecat doctorul. Daca doctorul ii spune ca trebuie sa puna comprese reci, pune asa cum ii spune doctorul; daca ii zice sa puna numai caldura, asa face. Vrea omul sa se faca sanatos. Daca spune doctorul ca in imprejurarea aceasta nu-I ajuta decat operatia, operatie vrea sa i se faca, numai vindecat sa fie.Toata increderea si-o pune in cazul acesta in doctor. Viata bolnavului atarna de doctor, de tot ceea ce ii spune doctorul sa faca.
    Ei bine, si noi suntem bolnavi, este adevarat, nu in trupurile noastre; suntem bolnavi in sufletele noastre, de o boala rea si grea – boala pacatului. Suntem noi incredintati ca am pacatuit inaintea lui Dumnezeu? Este adevarat ca cel mai greu cuvant de inteles pentru omul firesc (uneori si pentru cel duhovnicesc) este acesta: eu am pacatuit! Si am pacatuit nu numai inaintea oamenilor, ci asa cum spune psalmistul: “Inaintea Ta, numai impotriva Ta, Doamne, am pacatuit si am facut ce este rau inaintea Ta!” (Psalmul 51.4). Si cu toate acestea, daca cercetam in lumina lui Dumnezeu gandurile noastre, vorbele noastre, vom vedea ca nici unul din acestea nu poate sta inaintea lui Dumnezeu. Si atunci, ce este de facut? Ceea ce spune clar Cuvantul lui Dumnezeu: “Daca ne marturisim pacatele (dupa ce le-am cunoscut), El este credincios si drept ca sa ne ierte pacatele si sa ne curateasca de orice nelegiuire” (1 Ioan 1.9). Cu alte cuvinte, nu numai ca ne scapa de pacate, dar ne asaza pe un taram nou, de sfintenie. Sa ne incredem in Domnul Isus Hristos macar cu increderea cu care ne incredem in doctoral pamantesc, ca sa ne vindece de boala trupului.
    A doua asemanare o luam din imprejurarea care are loc aproape in viata fiecarui om. Se casatoreste fata si renunta la numele ei, la casa ei, la parintii ei, uneori la orasul in care s-a nascut, alteori chiar la tara de care este legata, ca sa urmeze pe sotul ei. De acum viata ei este viata sotului ei. Dar, de cate ori increderea aceasta in el a fost data de rusine, nu s-a dovedit sa fie la inaltimea ei! Si totusi, fetele, cand se casatoresc, isi incredinteaza soarta in mana sotului lor.
    Tot asa, ba chiar cu atat mai mult, sa facem si noi cu increderea noastra, cu credinta noastra fata de Domnul Isus, despre care niciunul macar dintre cei ce au venit la El, nu poate sa spuna ca a fost dat de rusne; dimpotriva, cu cat ramane cineva mai mult la Domnul Isus, cu atat mai mult spune: O, de L-as fi cunoscut din tinerete! Atunci nu as fi trecut prin ce am trecut, prin atatea si atatea lucruri intunecate din viata mea! Da, absolut nici unul dintre cei ce au venit in adevar la El, nu poate spune ca este rau la Domnul Isus Hristos sau ca au dat gres cu increderea lor deplina, totala, in El, Mantuitorul si Domnul lor, plin de dragoste si de bunatate.
    Astfel dar, iubitilor, indrazniti, macar cu increderea pe care o pune bolnavul in doctor si sotia in sotul ei, sa veniti la Domnul Isus Hristos, sa-L primiti pe El in inima dv., pe El, Mantuitorul, care poate si doreste sa va ierte toate pacatele savarsite si de orice fel, si sa va dea viata vesnica (Efeseni 1.7; Ioan 1.36).
    Dar va zice cineva: Viata vesnica o vom avea dincolo! Acolo se va vedea si cine este la dreapta si cine este la stanga! – Nu, nu! Vorbele acestea nu se intemeiaza, nu sunt scoase din Cuvantul lui Dumnezeu, ci ele circula, necontrolate cu acest scump Cuvant, din gura in gura! Auziti si tineti bine minte: Viata vesnica, daca nu o avem aici, nu o putem avea dincolo. Ascultati ce este scris in Cuvantul lui Dumnezeu: “Viata vesnica este aceasta: sa Te cunoasca pe Tine, singurul Dumnezeu adevarat si pe Isus Hristos, pe care L-ai trimis Tu” (Ioan 17.3).
    Si lucrul acesta nu se poate face decat cata vreme omul este viu, traieste pe acest pamant. “Sa stiti ca Fiul Omului – Domnul Isus Hristos – are putere pe pamant sa ierte pacatele” (Matei 9.6) si, prin urmare, sa dea viata vesnica, viata care incepe odata cu primirea Domnului Isus Hristos –  acest DAR minunat si desavarsit, facut omenirii intregi de Dumnezeu, prin care Si-a aratat dragostea Lui nespus de mare. De acest dar insa beneficiaza si se bucura numai cei ce-L primesc acum, in viata de pe pamant.
    Pana cand am venit la Domnul Hristos, am crezut si noi, ca aproape toti oamenii, in Dumnezeu. Dar ce fel de Dumnezeu? Era un Dumnezeu dupa inchipuirea mintii noastre intunecata de pacate; un Dumnzeu care nu avea niciun fel de legatura cu viata noastra, cu noi personal; un Dumnezeu departe de noi, un Dumnezeu care nu Se interesa de noi, de viata noastra. Ne socoteam singuri intelepti, liberi sa traim cum ne place, dupa pornirile inimii noastre, straina de voia lui Dumnezeu.
    Cand insa L-am primit ca Mantuitor personal pe Domnul Isus Hristos, atunci am cunoscut pe Dumnezeul viu si adevarat, Dumnezeu care ne iubeste, care ne poarta de grija. Se intereeaza de noi si de viata noastra pana in cele mai adanci si mici amanunte, este plin de indurare si de bunatate; Dumnezeu care, totodata, este si drept si sfant si Caruia Ii vom da socoteala de viata noastra pe care o traim aici pe pamant, pentru ca suntem faptura mainilor Lui; El este Creatorul nostru. Acesta este Dumnezeul viu si adevarat!
    Despre Domnul Isus Hristos nu spunem ca oamenii nu cred in El, dar nu cred in “Hristosul pe care L-a trimis Dumnezeu” sa-L primeasca in inima lor ca Mantuitor. Ei cred intr-un Hristos – asa, cu capul – care nu are nicio legatura cu ei, cu viata lor; un Hristos de care isi amintesc o data pe an, cand indeplinesc unele forme si obiceiuri, care nu au absolut nicio legatura cu Hristosul Cel viu si adevarat, care Si-a jertfit viata pe crucea Golgotei, in chinuri cumplite, pentru iertarea pacatelor lor; si a facut jertfa suprema din iubirea nemarginita fata de ei, pentru a avea parte de fericirea adevarata si vesnica, eliberati de sarcina grea a pacatelor si izbaviti de osanda de veci. Acest Hristos viu si adevarat – Fiul Dumnezeului viu si adevarat – nu inceteaza sa cheme atat de duios: “Veniti la Mine toti cei truditi si impovarati si Eu va voi da odihna pentru sufletele voastre” (Matei 11.28).
    Dumnezeu Insusi indreapta chemare cand spune: “Intoarceti-va la Mine si Ma voi intoarce si Eu la voi! Intoarceti-va de la caile voastre cele rele, de la faptele voastre cele rele!” (Zaharia 1.3-4). “Intoarceti-va la Mine cu toata inima!” (Ioel 2.12-13). “Intoarceti-va la Acela de la care v-ati abatut mult!” (Isaia 31.6).
    “Dumnezeu nu tine seama de vremurile de nestiinta si porunceste acum tuturor oamenilor de pretutindeni sa se pocaiasca, pentru ca a randuit o zi in care va judeca lumea dupa dreptate, prin Omul (Domnul Isus Hristos) pe care L-a randuit pentru aceasta si despre care a dat tuturor oamenilor o dovada netagaduita prin faptul ca L-a inviat din morti…” (Fapte 17.30-31). “Oamenilor le este randuit sa moara o singura data, iar dupa aceea vine judecata” (Evrei 9.27).
    Si acum, dupa ce am vazut iubirea fara margini a lui Dumnezeu prin darul nespus de mare pe care ni l-a facut in Domnul Isus Hristos, aceasta iubire desavarsita, suntem indemnati sa venim la El si sa primim darul prin credinta, cu deplina incredere sa ne apropiem de Dumnezeul viu si adevarat, de la care capatam o inima noua, in care sa locuiasca si sa stapaneasca El – Cel ce ne-a iubit atat de mult, dand pacea Lui cea neintrecuta, pentru adevarata si deplina noastra fericire; totodata capatam viata vesnica, in care vom fi pentru totdeauna impreuna cu El.
                                                        Gheorghe Cornilescu
 Multumim  si apreciem  bunavointa fr. Horia Azimioara prin care am primit meditatiile si predicile fr. Gheorghe Cornilescu !
320231_4521558563013_58707351_n
15036380_10154180734087804_4465204392196086139_n

Read Full Post »

740749_106545212855347_1982070415_oCe inseamnă a fi creştin

 

    “Pentru intaia data, ucenicilor li s-a dat numele de crestini, in Antiohia” (Faptele Apostolilor 11.26).

     De ce li s-a dat numele de “crestini” celor credinciosi din Antiohia? Pentru ca ei, din legatura pe care o aveau cu Domnul Hristos, traiau in mijlocul oamenilor pe Domnul Hristos.

     In epistola catre Galateni 5.19 se arata care este felul obisnuit de a fi al oamenilor: “Si faptele firii pamantesti sunt cunoscute si sunt acestea: curvia, necuratia, destrabalarea, inchinarea la idoli, vrajitoria, vrajmasiile, cearta, gelozia, neintelegerile, dezbinarile, certurile de partide, invidiile, uciderile, betiile, imbuibarile si alte lucruri asemanatoare cu acestea.” Asadar acestea sunt roadele amare ale omului firesc, ale omului asa cum se naste el si cum traieste aici in lume. De aceea, cand locuitorii din Antiohia au vazut in credinciosi alte trasaturi decat cele ale omului firesc, cand au vazut deci ceea ce scrie in versetul 22: “dragostea, bucuria, pacea, indelunga rabdare, bunatatea, facerea de bine, credinciosia, infranarea”, ei s-au dus cu gandul la Domnul Hristos, care avea din plin aceste insusiri frumoase.

     Deci, daca este sa restabilim intelesul de la inceput al cuvantului “crestin” vom spune ca un “crestin” este un om care sta intr-o legatura de viata cu Domnul Hristos.

     Asa ceva nu s-a vazut in niciuna din religiile pamantului. Oamenii care fac parte din diferite religii cauta intr-adevar sa cunoasca invataturile intemeietorului si sa le puna in practica. Dar niciodata nu le-a trecut prin minte unor astfel de oameni sa intre intr-o legatura de viata cu intemeietorul religiei.

     Cand Domnul Hristos era cu trup pe pamant si multimile se imbulzeau in jurul Lui, o femeie cu o boala grea in trupul ei s-a strecurat prin multime si, nebagata in seama de oameni, s-a atins de poala hainei Lui si a fost vindecata. Atunci Domnul Hristos intreaba: “Cine s-a atins de Mine?” Si ucenicii raspund ca si ceilalti oameni: “Multimea Te imbulzeste si Tu intrebi: “Cine s-a atins de Mine?” Domnul Hristos spune din nou: S-a atins cineva de Mine, “fiindca am simtit ca a iesit o putere din Mine.” Deci, din toata multimea care-L urma, singura aceasta femeie a fost binecuvantata prin apropierea ei de Domnul Hristos. De ce? Pentru ca ea, intrand in legatura de viata cu Domnul Hristos, puterea deosebita care era in El a patruns in viata ei si astfel femeia a fost vindecata de boala ei si pusa in situatia de a trai pentru Dumnezeu.

     Aceeasi putere de viata din Domnul Hristos, prin legatura cu El, trebuie sa patrunda si in noi, ca sa putem zice ca suntem crestini.De ce oare? Nu este cu putinta sa fim fericiti daca incercam sa punem in practica invataturile Domnului Hristos? Scriptura spune hotarat: Nu, pentru ca noi suntem nascuti in pacate si faradelegi, care au patruns in asa fel gandul nostru, simtirile noastre, vorbele noastre, incat noi am ajuns morti, am ajuns despartiti de Dumnezeu si incapabili de a face voia Lui.

     Intr-adevar, un mort n-are nicio legatura cu lemea inconjuratoare: el nu vede nimic, nu aude nimic. Tot asa este si cu omul mort in pacate si faradelegi. Ceea ce spune in epistola catre Romani ca se pate vedea cu usurinta, adica “intelepciunea nespus de felurita a lui Dumnezeu si puterea Lui”, omul firesc nu vede. El asculta Cuvantul lui Dumnezeu, dar nu intelege nimic. Si el nu vorbeste cuvintele lui Dumnezeu. De ce? Pentru ca pacatul l-a adus in stare de despartire de Dumnezeu, l-a adus in stare de moarte.

     De altfel, Scriptura ne spune in aceasta privinta ca noi ne nastem in pacate si faradelegi. In Psalmul 51.5 se spune lamurit: “Iata ca sunt nascut in nelegiuire si in pacat m-a zamislit mama mea.” Iar in 1 Petru 1.18, vorbind despre mantuirea noastra, apostolul spune: “Caci stiti ca nu cu lucruri pieritoare, cu argint sau cu aur, ati fost rascumparati din felul desert de vietuire pe care-l mosteniserati de la parintii vostri, ci cu sangele scump al lui Hristos, Mielul fara cusur si fara pata.”

     Deci si in Noul Testament ni se arata clar acelasi lucru: ca noi mostenim pacatul. Nu mai vorbim despre ceea ce se adauga dupa aceea, in cursul anilor! Este de ajuns sa stim ca mostenim pacatul prin simpla noastra nastere.

     Unii oameni fac deosebire intre pacat si pacat, ca sa-si scuze vinovatia. Dar in Fata lui Dumnezeu nu este nicio deosebire intre pacate. Cel ce a zis: “sa nu curvesti, sa nu ucizi”, a zis si: “sa nu minti.” Acum, daca nu faci pe cele dintai si faci pe cea din urma, tot calcator al voii lui Dumnezeu esti. In fond, ce este pacatul, decat calcarea voii lui Dumnezeu.

     In cerul lui Dumnezeu insa nu poate avea intrare decat omul fara pacat. Atunci, cine este fara pacat? Numai Domnul Isus a fost fara pacat, numai El. Si fiindca noi ne gasim in stare de pacat, nu ne putem apropia de Dumnezeu in starea noastra fireasca, asa cum ne-am nascut.

     Si, ca sa ne vina in ajutor, Dumnezeu ne face sa ne vedem starea noastra de pacat si totodata cum putem ajunge sa fim fara pacat si astfel sa avem acces la Dumnezeu Tatal. Pentru aceasta, El ne-a lasat Cuvantul Sau.

     Eu n-as alege din Cuvantul lui Dumnezeu tocmai partea mai izbitoare, in care ne sunt infatisate pacatele in toata uraciunea si goliciunea lor, pacate care ne stapanesc in starea nostra fireasca – ci as alege un loc care ne deschide ochii sa vedem ca suntem pacatosi fiindca am faptuit un pacat mare. Si anume ma voi opri la locul din Scriptura unde Domnul Hristos vorbeste despre porunca in care este cuprinsa toata legea si prorocii.

     Cand a venit cineva la El si L-a intrebat care este cea mai mare porunca, Domnul Hristos i-a spus: “Sa iubesti pe Domnul Dumnezeul tau din tot sufletul tau, din toata inima ta, din tot cugetul tau si pe aproapele tau ca pe tine insuti.” Sa ne gandim numai la ceea ce spune Domnul aici si sa ne intrebam: care dintre noi a avut indreptate spre Dumnezeu toate pornirile inimii lui, toate pornirile cugetului lui, toate pornirile fiintei lui, de dimineata pana seara si de seara pana dimineata? Si daca niciunul dintre noi nu poate spune lucurl acesta, ce suntem noi atunci? Calcatori ai voii lui Dumnezeu:n-am iubit pe Dumnezeu din toata inima si din tot cugetul nostru,ne-am iubit pe noi si tot ceea ce se potriveste pentru noi. Atunci, suntem mari pacatosi, pentru ca am calcat voia lui Dumnezeu: nu L-am iubit, nu I-am dat cinstea pe care trebuia sa I-o dam.

     Si tot Scriptura ne indreapta privirile spre Domnul Hristos ca spre Acela care poate sa lucreze in noi si sa faca din noi oameni iertati de pacat, oameni care, pe temeiul acestei situatii, sa avem intrare in cer. Si in aceasta privinta, evanghelistul spune despre Domnul Hrstos: “A venit la ai Sai si ai Sai nu L-au primit. Dar tuturor celor ce L-au primit, adica celor ce cred in Numele Lui, le-a dat dreptul sa fie copii ai lui Dumnezeu” (Ioan 1.11-12).

     Deci, ce trebuie sa faca un om, ca sa ajungan adevaratul inteles al cuvantului? In lumina cuvantului Scripturii vedem clar: sa primim pe Domnul Hristos. Nu este vorba sa primim invatatura Lui, sa primim iertarea pacatelor, sa primim alte daruri pe care le aduce jertfa Domnului Isus. Nu, caci acestea nu pot fi daruite de Dumnezeu in niciun caz in afara Persoanei Domnului Hristos. Deci aici se spune sa-L primim pe El personal, sa intram in legatura de viata cu El personal, nu cu darurile Lui. Ca acestea vin sa se adauge, este de la sine inteles; daca Îl avem pe El, avem totul deplin.

     Trebuie sa-L primim pe Domnul Hristos ca pe Cel ce a purtat in trupul Sau, pe lemn, pacatele noastre; si, primindu-L pe Domnul Hristos ca Cel ce a purtat in trupul Sau pacatele noastre si ca pe Acela impreuna cu care am murit si noi, numai asa se poate arata in viata noastra puterea Lui, harul Lui care ne izbaveste de sub puterea pacatului.

     Multi raman numai la iertarea pacatelor. De ce? Pentru ca ei au primit iertarea pacatelor, insa acest mare dar, desigur, l-au despartit de Persoana Domnului Isus. Ei insa au neaparata nevoie de viata Domnului Hristos, de puterea care ii scapa de pacatul care ne da tarcoale si ne face sa fim amarati, in loc sa fim fericiti.

     Si, mai mult decat atat, trebuie sa-L primim pe Domnul Hristos personal, nu numai ca Cel ce a purtat in trupul Sau pe lemn pacatele noastre, nu numai ca Acela cu care am murit si noi impreuna, ca sa traim viata Lui de inviere, dar si ca Cel ce esteStapanul nostru, pentru ca ne-a cumparat cu un pret mare, cu sangele Sau si ne-a pecetluit cu Duhul Sau cel Sfant. De aceea, ca rascumparati ai Lui, sa-I predam intreaga noastra fiinta, sa nu lasam nimic din viata noastra in care sa nu stapaneasca Domnul Hristos.

     Numai asa vom fi “crestini” in intelesul adevarat pe care acest cuvant l-a avut la inceput, cand a fost dat credinciosilor din Antiohia. Numai asa vom restabili acest inteles al cuvantului de “crestin”, inteles care s-a sters in cursul vremii, ramanand un cuvant care nu spune nimic. Un om care minte, un om care ucide, un om care are ganduri necurate, un om care se cearta, un om care face tot felul de lucruri nepotrivite cu voia lui Dumnezeu poate sa poarte cat o vrea numele de “crestin”, dar in realitate el nu este “crestin.”

     Dumnezeu sa ne ajute sa intelegem ca a fi “crestin” in intelesul advarat insemneaza sa avem o legatura de viata cu Domnul Hristos, pe care o putem dobandi daca Îl primim pe El, dupa ce ne-am incredintat de starea noastra de pacat inaintea lui Dumnezeu.

     In felul acesta, primind pe Domnul Isus Hristos personal, ca pe Acela care a ispasit in trupul Sau, pe cruce, pacatele noastre, ca pe Acela care a inviat pentru neprihanirea noastra si care ne-a inviat si pe noi la o viata noua, din morti cum eram in pacatele noastre, Îl primim si ca Cel ce este Stapanul nostru, prin rascumpararea facuta cu sangele Lui.

     Sa dea Dumnezeu ca si noi sa experimentam, din legatura noastra personala cu Domnul Isus Hristos, ce insemneaza, in adevaratul inteles al cuvantului, sa fii “crestin.”

                                                       Gheorghe Cornilescu

Multumim  si apreciem  bunavointa fr. Horia Azimioara prin care am primit gandurile fr. Gheorghe Cornilescu

14570354_1393194444026748_7403492699420793358_n

Read Full Post »

12017432_696684987098175_227697901686298680_o 11950408_681362261963781_1181068843739697605_oLinistea sufleteasca a Domnului Isus

                              – Ioan 10.31-39 –

    Nu apucase Domnul Isus sa-Si termine vorbirea, cele din urma cuvinte: “Eu si Tatal una suntem” si iudeii au fost asa de furiosi la auzul acestor cuvinte, ca au luat pietre ca sa-L ucida. Fireste ca imprejurarea aceasta ar fi fost de natura sa tulbure pe Cel ce era in fata unei astfel de amenintari. Si totusi, Domnul Isus ramane in pace. Asupra acestui lucru vreau sa atrag atentia in aceasta seara.

    In toate imprejurarile grele prin care trecea Domnul Isus, El ramanea linistit. De ce oare? De unde avea Domnul Hristos taria aceasta sa ramana linistit? Era doar amenintat sa fie ucis cu pietre! Caci El raspunde nu atat cuvintelor pe care le indreptau la inceput iudeii catre El, ci pornirii vrajmasilor Lui de a-L ucide.

    De unde aceasta putere? Din faptul ca Domnul Isus stia bine ca are o insarcinare din partea Tatalui. Insarcinarea aceasta era sa-L duca la moarte, fireste, dar nu cand vrea omul, ci numai cand vrea Dumnezeu. De aceea El ramane linistit. Nimeni nu moare, spunea cineva, de boala. Oamenii asa cred: s-a imbolnavit de inima sau de altceva si a murit. Nu, iubitilor, fiecare moare atunci cand vrea Dumnezeu, nici mai inainte, nici mai tarziu. De aceea, Domnul Hristos, in fata acestor amenintari din partea vrajmasilor, sta linistit.

    Ce bine ar fi daca si noi, credinciosii, am calca pe urmele Domnului Hristos, care este nu numai Mantuitorul nostru, dar este in acelasi timp si pilda vietii noastre. Ce fericiti am fi noi sa calcam pe urmele Domnului Hristos si in privinta aceasta, adica sa ne stim hotarat in mana lui Dumnezeu, avand fiecare o insarcinare din partea Lui, de a fi in lume martorii Lui. Aceasta este insarcinarea pe care ne-a dat-o Dumnezeu. Daca am fi asa, fireste ca atunci s-ar stinge si dorintele noastre patimase, s-ar stinge si temerile noastre patimase: Ah, daca as avea cutare lucru! Il doresti cu inflacarare si nu il ai. Atunci ce se intampla? Ai facut sa-ti atarne soarta de implinirea acestei dorinte si, cand nu ti s-a implinit dorinta, atunci pleci aripile si cazi in indoiala. Sa fim mai practici. Cutare fata doreste cu infocare pe cutare baiat si nu se intampla sa-l aiba. Si atunci, aripile la pamant, s-a dus credinta fetei. De ce? Pentru ca a fost stapanita de dorinta patimase, nu si-a incredintat soarta si pentru aceasta imprejurare in mana Domnului, care stie ce face, stie cand face si stie cum face.

    Am spus ca se sting si temerile patimase. Ah, daca nu s-ar intampla cutare lucru! Hai sa zicem, practic: daca nu m-ar da afara din serviciu! Si totusi lucrul se intampla. Atunci, care este urmarea acestei temeri patimase? Te da afara, lasi aripile in jos. A murit Dumnezeu? Nu, iubitilor, noi am fost stapaniti de dorinte patimase, de temeri patimase, pentru ca nu ne-am incredintat soarta in mana Domului si n-am fost constienti, n-am fost hotarati, n-am stiut practic insarcinarea pe care o avem de la El.

    Fireste ca suntem lasati aici in lume nu pentru ca sa ne casatorim, nu ca sa avem slujbe. Alta este insarcinarea pe care ne-a dat-o Dumnezeu. Acestea sunt lucruri care se adauga pe deasupra, pe langa insarcinarea data de El. Dar daca noi schimbam insarcinarea data de Dumnezeu cu aceste lucruri, sa nu ne miram daca suntem purtati de aceste dorinte cand intr-o parte, cand in alta. Ne amagim ca dam dovada ca suntem copii ai lui Dumnezeu, cand colo dam dovada de ceea ce suntem noi, nu de ceea ce este Dumnezeu. De aceea nu avem liniste in fata imprejurarilor oricat de gele ar fi si ar veni peste noi. Domnul Isus ne este pilda in aceasta privinta.

    Era intr-o situatie grea, extrem de grea, sa fie omorat cu pietre. Ramane linistit. Si linistea aceasta a Domnului Hristos dezarmeaza pe vrajmasi, pentru moment fara indoiala. Si atunci Domnul Hristos poate sa stea de vorba cu ei cu privire la invinuirile pe care I le aduceau ei. S-ar fi parut ca in imprejurarea acesta n-ar mai fi fost cu putinta sa stea de vorba. Dar iata ca Domnul Hristos, avand tocmai ceea ce ni se pare noua ciudat, linistea aceasta sufleteasca, a stst linistit si a dezarmat complet pe vrajmasi.

    Atunci El le pune intrebarea: “V-am aratat multe lucruri bune, care vin de la Tatal Meu; pentru care din aceste lucruri arunati cu pietre in Mine?” Iudeii I-au raspuns: “Nu pentru o lucrare buna aruncam noi cu piere in Tine, ci pentru o hula si pentru ca Tu, care esti un om, Te faci Dumnezeu.” Cu aceste cuvinte I se aduce o insulta Domnului Isus. Iata, greutati, amenintari la inceput, insulta de data aceasta. “Tu, care esti un om, Te faci pe Tine Insuti Dumnezeu.” Aceasta este o hula.

    Dar Domnul Hristos, tocmai pentru ca are aceasta liniste sufleteasca, ii indreapta pe oameni spre Cuvantul lui Dumnezeu: “Nu este scris in legea voastra: “Am zis, sunteti dumnezei”? La ce se refera oare Domnul Hristos aici? La ceea ce spune Psalmul 82: “Dumnezeu sta in adunarea sfintilor si judeca intre dumnezei.” Si mai jos, in acelasi psalm,in versetul 6 spune: “Sunteti dumnezei, toti sunteti fii ai Celui Preainalt.” Despre ce dumnezei este vorba? Daca ne ducem in Vechiul Testament, la Exod 21.6-7, se spune ca daca un om, in al saptelea an, nu vrea sa-si paraseasca stapanul, asa cum avea dreptul, ci vrea sa ramana mai departe in robie, sa fie dusi in fata dumnezeilor. Cine sunt dumnezeii acestia? Sunt judecatorii, capeteniile care carmuiesc in Numele lui Dumnezeu, care au deci o insarcinare din partea lui Dumnezeu.

    Si atunci spune Domnul Hristos mai departe: “Daca legea a numit dumnezei pe acei carora le-a vorbit Cuvantul lui Dumnezeu – si Scriptura nu poate fi desfiintata – cum ziceti ca hulesc Eu, pe care Tatal M-a sfintit si M-a trimis in lume? Si aceasta pentru ca am zis: Sunt Fiul lui Dumnezeu!” Iata, aceia aveau o insarcinare de la Dumnezeu si purtau numele de dumnezei, intr-o lucrare data de Dumnezeu. Dar Eu, n-am fost Eu sfintit pentru aceasta? Nu am spus Eu lui Dumnezeu Tatal: “Iata-Ma, vin sa fac voia Ta, Dumnezeule?” Nu spune Domnul Hristos: “Mancarea Mea este sa fac voia Tatalui Meu, a Celui ce M-a trimis”? Era pus deoparte cu o insarcinare deosebita din partea Tatalui, lucra in Numele lui Dumnezeu. Atunci, daca Eu am insarcinarea aceasta din partea lui Dumnezeu, am voie sa iau chip de om, sa mor pentru pacatele voastre. Aceasta este insarcinarea pe care Mi-a dat-o Dumnezeu: M-a sfintit pentru aceasta, M-a pus deoparte pentru lucrul acesta. Cum spuneti voi ca hulesc, daca Eu am insarcinarea aceasta de la Dumnezeu?

    Este adevarat ca Domnul Hristos intra aici in lume ca Fiu al Omului, este adevarat ca Domnul Hristos a crescut aici ca Fiu al Omului, dar tot atat de adevarat este ca Domnul Hristos a venit in lume si ca Fiu al lui Dumnezeu. Daca ar fi venit numai ca Fiu al lui Dumnezeu, ni s-ar fi inamplat tuturor ceea ce i s-a intamplat lui Ioan: am fi cazut cu fata la pamant in fata stralucirii Lui. Dar multumim Dumnezeului nostru ca L-a trimis in starea aceasta, cu chip ca al nostru, ca sa Se poata apropia de noi si noi sa ne apropiem de El. El a trecut ca Fiu al Omului prin toate imprejurarile, ca noi, insa niciodata n-a pacatuit. Iar ca Fiu al lui Dumnezeu, fireste, El a putut sa aduca la indeplinire mantuirea noastra. Ca Fiu al Omului, ne-a dat o pilda cum trebuie sa vietuim aici in lume.

    Iata, prin urmare, temeiul pentru care spune Domnul Hristos: Invinuirea voastra nu este indreptatita, nu aveti dreptate. Si are prilejul Domnul Isus, cand sta linistit in fata amenintarilor lor si cand, de alta parte, are posibilitatea sa lamureasca pentru ce n-au ei dreptate cand Il fac ca huleste pe Dumnezeu, are acum prilejul sa arunce o privire asupra vietii Lui, ca martor in fata lor: “Daca nu fac lucrarile Tatalui Meu, sa nu Ma credeti. Dar daca le fac, chiar daca nu Ma credeti pe Mine, credeti macar lucrarile acestea, ca sa ajungeti sa cunoasteti si sa stiti ca Tatal este in Mine si Eu sunt in Tatal.” Asadar, Domnul Hristos pune inaintea lor cuvintele Lui, de o parte, iar de alta parte lucrarile Lui.

    Iubitilor, Domnul Hristos a vorbit, dupa marturia slujitorilor carturarilor si fariseilor care ii trimisese sa vada ce este cu El, cum n-a vorbit niciunul dintre ei. Asa mare impresie a facut asupra lor cuvantul Domnului Hristos! Iar vrajmasii Lui sunt siliti sa spuna: “Vorbeste ca unul care are putere, nu ca unul dintre noi.” Fireste, altfel nici nu se poate lamuri inraurirea pe care a avut-o cuvantul simplu al Domnului Isus Hristos. De unde aceasta putere? De unde aceasta tarie asupra cuvantului care cade ca piatra si sfarama inima noastra, patrunde si isi face lucrarea in inimi? Si aceasta, pentru ca Domnul Isus nu vorbea de la El. “Le-am dat cuvantul pe care Tu Mi l-ai dat.” Domnul Isus era constient de lucrul acesta. Si cand zice ca omul va da socoteala de orice cuvant nefolositor, cu aceasta arata ca orice cuvant pe care l-a spus poarta pecetea aceasta. El era, ca sa zicem asa, gura lui Dumnezeu. “Dumnezeu era in Hristos” si, cand vorbea Domnul Hristos, era glasul lui Dumnezeu care se auzea.

    Faptele Lui nu erau savarsite la intamplare. Multi Il tagaduiesc pe Domnul Hristos, dar Scriptura ne spune ca faptele Lui facusera sa se raspandeasca zvonul despre El pana departe. Si multimea venea la El. Dovada este marea putere a lucrarii Domnului Hristos. De unde aceasta putere? Tot de la Dumnezeu. El Insusi spune in evanghelia dupa Ioan: “Eu nu fac decat ceea ce vad pe Tatal facand.” Nimic nu facea Domnul Isus de la El. Era de data aceasta, cum se zice, bratul lui Dumnezeu: Dumnezeu lucra prin bratul Domului Hristos.

    De aceea Domnul Hristos spune in felul acesta despre vorbele si lucrarea Lui. Cu toate acestea, uitati-va, pare ca iudeii nu stiu ce sa faca sa scape de aceasta putere mare a cuvintelor si lucrarilor Domnului Hristos.

    Si noi suntem pusi in imprejurari grele uneori. Si noi suntem trasi la raspundere pentru credinta noastra. Avem noi aceasta liniste ca a Domnului Isus Hristos? Suntem noi incredintati ca orice vorba pe care o spunem ca oameni credinciosi este de la Dumnezeu, asa cum spunea Domnul Hristos: “Le-am dat cuvantul pe care Mi l-ai dat Tu”? Suntem incredintati ca orice pas pe care il facem este sub indrumarea lui Dumnezeu? Iubitilor, aceasta este temeiul linistei, puterii si inrauririi pe care o are Domnul Hristos. Ca oamenii cauta sa scape din clestele acesta al vorbelor si faptelor care vin de la Dumnezeu, este treaba lor.

    Dar ei s-au ridicat din nou si cautau iar sa-L prinda. Domnul Isus, cu toata linistea de la inceput, si acum trece prin mijlocul lor si ei nu pot sa-I faca nimic. Se duce iar dincolo de Iordan, unde boteza Ioan la inceput si a ramas acolo – pana cand, aici nu spune – pana este chemat din nou in Betania, ca sa arate din nou lucrarile pe care Dumnezeu I le-a dat sa le faca.

    Aici se mai spune un cuvant, la sfarsit: “Multi au crezut in El in locul acela.” Si la versetul 21 spune ca acestia ziceau: “Ioan n-a facut niciun semn; dar tot ce a spus Ioan despre omul Acesta este adevarat.” Prin urmare, vorbele Domnului Hristos, lucrarile pe care le facea pentru cei ce se lasau inrauriti de puterea aceasta neobisnuita a cuvintelor si a faptelor Domnului Hristos, i-a facut pe acestia sa creada. Si aceasta a fost bucuria, rasplata linistei, starii acesteia de liniste a Domnului Hristos. Ceilalti au ramas in necredinta lor. N-au vrut, s-au impotrivit puterii care izvora din lucrarea Domnului Hristos, asa cum ne spune prorocul: “Cine a dat crezare bratului Domnului?” Dar iata, de alta parte, oameni care au dat crezare si care au facut bucurile Domnului Hristos.

    Sa dea Dumnezeu sa retinem linistea Domnului Isus aratata in acest loc. In imprejurarile prin care trecea Domnul Isus aici: moartea, amenintarea aceasta, in aceste imprejurari Domnul Hristos a ramas linistit, pentru ca El Se stia sigur in mana lui Dumnezeu Tatal si stia precis ca nu I Se poate intampla nimic fara voia Tatalui. De aceea S-a dezvinovatit asa de frumos in fata acestora si a dat aceasta marturie inca odata iudeilor in ceea ce priveste puterea vorbelor Lui, puterea faptelor, lucrarilor Lui care veneau de la Tatal. De acum ei erau pusi in fata lui Dumnezeu, aveau de a face cu Dumnezeu.

    Sa invatam si noi acest lucru. Spune intr-un loc: Cum a fost Domnul Hristos in lume, asa suntem si noi. Si s-ar putea sa trecem si noi prin imprejurari ca acestea. Sa invatam de la El nu numai dragostea Lui, nu numai blandetea Lui, sa invatam si linistea aceasta. Sa stam linistiti in mijlocul furtunilor vietii care ne ameninta, pentru ca in liniste este taria noastra, in liniste putem sa marturisim pe Domnul Hristos cu cuvintele lui Dumnezeu, in liniste cei ce sunt randuiti vor capata mantuirea, pentru ca sunt pusi direct in fata lui Dumnezeu.

                                                  Gheorghe Cornilescu

                                                       6 August 1960

Multumim  si apreciem  bunavointa fr. Horia Azimioara care a stenografiat predica in 1960 si acum a trimis-o pe e-mail la fratii care l-au cunoscut si iubit pe fratele Gh Cornilescu.

887345_698636140236393_5604956342339060801_o

Read Full Post »

12990850_948794978574041_1190319805799279405_n

995332_475532899303893_1195983569458036214_n Naluca – sau Realitate

                                                         Gheorghe Cornilescu

 16 aprilie 1967

                           {G. Cornilescu a murit pe data de 7 august 1967}

    Multe mangaieri si multe binecuvantari pe care ni le pune inainte Scriptura le pierdem deseori din cauza unei intelegeri gresite.

    Ce mangaiere ar fi putut avea ucenicii pe marea infuriata, daca ar fi inteles ca Domnul Isus este de fata si Se arata ca Domn al marii tot asa cum S-a aratat ca Domn al pamantului! Totusi, fiindca ei nu L-au cunoscut clar, le-a lipsit aceasta mangaiere.

    Ceea ce este mai trist insa este ca neclaritatea face din cea mai mare mangaiere, un izvor de teama. Domnul Isus a venit la ei si in venirea Lui pentru ucenici a rasarit soarele bucuriei lor, dar ei n-au inteles ca e Domnul Isus; de aceea ei au socotit ca este o naluca. Ei s-au nelinistit si au tipat de teama. S-au temut de Acela care era Prietenul lor cel mai bun, ca de un dusman. Ca Domnul Isus mergea pe valuri ar fi trebuit sa le inlature orice teama, dar, in loc de asta, L-au socotit ca o naluca aparand in furtuna, care le prevesteste o nenorocire si mai mare.

    De cata insemnatate este doctoria cereasca pentru ochi, ca sa vada bine! De cata insemnatate este credinta, care ne aduce pe Domnul Isus asa de aproape si ne face sa-L vedem asa cum este! Ce placut este sa umbli in apropierea Lui si sa-L recunosti cu o incredere deplina! Faptul acesta ne-ar da mangaierea pe care momentan n-o pricepem si ne-ar scoate din incurcatura care a pus stapanire pe noi fara temei.

    Ca sa intelegem mai bine aceste ganduri, voi arata intai ca este o mare greseala sa privim pe Domnul Hristos ca o naluca; in al doilea, ca suntem inclinati sa facem acest lucru tocmai cand Domnul Hristos ni Se arata in chip deosebit; in al treilea, ca din aceasta cauza vin cele mai mari griji peste noi; si in al patrulea rand, ca, daca am putea sa fim vindecati de acest rau, Domnul Hristos ar fi mai pretuit si multe alte binecuvantari ar iesi de aici.

    Sunt unii oameni care fac din Domnul Hristos o naluca. Socotesc ca astfel de oameni vad ceva in Domnul Isus, dar nu-L vad ca Mantuitorul lor, ceea ce nu este decat o inselare. Au visat; s-au aprins intr-un mare grad de greseala lor; s-au incredintat pe ei insisi de o mangaiere falsa si fac din simtamantul lor agitat sau din inchipuirea lor un Hristos. Nu sunt mantuiti, dar ei cred ca sunt. Ei nu-L cunosc pe Domnul Hristos; n-au Duhul Lui, nu sunt oile Lui. Nu sunt ucenicii Lui, totusi si-au pus inaintea ochilor lor duhovnicesti ceva pe care-l socotesc Hristos si ideea lor despre Hristos, care nu este decat o parere, o iau drept Hristos. Este o greseala groaznica! Sa ne scape Dumnezeu de o astfel de greseala si prin Duhul Lui sa ne invete sa recunoastem pe Domnul Hristos si in fapt si in adevar ca viata vesnica.

    Este o mare greseala sa privim pe Domnul Hristos ca o naluca in legatura cu pacatul si curatirea de pacate. Pacatul nostru, cand am fost incredintati de el, ne-a aparut ca o realitate. Si asa si este in adevar. Abaterile noastre fata de Dumnezeu nu-s lucruri inchipuite. L-am intaratat la manie in fiecare zi si El S-a maniat pe noi in fiecare zi. Murdaria pacatului nu este numai la suprafata, ci lepra este adanc inradacinata in fiinta noastra. Pacatul este un rau ingrozitor si, cand duhul nostru ajunge sa vada realitatea si grozavia lui, ne face sa recunoastem pacatul ca o grea datorie, asa incat s-o simtim; dar este si o mare binecuvantare cand sangele Domnului Isus care spala orice pacat e tot asa de viu. Cand spunem: “in El avem rascumpararea, prin sangele Lui iertarea pacatelor, dupa bogatiile harului Sau” aceasta nu este o naluca sau o parere, ci o realitate despre care avem o siguranta deplina. Cand ni se spune de alta parte ca “toti prorocii marturisesc despre El ca oricine crede in El capata prin Numele Lui iertarea pacatelor”, nici aceasta nu este o naluca, ci o realitate.

    Totasa este o mare greseala sa privim pe Domnul Hristos ca o naluca atunci cand este vorba de primirea noastra inaintea lui Dumnezeu, dupa ce am capatat iertarea pacatelor. Este adevarat ca indatoririle noastre ca oameni credinciosi au multe lipsuri si ne produc mari dureri sufletesti. Si dupa orice predica pe care am tinut-o, dupa orice rugaciune pe care am inaltat-o, dupa orice slujba pe care am facut-o pentru Domnul Isus, dupa ce am facut tot ceea ce trebuia facut, cat de adevarat este ca suntem “robi netrebnici”!

    Greselile si nedesavarsirile slujbei noastre ne stau mereu in fata si nu este zi in care sa nu fim nevoiti sa spunem ca am ramas cu mult inapoia a ceea ce trebuie sa fie un credincios. Uneori ne intrebam chiar daca mai suntem credinciosi si cu drept cuvant ne temem. Si sunt credinciosi care privesc cu multa durere aceasta stare de lucruri. Ei privesc mult la ei insisi si nu gasesc in ei nimic bun, iar aratarile acestei stari in afara le pricinuiesc o neliniste continua. Este asa de mult bine in acest fel de gandire, incat nimeni nu-I poate osandi, dar in acelasi timp trebuie sa se pastreze echilibrul sfant al sufletului.

    Sunt mari si reale lipsurile noastre? Dar tot asa de reala este si neprihanirea Domnului Isus in care stau toti credinciosii inaintea lui Dumnezeu. Sunt nedesavarsite rugaciunile noastre? O, dar asa de desavarsite sunt mijlocirile Domnului Hristos pentru noi! Suntem plini de pacate cand ne uitam la noi insine si vrednici de lepadat? Sa nu uitam insa ca in Domnul Isus nu este niciun pacat, iar meritele Lui au o greutate vesnica inaintea Tatalui Sau preamarit. Inlocuitorul si chezasul noastru sta pentru noi inaintea tronului harului. In noi insine suntem nevrednici, dar suntem facuti placuti in Preaiubitul nostru. “Sunt negru – spune cel credincios – dar iubit pe deplin.” Domnul Hristos a trecut asupra noastra toata frumusetea Lui si ne-a facut sa fim iubiti in iubirea Lui.

    Inaintea lui Dumneeu suntem vazuti in El fara pata sau zbarcitura. Fiindca Dumnezeu ne vede in El, nu gaseste nicio nelegiuire in noi. El a fost facut pentru noi inaintea lui Dumnezeu neprihanire, intelepciune si sfintire. Tot ce avem nevoie gasim in Domnul Isus si noi stam inaintea lui Dumnezeu imbracati in neprihanirea Lui. Sa nu facem cumva din neprihanirea Domnului Isus, care este temeiul primirii noastre inaintea lui Dumnezeu, o simpla parere, o naluca; sa nu tipam ca si cum ne-am gandi ca lucrarea Lui e ceva care poate fi o mangaiere pentru altii, dar pe noi nu ne poate mangaia. Lucrarea Domnului Isus este cea mai reala dintre toate realitatile.

    Suntem inclinati sa vedem in Domnul Isus o naluca atunci cand este vorba de sfintirea noastra. Din clipa in care, prin credinta in jertfa Domnului Hristos, am trecut din moarte la viata si incepem sa mergem ca oameni credinciosi, deodata se ridica impotriva noastra prapastia fara fund a firii noastre stricate. Ne produce durere mare in viata noastra. Sa nu cumva sa ne temem, sa socotim pe Domnul Isus, in mijlocul furtunilor trezite de firea noastra pamanteasca, ca o naluca, ci sa-L socotim ca o realitate. Caci, daca atunci cand Ii eram vrajmasi, El Si-a aratat dragostea fata de noi, cu atat mai mult acum, dupa ce am fost mantuiti prin jertfa Lui, El ne va da o viata sfanta, ne va face biruitori. El a lasat un mijloc de scapare si de firea pamanteasca. TOATA PREDICA  :Naluca

Transcrisa si trimisa pe e-mail de fr Horia Azimioara

12994377_10206679115157519_6474581930336433213_n

                                   12923136_990692287675549_1261166788988807960_n      

Read Full Post »

76238_347855201978103_1148059069_n

English: Paul Washer Español: Paul Washer gran...

English: Paul Washer Español: Paul Washer gran escritor (Photo credit: Wikipedia)

Paul Washer –

Biblical Manhood – Ce nu este un bărbat – (video 69 min. subtitrat)

 

VIDEO by ibhglobal from HeartcryMissionary.com ENGLISH with Romanian subtitles (subtitrare in Limba Romana). (Photo credit Vimeo version of English video)

ROMANIAN: Paul Washer vorbeşte despre ce înseamnă să fii
bărbat. Eşti tu un bărbat conform cu ceea ce spune Cuvântul lui
Dumnezeu?

Biblia presupune ca daca esti tanar nu ai intelepciune. Si motivul
pentru care presupune aceasta e pentru ca intelepciunea nu e ceva cu
care te nasti. Te nasti cu exact opusul. Biblia invata ca nebunia este
legata de inima copilului. Deci ce trebuie sa vedeti e ca in tinerete,
in a fi tanar, aceasta aduce cu sine ideea nebuniei, a nu avea
intelepciune,  a nu sti cum sa actionezi. Acuma, daca mergi in multe
locuri din lume, in special in zone tribale, daca am putea lua masina
timpului, ne-am intoarce in timp am vedea ceva foarte diferit fata de ce
vedem azi. Foarte, foarte diferit… Si am vedea barbati antrenand
baieti. Nu am vedea baieti fiind cu baieti. Aproape niciodata baieti cu
alti baieti. Cu greu am vedea un tanar impreuna cu tineri. Aceasta era
practic considerat un tabu. Era gresit. De ce? Pasajul acesta din
Proverbe 13. Cum spune acest pasaj, ar promova nebunia. Un nebun plus un
nebun nu da un intelept. Si deci, cand ai un grup de nebuni mergand
impreuna in aneeasi directie, ai o absoluta nebunie, la cel mai inalt
grad.

Chiar si in afara culturilor biblice poti vedea asta. Acum, de ce
punem tinerii nostri impreuna astazi? Adica, de cand sunt la cresa pana
chiar dupa facultate barbatii tineri stau cu tineri si cea mai mare
influenta in viata unui tanar o au alti tineri. De ce facem asta? Si nu
numai ca fac asta in lumea laica, dar fac asta si in biserica. (4:00)

Ce nu este un bărbat – Paul Washer

Reblogged FROM 
 

Read Full Post »

Paul Washer – Prayer as Communion (Song of Solomon) – Cântarea Cântărilor (subtitrare in Limba Romana)

Cântarea Cântărilor, un mesaj necesar creştinilor pentru a avea părtăşie şi a experimenta dragostea lui Hristos. Subtitrare in Limba Romana.

English Title: Prayer as Communion (Song of Solomon)

Cântarea Cântărilor (Rugăciunea ca şi Comuniune) – Paul Washer (Romana)

http://www.youtube.com/watch?feature=player_embedded&v=wOciNsgIn3A

Published on Sep 25, 2012 by ibhglobal

Cântarea Cântărilor, un mesaj necesar creştinilor pentru a avea părtăşie şi a experimenta dragostea lui Hristos.

PDF: http://illbehonest.com/romana/Cantarea-Cantarilor-Rugaciunea-ca-si-Comuniune-…

English Title: Prayer as Communion (Song of Solomon)

From rodi

http://rodiagnusdei.wordpress.com/2012/09/25/paul-washer-prayer-as-communion-song-of-solomon-cantarea-cantarilor-subtitrare-in-limba-romana/

English: Heart shaped shadow cast by a ring on...

English: Heart shaped shadow cast by a ring on Bible (Song of Solomon). Black and white; selective coloring created with Adobe Photoshop. (Photo credit: Wikipedia)

English: Paul Washer Español: Paul Washer gran...

English: Paul Washer Español: Paul Washer gran escritor (Photo credit: Wikipedia)

Read Full Post »

Older Posts »

%d bloggers like this: