Feeds:
Posts
Comments

Posts Tagged ‘taina’

Întrebare:

Cine va fi Mireasa Domnului, și cine vor fi nuntașii? Am șansa să ajung Mireasa sau numai nuntaș? În Apocalipsa 14:1-5 este vorba despre Mireasă? Dacă nu, cine sunt?

1. Cine va fi Mireasa Domnului Isus

Este un lucru bine cunoscut că Mireasa Domnului Isus este Biserica. Apostolul Pavel scria sfinților din Corint că i-a logodit cu Domnul Isus, prin faptul că au primit Evanghelia vestită de el și au intrat în Noul Legământ cu Domnul Isus:

Căci sînt gelos de voi cu o gelozie după voia lui Dumnezeu, pentrucă v-am logodit cu un bărbat, ca să vă înfăţişez înaintea lui Hristos ca pe o fecioară curată. (2 Corinteni 11:2)

Tot apostolul Pavel în epistola sa către Efeseni compară relația dintre bărbat și nevastă cu relația dintre Hristos și Biserică, afirmând că noi ca și Biserică suntem mădulare  ale truplului Domnului Isus și unirea dintre Hristos și Biserică este o taină mare:

Căci nimeni nu şi-a urît vreodată trupul lui, ci îl hrăneşte, îl îngrijeşte cu drag, ca şi Hristos Biserica;  pentru că noi sîntem mădulare ale trupului Lui, carne din carnea Lui şi os din oasele Lui. De aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mamă-sa, şi se va lipi de nevastă-sa, şi cei doi vor fi un singur trup . Taina aceasta este mare (vorbesc despre Hristos şi despre Biserică). (Efeseni 5:29-32)

Apare întrebarea: cine se califică ca mădular a trupului lui Hristos? La 1 Corinteni 12:13 apostolul Pavel scrie că Biserica este alcătuită din totalitatea sfinților care au fost botezați cu Duhul Sfânt:

Noi toţi, în adevăr, am fost botezaţi de un singur Duh, ca să alcătuim un singur trup, fie Iudei, fie Greci, fie robi, fie slobozi; şi toţi am fost adăpaţi dintr-un singur Duh.

Cum poți primi Duhul Sfânt? Prin credință în Evangelia Domnului nostru Isus Hristos:

Şi voi, după ce aţi auzit cuvîntul adevărului (Evanghelia mîntuirii voastre), aţi crezut în El, şi aţi fost pecetluiţi cu Duhul Sfînt, care fusese făgăduit, şi care este o arvună a moştenirii noastre, pentru răscumpărarea celor cîştigaţi de Dumnezeu, spre lauda slavei Lui. (Efeseni 1:13-14)

Deci, ca să fii pregătit pentru ,,nuntă,, trebuie să cunoști Evanghelia și să crezi că Isus este Hristosul (cel promis de Dumnezeu că va aduce mântuirea), Fiul lui Dumnezeu (de o natură cu Dumnezeu) și să intri în Noul Legământ cu Dumnezeu prin Domnul Isus Hristos.

2. Cine vor fi nuntașii sau cei chemați la ospățul nunții Mielului

Ne va ajuta să înțelegem cine sunt nuntașii cunoașterea obiceiurile din vechime a evreilor legate de nuntă și timpul când va avea loc nunta.

1. Să începem cu obiceiurile evreilor legate de nuntă. După logodnă începea pregătirea de nuntă. Tatăl băiatului hotăra data nunții: nimeni nu cunoștea data, nici măcar băiatul. Tatăl băiatului se îngrijea de locuință pentru tânara familie și când socotea el că este totul pregătit pentru nuntă, îi spunea băiatului să aducă mireasa. În seara aceleiași zile, aproape de miezul nopții, mirele împreună cu prietenii săi se ducea să aducă mireasa. Mireasa nu era preîntâmpinată despre timpul când avea să vină mirele, de aceea ea tot timpul trebuia să fie pregătită. Când mireasa era adusă acasă la mire, se făcea invitația la nuntă și se pregătea ospățul nunții. Ospățul nunții dura trei-șapte zile, timp în care tinerii aveau pregătit un loc deosebit (am putea spune un cort), frumos împodobit, unde mirii își petreceau ,,prima noapte,, după care se prezenta tuturor nuntașilor semnul feciorie miresei, pe care părinții fetei trebuiau să-l păstreze. După nuntă mirii se retrăgeau în locuința pregătită de tatăl merelui.

2. Acum să vedem când va avea loc nunta Mielului. Ea este anunțată după al șaptelea potir, și anume, după judecata Babilonului, înainte de a doua venire a Domnului nostru Isus Hristos pe pământ, pentru ca să cârmuiască Neamurile cu un toiag de fier în timpul Împărăției de o mie de ani:

După aceea (după nimicirea Babilonului – Apocalipsa 18), am auzit în cer ca un glas puternic de gloată multă, care zicea:,, Aliluia! A Domnului, Dumnezeului nostru, este mîntuirea, slava, cinstea şi puterea! Pentrucă judecăţile Lui sînt adevărate şi drepte. El a judecat pe curva cea mare, care strica pămîntul cu curvia ei, şi a răzbunat sîngele robilor Săi, din mîna ei. Şi au zis a doua oară:,, Aliluia!.. Fumul ei se ridică în sus în vecii vecilor! Şi cei douăzeci şi patru de bătrîni şi cele patru făpturi vii s-au aruncat la pămînt şi s’au închinat lui Dumnezeu, care şedea pe scaunul de domnie. Şi au zis:,, Amin! Aliluia! Şi din scaunul de domnie a ieşit un glas, care zicea:,, Lăudaţi pe Dumnezeul nostru, toţi robii Lui, voi cari vă temeţi de El, mici şi mari! Şi am auzit, ca un glas de gloată multă, ca vuietul unor ape multe, ca bubuitul unor tunete puternice, care zicea:,, Aliluia! Domnul, Dumnezeul nostru Cel Atotputernic, a început să împărăţească. Să ne bucurăm, să ne veselim, şi să-I dăm slavă! Căci a venit nunta Mielului; soţia Lui s-a pregătit, şi i s-a dat să se îmbrace cu in supţire, strălucitor, şi curat. – (Inul subţire sînt faptele neprihănite ale sfinţilor.) Apoi mi- a zis:,, Scrie: Ferice de cei chemaţi la ospăţul nunţii Mielului! Apoi mi-a zis:,, Acestea sînt adevăratele cuvinte ale lui Dumnezeu! Şi m-am aruncat la picioarele lui ca să mă închin lui dar el mi-a zis:,, Fereşte-te să faci una ca aceasta! Eu sînt un împreună slujitor cu tine şi cu fraţii tăi, cari păstrează mărturia lui Isus. Lui Dumnezeu închină-te! (Căci mărturia lui Isus este duhul proorociei. ) Apoi am văzut cerul deschis, şi iată că s-a arătat un cal alb! Cel ce sta pe el, se cheamă,, Cel credincios şi,, Cel adevărat , şi El judecă şi Se luptă cu dreptate. Ochii Lui erau ca para focului; capul îl avea încununat cu multe cununi împărăteşti, şi purta un nume scris, pe care nimeni nu-l ştie, decît numai El singur. Era îmbrăcat cu o haină muiată în sînge. Numele Lui este:,, Cuvîntul lui Dumnezeu. Oştile din cer Îl urmau călări pe cai albi, îmbrăcate cu in supţire, alb şi curat. Din gura Lui ieşea o sabie ascuţită, ca să lovească Neamurile cu ea, pe cari le va cîrmui cu un toiag de fer. (Apocalipsa 19:1-14)

 

S-ar părea că nunta va avea loc în cer, înainte de a doua venire a Domnului Isus pe pământ (Apocalipsa 19:7-8). Totuși, citind atent textul de mai sus, observăm că înainte de a doua venire a Domnului Isus pe pământ nunta este anunțată și nevestei sau miresei, care este pregătită pentru nuntă, i s-a dat să se îmbrace în haine de mireasă. Apoi la Apocalipsa 21, unde sunt descrise evenimentele care vor avea loc după Împărăția de o mie de ani și judecata de apoi, vedem că mireasa Mielului (Apocalipsa 21:9-10) încă este împodobită ca o mireasă pentru bărbatul ei, ceea ce arată că nunta nu s-a sfârșit încă:

Apoi am văzut un cer nou şi un pămînt nou; pentru că cerul dintîi şi pămîntul dintîi pieriseră, şi marea nu mai era. Şi eu am văzut coborîndu-se din cer de la Dumnezeu, cetatea sfîntă, noul Ierusalim, gătită ca o mireasă împodobită pentru bărbatul ei. Şi am auzit un glas tare, care ieşea din scaunul de domnie, şi zicea: ,,Iată cortul lui Dumnezeu cu oamenii! El va locui cu ei, şi ei vor fi poporul Lui, şi Dumnezeu însuş va fi cu ei. El va fi Dumnezeul lor. (Apocalipsa 21:1-3)

Deci, se pare că invitații la nuntă sunt toți cei care vor intra în împărăția de o mie de ani afară de Biserică, care este Mireasa Mielului. Aceștea sunt sfinții Vechiului Testament (sfinții care au murit înainte de nașterea Bisericii), cei 144 000 dintre evrei, cei martirizați în perioada domniei Fiarei din cauza că nu s-au închinat Fiarei (Antihristului) și icoanei ei, rămășița poporului Israel și împărățiile (statele) care se vor purta bine cu poporul Israel în perioada necazului celui mare.

3. Cine sunt cei o sută patruzeci și patru de mii?

Unii sunt de părerea că Mireasa Mielului sunt cei 144 000 despre care găsim scris în cartea Apocalipsa. Să vedem ce spun Scripturile despre acești 144 000. Pentru prima data în Biblie găsim scris despre cei o sută patruzeci și patru de mii în Apocalipsa 7:1-8. Evenimentele descrise în acest text vor avea loc după pecetea a șasea, când pe pământ vor fi calamități naturale nemaipomenite, încât locuitorii pământului vor zice că a venit ,,ziua cea mare a mîniei Lui, şi cine poate sta în picioare?,, (Apocalipsa 6:12-17). Din textul de la Apocalipsa &:1-8  aflăm că toți cei o sută patruzeci și patru de mii sunt evrei: câte douăsprezece mii din fiecare seminție. Cei drept seminția lui Dan nu este enumerată în această listră, dar este numărată seminția lui Iosif și a lui Manase, Manase fiind unul din cei doi fii  ai  lui Iosif, care i s-au născut înainte de strămutarea lui Iacov în Egipt. Toți acești o sută patruzeci și patru de mii la acel moment vor fi pe pământ și vor fi pecetluiți cu pecetea lui Dumnezeu ca să nu fie afectați de urgiile care urmează să vină peste pământ:

După aceea am văzut patru îngeri, cari stăteau în picioare în cele patru colţuri ale pămîntului. Ei ţineau cele patru vînturi ale pămîntului, ca să nu sufle vînt pe pămînt, nici pe mare, nici peste vreun copac. Şi am văzut un alt înger, care se suia dinspre răsăritul soarelui, şi care avea pecetea Dumnezeului celui viu. El a strigat cu glas tare la cei patru îngeri, cărora le fusese dat să vatăme pămîntul şi marea, zicînd: ,,Nu vătămaţi pămîntul, nici marea, nici copacii, pînă nu vom pune pecetea pe fruntea slujitorilor Dumnezeului nostru! Şi am auzit numărul celor ce fuseseră pecetluiţi: o sută patru zeci şi patru de mii, din toate seminţiile fiilor lui Israel. Din seminţia lui Iuda, douăsprezece mii erau pecetluiţi; din seminţia lui Ruben, douăsprezece mii; din seminţia lui Gad, douăsprezece mii; din seminţia lui Aşer, douăsprezece mii; din seminţia lui Neftali, douăsprezece mii; din seminţia lui Manase, douăsprezece mii; din seminţia lui Simeon, douăsprezece mii; din seminţia lui Levi, douăsprezece mii; din seminţia lui Isahar, douăsprezece mii; din seminţia lui Zabulon, douăsprezece mii; din seminţia lui Iosif, douăsprezece mii; din seminţia lui Beniamin, douăsprezece mii, au fost pecetluiţi. (Apocalipsa 7:1-8)

Urmărind textul mai departe înțelegem că, în timp ce acești o sută patruzeci și patru de mii sunt pecetluiți pe pământ, Biserica se află înaintea scaunului de domnie și înaintea Mielului în cer:

După aceea m-am uitat, şi iată că era o mare gloată, pe care nu putea s-o numere nimeni, din orice neam, din orice seminţie, din orice norod şi de orice limbă, care stătea în picioare înaintea scaunului de domnie şi înaintea Mielului, îmbrăcaţi în haine albe, cu ramuri de finic în mîni; şi strigau cu glas tare, şi ziceau: ,,Mîntuirea este a Dumnezeului nostru, care şade pe scaunul de domnie, şi a Mielului! Şi toţi îngerii stăteau împrejurul scaunului de domnie, împrejurul bătrînilor şi împrejurul celor patru făpturi vii. Şi s-au aruncat cu feţele la pămînt în faţa scaunului de domnie, şi s-au închinat lui Dumnezeu, şi au zis:,, Amin. ,, A Dumnezeului nostru, să fie lauda, slava, înţelepciunea, mulţămirile, cinstea, puterea şi tăria, în vecii vecilor! Amin. Şi unul din bătrîni a luat cuvîntul, şi mi- a zis:,, Aceştia, cari sînt îmbrăcaţi în haine albe, cine sînt oare? Şi de unde au venit? ,, Doamne , i-am răspuns eu,,, Tu ştii . Şi el mi- a zis:,, Aceştia vin din necazul cel mare; ei şi-au spălat hainele, şi le-au albit în sîngele Mielului. Pentru aceasta stau ei înaintea scaunului de domnie al lui Dumnezeu, şi-I slujesc zi şi noapte în Templul Lui. Cel ce şade pe scaunul de domnie, îşi va întinde peste ei cortul Lui. Nu le va mai fi foame, nu le va mai fi sete; nu-i va mai dogori nici soarele, nici vreo altă arşiţă. Căci Mielul, care stă în mijlocul scaunului de domnie, va fi Păstorul lor, îi va duce la izvoarele apelor vieţii, şi Dumnezeu va şterge orice lacrimă din ochii lor. (Apocalipsa 7:9-17)

Deci, Biserica și cei 144 000 sunt două grupe diferite de oameni. Din textul de la Apocalipsa 14:1-5 înțelegem că la momentul când fiara domnește la Ierusalim (în a doua jumătate a celei de a șaptezecea săptămână rânduită de Dumnezeu pentru poporul Israel și despre care a scris prorocul Daniel), cei o sută patruzeci și patru de mii sunt în cer împreună cu Mielul și Îl urmează oriunde merge El:

Apoi m-am uitat, şi iată că Mielul stătea pe muntele Sionului; şi împreună cu El stăteau o sută patruzeci şi patru de mii, cari aveau scris pe frunte Numele Său şi Numele Tatălui Său. Şi am auzit venind din cer un glas ca un vuiet de ape mari, ca vuietul unui tunet puternic; şi glasul, pe care l-am auzit, era ca al celorce cîntă cu alăuta, şi cîntau din alăutele lor. Cîntau o cîntare nouă înaintea scaunului de domnie, înaintea celor patru făpturi vii şi înaintea bătrînilor. Şi nimeni nu putea să înveţe cîntarea, afară de cei o sută patruzeci şi patru de mii, cari fuseseră răscumpăraţi de pe pămînt. Ei nu s-au întinat cu femei, căci sînt verguri şi urmează pe Miel oriunde merge El. Au fost răscumpăraţi dintre oameni, ca cel dintîi rod pentru Dumnezeu şi pentru Miel. Şi în gura lor nu s-a găsit minciună, căci sînt fără vină înaintea scaunului de domnie al lui Dumnezeu. (Apocalipsa 14:1-5)

Vedem de aici că acești 144 000 sunt evrei, sunt bărbați și sunt fără vină înaintea lui Dumnezeu, fiindcă au trait un trai sfânt înaintea lui Dumnezeu: descrierea acestui grup diferă de descrierea sfinților din biserică, despre care se spune că:

Nu ştiţi că cei nedrepţi nu vor moşteni Împărăţia lui Dumnezeu? Nu vă înşelaţi în privinţa aceasta: nici curvarii, nici închinătorii la idoli, nici preacurvarii, nici malahii, nici sodomiţii, nici hoţii, nici cei lacomi, nici beţivii, nici defăimătorii, nici răpareţii nu vor moşteni Împărăţia lui Dumnezeu. Şi aşa eraţi unii din voi! Dar aţi fost spălaţi, aţi fost sfinţiţi, aţi fost socotiţi neprihăniţi, în Numele Domnului Isus Hristos, şi prin Duhul Dumnezeului nostru. (1 Corinteni 6:9-11)

 

Ca și concluzie putem spune că acum este timpul să te pregătești să fii parte din Mireasa Mielului și să fii la nunta Mielului îmbrăcat în haine albe, alături de Mire. Altfel, dacă mori până la a doua venire a Domnului Isus pe pământ, nu ai șansa să fii nici măcar invitat la nunta Mielului. Dar și dacă vei rămâne până atunci, șansele vor fi foarte mici să ajungi la acel ospăț fiindcă, după răpirea Bisericii, Dumnezeu va trimite ,,o lucrare de rătăcire,, pentru cei care nu au crezut adevărul Evangheliei pentru ca să fie osândiți:

Şi atunci se va arăta acel Nelegiuit, pe care Domnul Isus îl va nimici cu suflarea gurii Sale, şi-l va prăpădi cu arătarea venirii Sale. Arătarea lui se va face prin puterea Satanei, cu tot felul de minuni, de semne şi puteri mincinoase, şi cu toate amăgirile nelegiuirii pentru ceice sînt pe calea pierzării, pentrucă n-au primit dragostea adevărului ca să fie mîntuiţi. Din această pricină, Dumnezeu le trimete o lucrare de rătăcire, ca să creadă o minciună: pentru ca toţi cei ce n-au crezut adevărul, ci au găsit plăcere în nelegiuire, să fie osîndiţi. (2 Tesaloniceni 2:8-12)

Dragul meu, dacă până acum nu ai intrat în Noul Legământ ca să fii și tu un mădular a trupului Domnului nostru Isus Hristos, acum este timpul, căci nu știi ce aduce ziua de mane!

 http://www.moldovacrestina.net/profetii/nunta-mielului-cine-este-mireasa-si-cine-sunt-nuntasii/

Read Full Post »

TAINA LUI SOLOMON

UN COMENTARIU LA CÂNTAREA LUI SOLOMON-CARTE-Cântarea cântărilor

C. R. OLIVER

TRADUCEREA

DANIELA DOMAINSCHI

CAPITOLUL 2

ARTA DRAMATICĂ ÎN CÂNTAREA LUI SOLOMON

„Să mă sărute cu sărutările gurii Lui!“[1]

(Cântarea cântărilor 1:2)

O ALEGORIE A DRAGOSTEI

Hai să intrăm în teatrul lui Solomon şi să vedem frumoasa lui lucrare. Ar fi potrivit să revedem fiecare scenă din punctul de vedere al regizorului. În felul acesta, tu, ca cititor, vei prinde evoluţia şi vei afla ceva despre lucrurile tainice ale piesei. Ar fi necesar să citeşti toată Cântarea lui Solomon într-o singură expunere şi apoi să vezi scenele cu această cunoştinţă. După acest capitol, care familiarizează cititorul cu cartea în general, capitolele următoare vor detalia versetele în ordinea în care apar. Începând cu capitolul unu, metoda de descoperire va fi un scurt sinopsis al expunerii generale, urmat de o revedere a textului. Acum să privim la capitolul unu, scena unu din Cântarea lui Solomon.

 SCENA 1

 Sulamita se gândeşte (într-un loc pustiu) la dragostea ei pentru un Rege-Păstor. Gândurile ei sunt verbale. Ea creează cadrul pentru o retrospectivă a zilelor ei de la început când era o păstoriţă pe dealurile Iudeii. Îşi povesteşte amintirile din punctul de vedere al unei femei mature şi experimentate, apoi priveşte înapoi la început când era neînvăţată.

„Să mă sărute cu sărutările gurii lui! Căci toate dezmierdările tale sunt mai bune decât vinul, mirodeniile tale au un miros plăcut. Numele tău este ca o mireasmă vărsată. De aceea te iubesc pe tine fetele! Trage-mă după tine! Şi haidem să alergăm! Împăratul mă duce în odăile lui … Ne vom veseli şi ne vom bucura de tine; vom lăuda dezmierdările tale mai mult decât vinul! Pe drept eşti iubit“.

(Cântarea cântărilor 1:2-4)

 Observaţi începutul necaracteristic al acestei producţii. Fata strigă după iubitul ei să o sărute. În primele patru versete, ea cheamă audienţa la o intimitate rar întâlnită în lumea veche, dar foarte potrivită pentru generaţia noastră. Apoi începe să-şi depene povestea de iubire, începând cu începutul ei umil. Îşi aminteşte foarte bine cum a început totul.

O păstoriţă singuratică îşi păzeşte turma pe o coastă de deal pustie din Iudeea. E la amiază, şi ea se plânge că pielea ei este uscată şi arsă de soarele fierbinte. Supărarea ei se întoarce spre fraţii ei care i-au hotărât soarta, dându-i această slujbă. Se pare că tatăl ei a murit, astfel că ea şi mama ei au rămas în grija fiului cel mai mare. Pentru a împărţi munca, sorţul ei a căzut pe îngrijirea caprelor (cap. 1:6-8). Ea se evaluează pe ea însăşi ca fiind „frumoasă“, şi cineva ar putea trage concluzia că ea se gândeşte la vandabilitatea ei pentru atracţie şi căsătorie.

În mod retoric, Sulamita apelează la „fiicele Ierusalimului“ ca să judece veridici­tatea raţionamentului ei.

„Sunt neagră, dar sunt frumoasă, fiice ale Ierusalimului, cum sunt corturile Chedarului şi cum sunt covoarele lui Solomon. Nu vă uitaţi că sunt aşa de negricioasă, căci m-a ars soarele. Fiii mamei mele s-au mâniat pe mine şi m-au pus păzitoare la vii. Dar via frumuseţii mele n-am păzit-o“.

(Cântarea cântărilor 1:5-6)

Fiicele Ierusalimului joacă rolul unui cor în această piesă antică. Ele vorbesc cu actorii din când în când. Uneori ele împărtăşesc punctul de vedere al actorilor, similar cu a spune „amin“ la predica unui pastor; alteori ele pun întrebări, evocând un răspuns din partea actorilor. Deseori ele mută acţiunea piesei într-o altă direcţie. Ele arbitrează schimbarea scenelor. Ele schimbă subiectul între actori şi dau claritate la ceea ce se spune sau se face. De multe ori ele tac şi făcând aceasta, îşi dau consimţământul. Locul lor este unic în literatura biblică, dar asemănător îngerului din cer care îl însoţeşte pe Ioan din loc în loc. Şi în Apocalipsa 12 este o acţiune similară cu cea din Cântare. Apocalipsa 12 foloseşte metoda retrospectivei şi a perspectivei pentru a dezvălui adevărul. Această metodă oferă claritate şi sens scenelor care au loc în faţa observatorului. În acelaşi mod, fiicele Ierusalimului devin comentatoare pentru observator. Ele pot exprima un gând sau pot evoca un răspuns, dar în final rolul lor este să acţioneze în favoarea audienţei (care de obicei nu vociferează în timpul piesei). Fie că încurajează sau tac, fie că fac comentarii pozitive sau provoacă cu agresivitate, ele sunt o parte vitală a acţiunii. Trebuie să separăm rolul lor de cel al Sulamitei (mireasa) şi al mirelui ei (păstorul care s-a dovedit a fi Împărat) pentru claritate.

Nu după mult timp atenţia Sulamitei se abate de la singurătatea ei şi se îndreaptă spre Păstor. Monologul ei este întrerupt de apropierea unei figuri îndepărtate care-şi conduce turma spre ea. Nu ni se spune dacă s-au mai întâlnit înainte; putem doar să presupunem, după observaţiile pe care le face despre El, că s-au mai întâlnit. Ea vrea să ştie unde Îşi adapă El oile la amiază. Întrebarea ei capătă un caracter atrăgător când spune: „tu, pe care te iubeşte inima mea“. Nu ni se spune dacă lucrul acesta a fost exprimat cu voce tare sau spus în şoaptă numai pentru ea. Nu ştim dacă acesta este un gând care îi trece ei prin minte sau este o remarcă adresată Păstorului. Dar ştim că ea spune adevărul. Ea vrea să fie cu El; ea nu doreşte doar protecţie de ceilalţi bărbaţi prezenţi. Ea este interesată de o relaţie mai apropiată cu El. Altfel, ar fi fost mulţumită să meargă alături de tovarăşii Lui şi să fie doar una din grup. În capitolul 8, ea va folosi cunoştinţele adunate de la tovarăşii Lui pentru a formula cererea ei de apropiere. Ea nu ezită în afirmarea dorinţei ei:

„Spune-mi, tu, pe care te iubeşte inima mea, unde îţi paşti oile, unde te odihneşti la amiază? Căci de ce să umblu ca o rătăcită pe la turmele tovarăşilor tăi?“

   (Cântarea cântărilor 1:7)

Purtarea agresivă a păstoriţei poate fi sau nu neobişnuită pentru acea perioadă istorică, dar noi ştim că aceasta este zugrăvită cu un scop. Ea este o tovarăşă pentru Păstor şi este destul de familiarizată cu El ca să se simtă bine în prezenţa Lui.

La momentul acesta fiicele Ierusalimului îşi fac simţită prezenţa. Ele o întreabă pe fată, ca s-o tachineze, dacă nu ştie deja unde-şi paşte Păstorul turma? Ele îi sugerează să meargă pe urmele oilor. Nu suntem siguri de ce fac ele lucrul acesta, dar e foarte probabil că ele aranjează scena ca s-o arunce pe Sulamita în braţele Lui ca pe o naivă.

Fata se luptă cu o părere proastă despre sine şi se simte foarte neatrăgătoare. Ea este foarte sensibilă cu privire la situaţia ei socială precară în comparaţie cu cea a unui Păstor, care evident că este destinat pentru lucruri mari. Datorită vârstei Lui, El este desemnat să facă temporar slujba de păstor. Ea este desemnată să aibă grijă de capre, din cauza situaţiei materiale. Turma ei este mică, şi ea ştie că turma Lui este mare, şi că El are mulţi slujitori alături de El. Ea n-are nici un slujitor.

Păstorul este totalmente îndrăgostit de ea. El nu vede decât frumuseţea fetei şi vorbeşte numai despre calităţile ei. El nu aude comentariile ei despre lipsurile ei. El este captivat de ochii ei, de mirosul ei, de puritatea ei. Cuvintele Lui sunt făcute să încurajeze, să angajeze, să întărească relaţia dintre inima Lui şi a ei. El îi spune despre casa Lui, care are multe camere în cel mai îndepărtat vis al ei. Casa ei modestă n-are nimic din splendoarea pe care o descrie El. Termenii pe care îi foloseşte El sunt şlefuiţi, şi expresiile vorbirii Lui te cuceresc. El dovedeşte o stare socială şi o bază culturală mai presus de a ei. Ochii lor se întâlnesc, şi cumva toate aceste consideraţii se şterg. Ea este conştientă de dragostea ei pentru El (cap. 1:12-13) şi Îl provoacă să-i facă avansuri.

 SCENA 2

 La momentul acesta, scena se schimbă; nu ni se spune ce s-a întâmplat între timp. Ştim că scena se schimbă într-o casă de ospăţ. Nu ni se spune ce a intervenit, dar apare un nou stadiu de implicare. Acesta nu este acelaşi cuplu care gungurea dulci cuvinte de iubire pe un deal al Iudeii. (Aş putea să fac aşa cum am mai făcut de câteva ori în procesul de înţelegere a Cântării; aş putea să fac propriul meu scenariu. Depărtarea mea de text are drept scop clarificarea şi această scurtă expunere nu va fi bazată pe Scriptură. Deşi este o presupunere, face să curgă mai uşor povestirea).

Mă gândesc că Păstorul îi promite fetei dragostea Lui şi ea Lui, apoi o întorsătură a evenimentelor Îl face pe El să plece. Presupun că El este luat de la slujba comună de păstor înapoi la Palat pentru îndatoriri mai mari. Din poziţia aceasta de putere porunceşte El ca Sulamita să fie adusă la El.

Obişnuiam să-mi imaginez că fata aştepta cu răbdare cuvânt de la Păstor, deoarece îi promisese că va veni după ea. Îmi imaginam de asemenea gândurile care îi treceau ei prin minte în timp ce se încredea în El împotriva tuturor îndoielilor. Cum trebuie să-L fi apărat ea pe El împotriva raţiunii fraţilor mai mari care cu siguranţă căutau s-o abată de la hotărârea ei. Ei trebuie să-i fi spus că bărbaţii întotdeauna pleacă cu o promisiune şi nu se mai întorc niciodată. Probabil chiar mama ei a căutat să-i schimbe părerea despre El (ca fiind o cauză pierdută), ţinând cont de distanţa în mile, în timp, şi din punct de vedere social. Îmi imaginam nopţile ei de singurătate, când îşi aducea aminte şi repeta mereu în întuneric cuvintele Lui de dragoste.

Toată această imaginaţie poate sau nu să fi fost adevărată, dar cumva în tot timpul, păstoriţa a ştiut că într-o zi Păstorul Îşi va onora cuvântul. Îmi pot imagina o escortă de la Împărat invitând-o la Palat. Dacă ea ştia sau nu că El este Împărat la momentul primei lor iubiri n-are importanţă. Oricum, inima ei era dată Păstorului. Imaginează-ţi cum este adusă la Palat şi i se spune că va fi mireasa Împăratului. Neştiind că Păstorul era Împăratul, s-ar putea să-i fi trecut prin minte gânduri de trădare. Ea îşi dăruise inima unui Păstor pe un deal al Iudeii, nu Împăratului. Ar fi fost devastator pentru ea să se mărite cu Împăratul şi nu cu Băiatul de care se îndrăgostise. Ea este prinsă într-o dilemă. Poate ea să iubească un om pe care nu l-a întâlnit? Va putea ea să fie fericită cu Împăratul, în timp ce încă mai este îndrăgostită de Păstor?

Faptul că păstoriţa se afla în palatul Împăratului, aşteptându-L pe Împărat era suficient ca să producă frică. (Când a intrat în palat, mai mult ca sigur a fost învăţată în ce priveşte calităţile atrăgătoare, anticipând noul ei rol. Probabil că în pregătirea ei s-a inclus o nouă coafură, haine noi şi felul cum trebuie să le poarte. Poate că a fost instruită cu privire la ce Îi place şi ce nu-I place Împăratului. A fost transformată dintr-o păstoriţă într-o femeie de la curte). Ca şi Estera, ea este învrednicită de Dumnezeu să-şi însuşească poziţia de împărăteasă şi de soţie a Împăratului. Ea cunoaşte regulile şi reglementările. Persoana ei în oglindă s-a schimbat atât în gândirea ei cât şi în ce priveşte înfăţişarea fizică. Ea este frumoasă! Scena 2 are loc într-o casă de ospăţ. Plină cu mâncăruri şi flori exotice, aranjată cu cea mai mare grijă în detaliu, masa este o plăcere pentru toate simţurile fetei. Poate că ea nu experimentase niciodată o abundenţă ca cea pe care o avea acum. Stând şi aşteptând sosirea Împăratului, anticiparea şi poate neliniştea o înconjurau. În casa de ospăţ era suficientă mâncare pentru o întreagă armată, dar masa era pusă pentru doi.

Scena se deschide cu o cuvântare solomonică de mărire. „EU SUNT un trandafir din Saron, un crin din văi“ (cap. 2:1). Expresii familiare scapă de pe buzele Lui, şi păstoriţa Îl vede intrând în cameră. Este Păstorul! Împăratul este Păstorul. Exaltarea ei se revarsă în expresii de bucurie.

Auzim cuvintele absolute ale Împăratului-Păstor când intră: „Eu sunt un trandafir din Saron, un crin din văi. Ca un crin în mijlocul spinilor, aşa este iubita mea între fete“ (cap. 2:1-2). Vedem cum păstoriţei îi saltă inima în ea. Ea strigă: „Ca un măr între copacii pădurii, aşa este preaiubitul meu între tineri. Cu aşa drag stau la umbra lui, şi rodul lui este dulce pentru cerul gurii mele“ (cap. 2:3). Ei se îmbrăţişează cu dragoste şi cu expresiile dulci ale iubirii. Oricine îşi poate da seama că se iubesc cu pasiune; nu-i mai interesează nimic altceva.

A sosit ceasul să se cunoască într-adevăr unul pe altul. Fata se odihneşte în prezenţa Împăratului; nu au nici un secret unul faţă de altul, nici trecuturi nemărturisite care să le umbrească ziua. Ea se simte bogată, bucurându-se de bogăţiile Lui. El îi spune că tot ce are El îi aparţine şi că ospăţul este doar un semn doveditor al bogăţiei care îi stă ei la dispoziţie. Ce greu este pentru ea să înţeleagă trecerea de la sărăcie, lipsă, şi a nu avea niciodată destul, la a avea tot ce-şi doreşte.

Cuplul se îmbrăţişează şi face toate mişcările asociate cu a-l iubi pe celălalt. Cuvintele lor sunt plăcute şi mângâietoare. Atitudinea lor este deschisă şi ne-evazivă. Ei i-a dăruit El împărăţia Sa, pentru că a găsit împărăţia Lui în ea. Totuşi, El este încă Împărat, şi El are îndatoririle Lui. El pleacă din prezenţa ei. (În versetul următor ea se bucură de întoarcerea Lui, dar întoarcerea aceea este condiţionată).

Împăratul se întoarce, dar păstrează o distanţă când cere ca Sulamita să I se alăture. Deşi ea doreşte ca El să rămână cu ea în casa de ospăţ unde este atât de bine, ea aude pentru prima dată în Cântare invitaţia de a-L însoţi. Ea ar fi vrut mai degrabă să rămână în sala de ospăţ şi să cunoască lucrurile noi din jurul ei decât să accepte invitaţia Lui. Ea ar fi vrut mai degrabă să-şi umple timpul odihnindu-se în camerele mari, cunoscând tot ce se întâmplă acolo, decât să-L însoţească pe El într-o călătorie pe străzi. Era sătulă de muncă şi de alţi oameni. Îşi amintea de timpurile grele când trăia în mijlocul poporului de jos şi de temerile pe care le evocau acele evenimente. „Nu, lasă-mă să stau aici“, pare să fie răspunsul ei. El o avertizează împotriva îndoielilor care se pot ridica în inima ei dacă va petrece prea mult timp departe de El, totuşi El onorează cererea ei.

   SCENA 3

 Găzduită în dormitorul ei, Sulamita începe să tânjească după prezenţa Împăratului-Păstor. Ea părăseşte camera şi merge pe străzi în căutarea Lui. Strada este pustie, cu excepţia străjerilor de noapte.

Fata vorbeşte în sinea ei când zice: „M-am sculat, atunci, şi am cutreierat cetatea, uliţele şi pieţele; şi am căutat pe iubitul inimii mele… L-am căutat, dar nu l-am găsit!“ (cap. 3:2). Împăratul îi ceruse să vină cu El, dar ea n-a vrut să vină. Acum ei îi pare rău. Gândurile ei aleargă spre El. Ea întâlneşte pe cei care păzeau cetatea în timpul nopţii. Ea îi întreabă pe păzitori dacă L-au văzut pe iubitul ei. Evident că ei L-au văzut, dar nu ştiu unde este acum. Ea îi lasă pe păzitori şi imediat după aceea Îl întâlneşte pe scumpul ei Împărat. Ea Îl îmbrăţişează, Îl sărută şi Îl aduce acasă la ea. Ea doreşte ca El să locuiască în casa mamei ei ca o confirmare a logodnei lor. (Adu-ţi aminte că logodna în zilele acelea era echivalentă cu căsătoria. Iosif era logodit cu Maria şi nu era privit cu ochi răi pentru că ea era însărcinată. Îngerul i-a spus să n-o alunge, ca pe una care a comis adulter, ci să continue s-o iubească întrucât lucrul acesta era de la Dumnezeu).

Împăratul rămâne cu Sulamita pentru o vreme, dar din nou o invită să-L însoţească în călătoria Lui printre oameni. Cât de necesar este pentru popor s-o cunoască pe viitoarea lor Împărăteasă. El doreşte să împartă vasta Lui împărăţie cu ea. Singurul mod de a împlini aceasta este să-i arate, s-o ajute să cunoască împărăţia prin ochii Lui.

 SCENA 4

 Scena 4 are loc într-o grădină. Împăratul îi cheamă pe prietenii Lui ca să le-o prezinte pe noua Lui logodnică. Scena grădinii este unică prin aceea că are loc într-o grădină adevărată care simbolizează inima ei. Grădina inimii este caracterizată de vechea scenă a grădinii pe care o găsim în capitolul 4:12 până la 5:1. Ei se plimbă prin grădină şi se bucură unul de altul.

Ceva s-a schimbat la aceşti îndrăgostiţi; este o schimbare subtilă. În ei are loc o maturizare a relaţiei. Un caracter posesiv a pătruns în fiinţa lor, un fel de stăpânire multiplă care vine cu timpul. În termeni moderni, ei sunt unul „în“ celălalt. Cuvintele lor sunt în cea mai mare parte aceleaşi, cuvinte de dragoste şi de mângâiere, şi totuşi există o schimbare. El îi spune ei că nu poate trăi fără ea. Ea este grădina Lui. El S-a plantat pe Sine Însuşi chiar în inima ei. Gândirea ei reflectă gândirea Lui. Interesele ei sunt interesele Lui. În sufletul ei cresc obiectivele vieţii Lui. Până acum, ea a fost o grădină închisă, aşteptând momentul să se deschidă numai pentru El. Ea îşi dă seama de schimbarea care s-a produs în viaţa ei. Ea nu mai este la fel ca înainte. Ea răspunde cu atâta profunzime, încât El o aseamănă cu o fântână, care a fost închisă, dar acum ţâşneşte cu putere. El este încântat de ea.

Sulamita îşi ridică glasul şi se adresează celor patru vânturi ale cerului. Ea cheamă iarna cea aspră şi rece, ca să întărească grădina, făcând-o impenetrabilă la asalt. (Israel experimentează frigul din nord, ca şi America de Nord). Apoi ea cheamă vânturile de sud să vină şi să bată peste grădina inimii ei, pentru ca miresmele plăcute să fie duse de vânt la iubitul ei. Cu alte cuvinte, ea doreşte ca grădina să crească pentru plăcerea Lui. Ea doreşte să-I placă numai Lui. Ea se bucură să aibă ceea ce El a plantat. Ea este încântată că grădina a produs lucrurile pe care El le admiră. În mod voit ea a renunţat la tot ce nu-I era Lui plăcut şi acum hrăneşte ceea ce Îi place Lui. Împăratul o vede atât de credincioasă şi de frumoasă că nu este mulţumit să Se gân­deas­că la ea de Unul Singur. El vrea ca toţi cei care Îl cunosc pe El s-o cunoască şi pe ea. Prietenii Lui intră acum în scenă la invitaţia Lui. El este nerăbdător să le-o prezin­te, să le-o descopere pe partenera Lui romantică. El îi invită să bea din fântâna fiinţei ei. O astfel de invitaţie de a experimenta personalitatea şi farmecul ei nu ar fi neobiş­nuită nici astăzi. Ei se bucură împreună cu El. El are o comoară invidiată de toţi.

 SCENA 5

 Aceasta este scena căutării. O găsim pe Sulamita în dormitorul ei. O zi fericită a extenuat-o şi a lăsat-o dormind. Ea e trezită de glasul Preaiubitului ei. Plin de roua nopţii, El cere să intre în camera ei. Ea, care se dezbrăcase de hainele de stradă, se spălase şi se băgase în pat, Îi spune că nu poate veni la uşă. Ea şi-a spălat picioarele şi nu vrea să şi le murdărească. Ea Îl roagă să deschidă singur uşa, şi El încearcă. Mâna Lui intră prin crăpătura uşii, dar nu reuşeşte s-o deschidă. Dornic să nu treacă peste voinţa ei, El Se întoarce şi dispare în noapte. Neauzindu-L intrând, ea se dă repede jos din pat şi aleargă la uşă. Dar El plecase fără zgomot.

Frustrată de egoismul ei, Sulamita strigă după Împărat în întuneric, dar nu primeşte nici un răspuns. Fără să se gândească, ea iese în stradă doar în cămaşa de noapte. Din nou se întâlneşte cu păzitorii care-şi fac rondul. De data asta e cu totul altfel. În loc să fie tratată ca o fată inocentă care-l caută pe iubitul ei, păzitorii o scrutează cu poftă. Ea nu este îmbrăcată cuviincios. El se gândeşte: „Poate că Împăratul S-a săturat de ea; aşa că s-ar putea să fie deschisă la avansurile mele“. El pune mâna pe ea, gata să-i rupă hainele de pe ea. I se alătură şi alţi păzitori care au observat lupta. Strigătele ei şi lupta ei sunt întâmpinate cu lovituri. Ochii i se umplu de lacrimi în timp ce caută cu disperare să scape. Într-adevăr, ea reuşeşte să scape din prinsoarea lor şi aleargă spre locul unde a auzit pentru ultima dată glasul Împăratului, dormitorul ei.

 Pierzându-şi doar demnitatea şi într-o ţinută dezordonată, Sulamita plânge cu suspine, în necredinţă, din cauza modului cum a fost tratată. Oamenii aceştia nu ştiau că se vorbise pentru ea? Ei nu realizau că ea era logodită cu Împăratul? Asta nu conta pentru ei? Îi treceau prin minte cu repeziciune toate consecinţele faptului că nu răspunsese cererii Mirelui. Dacă L-ar fi lăsat să intre şi n-ar fi fost aşa de indepen­dentă, toate acestea nu s-ar fi întâmplat.

În timp ce plângea în hohote pe patul ei, fiicele Ierusalimului intră în scenă şi întreabă despre dragostea Sulamitei pentru Împăratul. Ele o roagă să le spună motivele pentru care ea Îl iubeşte atât de mult. Ele o fac să spună în detaliu ce gândeşte despre El. Ele îi cer aceasta ca să întărească hotărârea din inima ei şi ca să-i distragă într-o oarecare măsură atenţia de la ceea ce s-a întâmplat pe stradă.

Răspunsul fetei ar fi topit şi cea mai rece inimă. Ea descrie fiecare detaliu intim al Împăratului-Păstor. Nu a omis nimic. Descrierile ei dezvăluie dorinţa ei profundă după El. Ea nu poate găsi superlative suficient de bogate pentru El. În final, ea exclamă: „Toată fiinţa lui este plină de farmec. Aşa este iubitul meu, aşa este scumpul meu, fiice ale Ierusalimului!“ (cap. 5:16). (A fi scump şi iubit înseamnă să plonjezi în dragostea adevărată). Dragostea ei este adevărată, şi ea le spune cât de adevărată este.

Însă fiicele Ierusalimului continuă să întrebe. Ele caută să scoată de la Sulamita un angajament verbal ţinut înaintea multor martori, dar sunt oprite de alt glas. Este glasul Împăratului! El a ascultat mărturisirea dragostei ei! A ascultat descrierile ei şi a savurat cuvintele ei. Acum este rândul Lui!

Împăratul care face toate lucrurile bine, cu siguranţă că a făcut şi aceasta bine. El oferă cel mai frumos sonet de dragoste al tuturor veacurilor. Descrierile Lui cu privire la Sulamita sunt dezvăluiri intime a ceea ce vede El în ea. Înaintea Lui nu mai este o fată naivă, ci o femeie. Ea are statura unei femei cu drepturi depline. El îşi aţinteşte privirile spre ea şi descoperă că ea are mai mult decât frumuseţe fizică; ea este o „fată de domn“, muzica Lui se sincronizează cu a ei. Ei îşi cântă unul altuia refren după refren. Oricine îi vede, îi aprobă. Sunt făcuţi unul pentru celălalt, croiţi ca să împlinească nevoile celuilalt, o întregire divină.

Sulamita strigă către fiicele Ierusalimului: „Eu sunt a iubitului meu, şi el doreşte de mine“ (cap. 7:10). Această declaraţie este de neînţeles. Ea descoperă lumii că întreaga fiinţă a Împăratului este ascunsă în ea. El are nevoie de ea. O iubeşte. O doreşte. Nu poate trăi fără ea.

Din nou Împăratul o invită pe Sulamita să vină cu El. El o cheamă: „Haidem să ieşim pe câmp, să rămânem noaptea în sate!“ (cap. 7:11). Ea acceptă repede. Nu vor mai fi nopţi însingurate, nici scene pe străzi. Ea va sta lângă El zi şi noapte pentru totdeauna. Locul ei este lângă El. Viaţa ei este viaţa Lui; interesele ei, interesele Lui. Lumea va şti că ea s-a angajat serios pentru El.

Împăratul şi Sulamita intră în sate şi acolo ea întâlneşte mulţimi în nevoie. Acum ştie de ce dorea El ca ea să vină cu El. Lui Îi este milă de ele şi le vindecă. Printre oameni, El umblă împlinind Luca 4 cu ungerea Lui peste ei. Acolo ea învaţă de la El cum să înveţe poporul. Ea participă la lucrarea Lui; ea onorează felul Lui de a fi şi de a lucra. Ea se bucură de poziţia Lui şi face tot ce ştie ca să-L ajute pe cale. Sarcina ei nu este prin constrângere; ea a primit-o voluntar! Legea Dragostei este mai mare decât oricare altă lege. Ea slujeşte aşa cum L-a văzut pe El slujind. Ea îşi pune mâinile peste bolnavi şi ei se vindecă. Ea cheamă lucrurile în fiinţă prin credinţă. Ea aude strigătul jalnic al celor îndureraţi şi le împlineşte nevoile. Ea este extensia fiinţei Lui, chiar şi când El nu este prezent. Mulţimile o iubesc şi o onorează pentru că ea este ca El.

 SCENA 6

     Încep pregătirile pentru nuntă. Mulţimile au plecat. Scena este goală cu excepţia Împăratului-Păstor şi a Sulamitei. Aşa cum a început, tot aşa se şi termină piesa, cu ei doi. Cele mai frumoase cuvinte din text ies din gura Lui, dar ar fi putut să iasă şi din gura ei. Un concert al dragostei îi înconjoară. El spune: „Pune-mă ca o pecete pe inima ta, ca o pecete pe braţul tău; căci dragostea este tare ca moartea, şi gelozia este neînduplecată ca Locuinţa morţilor; jarul ei este jar de foc, o flacără a Domnului. Apele cele mari nu pot să stingă dragostea, şi râurile n-ar putea s-o înece; de ar da omul toate averile din casa lui pentru dragoste, tot n-ar avea decât dispreţ“ (cap. 8:6-7). Ea este într-adevăr perla Lui de mare preţ!

În siguranţă la locul ei împreună cu Împăratul şi pregătindu-se acum să se unească cu El formal înaintea Tatălui Său, atenţia Sulamitei se întoarce spre alţii. Ea este îngrijorată că sunt mulţi care nu vor experimenta tot ce a experimentat ea şi nu au bucuria pe care o are ea. Aici este tema eternă. El spune că împărăţia Sa este plină de fiinţe ca ea, că ea este ca Eva şi îi reprezintă pe toţi care sunt „în El“. Totul este pregătit pentru cei care doresc.

Sulamita este mulţumită, pentru că ştie că, fie prezent fie absent, Împăratul-Păstor locuieşte în grădina inimii ei şi este tot timpul cu ea. Ultimele ei cuvinte sunt strigătul bisericii: „glasul tău, binevoieşte şi fă-mă să-l aud!“ (cap. 8:13). Cântarea se încheie similar cu Apocalipsa: „Vino repede, iubitule, ca o căprioară sau ca puiul de cerb pe munţii plini de mirozne!“ (cap. 8:14)

 EPILOG

 Această piesă, văzută ca un întreg, prezintă o imagine diferită faţă de părţile ei. Dezvăluirea Cântării devine povestea vieţii oricărui credincios. Bogată în zugrăvirea timpurilor, este simplu acum să-i aflăm sensul. Ne-ntrebăm de ce a durat atât de mult. Găsim răspunsul în alte scrieri ale lui Solomon, Eclesiastul 3:1: „Toate îşi au vremea lor, şi fiecare lucru de sub ceruri îşi are ceasul lui“. Vremea pentru Cântare este acum.


[1] „Sărutările gurii lui“: Cuvântul trimis omului de către Domnul Isus este ca sărutările care acoperă întreaga omenire.

CONTINUARE AICI:

TAINA LUI SOLOMON

Read Full Post »

TAINA LUI SOLOMON

UN COMENTARIU LA CÂNTAREA LUI SOLOMON-CARTE-Cântarea cântărilor

C. R. OLIVER

TRADUCEREA

DANIELA DOMAINSCHI

CUPRINS

Capitolul 1      O PRODUCŢIE DRAMATICĂ

 

Capitolul 2      ARTA DRAMATICĂ ÎN CÂNTAREA LUI SOLOMON

 

Capitolul 3      O SĂRUTARE SFÂNTĂ        

 

Capitolul 4      CUM A ÎNCEPUT TOTUL

 

Capitolul 5      CASA DE OSPĂŢ  

 

Capitolul 6      PREZENŢĂ SCUMPĂ

 

Capitolul 7      MERGÂND ÎN GRĂDINĂ

 

Capitolul 8      MAHRAMA RUPTĂ ŞI INIMA STATORNICĂ

 

Capitolul 9      EL NU ESTE NICIODATĂ DEPARTE

 

Capitolul 10    FATA DE DOMN

 

Capitolul 11    INIMA PECETLUITĂ

CAPITOLUL 1

 

O PRODUCŢIE DRAMATICĂ


„Cântarea cântărilor, făcută de Solomon“
(Cântarea cântărilor 1:1)

INTRODUCERE LA CÂNTAREA CÂNTĂRILOR

 Eşti pe punctul de a aborda cea mai intrigantă aventură în cercetarea Bibliei. Pot să spun aceasta pentru că am petrecut peste douăzeci de ani cercetând paginile Cântării şi iubind mesajul ei.

Cântarea lui Solomon este exact ceea ce spune; este cântarea lui Solomon. Este o lucrare profetică şi un tribut personal. El spune o poveste care la suprafaţă pare să fie pur şi simplu o declaraţie de dragoste dintre un băiat păstor şi o fată Sulamita. Pentru că era un om de o inteligenţă şi o înţelepciune extraordinare, el foloseşte povestirea ca un mijloc prin care Îi oferă lui Dumnezeu inima lui. Această Cântare, care îi aparţine lui Solomon, va fi una din milioanele de Cântări, care au fost scrise şi care vor fi scrise. Fiecare credincios va avea versiunea sa pe măsură ce viaţa lui se desfăşoară şi se înfăşoară cu viaţa Domnului Isus.

 În cer, Apocalipsa ne spune că acolo va fi o cântare nouă, cântată Mielului. Cântarea aceea poate fi un cor unit de cuvinte şi expresii identice, sau unul compus de fiecare credincios. Indiferent cum va fi cântată, va fi o cântare a Miresei adresată Mirelui. Va fi personală. Va fi plină de o semnificaţie pe care numai cei doi care au fost făcuţi „una“ o vor înţelege. Acea cântare va reflecta experienţele de har şi de dragoste cunoscute numai de ei doi. Domnul Isus şi Mireasa Lui îşi vor cânta unul altuia. Oricât de unic ar suna, această carte găzduieşte tocmai o astfel de cântare. Este o cântare din partea miresei pentru iubitul ei şi din partea iubitului ei pentru ea. Este un dialog.

Înainte de a ne apropia de capitolul următor, trebuie să revedem câteva concepţii de bază. Primul este tipul de text pe care îl urmărim. Eu o numesc o „carte de sine stătătoare“. Această apreciere se bazează pe câteva cazuri similare din Biblie. Cartea Iov este un astfel de caz. Iov este considerată în general una din primele, dacă nu chiar prima carte a Bibliei. Mesajul ei este universal. Deşi este relatarea evenimentelor din viaţa unui om, se poate aplica oricărui om care duce o viaţă neprihănită. Iov este un exemplu clasic de carte „de sine stătătoare“, pentru că nu se aseamănă cu alte texte din Biblie. Ea trebuie tratată altfel decât, să zicem, Deuteronom. În acelaşi fel, Cântarea este unică şi totodată universală. Ea spune povestea iubirii crescânde dintre doi oameni care încep ca străini şi prin procesul cuvenit devin „una“.

Aşa cum există cărţi de sine stătătoare, există anumite capitole în Scriptură care sunt complete în ele însele; astfel, şi ele sunt „de sine stătătoare“. Un astfel de capitol este Apocalipsa 12. Aici, scriitorul opreşte scurgerea timpului şi relatează o povestire care începe cu naşterea lui Hristos şi se sfârşeşte cu eternitatea. Cântarea lui Solomon face acelaşi lucru. Începe cu o întâlnire personală cu Domnul şi se sfârşeşte cu nunta Mielului, totul în opt capitole.

Referirea mea la Apocalipsa nu este lipsită de sens. Cântarea lui Solomon şi cartea Apocalipsa sunt cărţi făcute să fie citite şi înţelese împreună. Aceasta cuprinde a doua teză importantă a mea cu privire la studiul acestui text. Aceste două cărţi sunt pereche în ceea ce priveşte modul cum tratează ele despre Mireasa lui Hristos, despre nunta Mielului şi despre marele ospăţ de nuntă. Ele sunt legate între ele şi se completează reciproc. Sper că vei fi de acord odată ce vei termina această carte. Acum, hai să ne uităm la pasajele finale ale celor două cărţi, Cântarea şi Apocalipsa.

Ultima frază din Apocalipsa este şi ultima frază a Cântării. Nu este extraordinar că în Apocalipsa „Duhul şi Mireasa“ sunt cei care îndeamnă pe cititor să bea fără plată din apa vieţii? În timp ce Apocalipsa descoperă Mireasa desăvârşită în glorie şi onoare, Cântarea lui Solomon arată evoluţia Miresei. Cântarea lui  Solomon  este  „A“-ul pentru „B“-ul Apocalipsei. Cântarea începe cu o fată Sulamita neînvăţată. Ea evoluează prin multe experienţe spre lauda minunată a iubitului ei. Am să-ţi arăt în Cântare locurile în care Duhul Sfânt Se mişcă peste viaţa Sulamitei şi o transformă până când capătă aceeaşi natură cu a Domnului Isus. Să nu fii şocat de harul egalităţii, că Miresei i se cere o neprihănire de acelaşi fel. Dacă lucrul acesta te şochează, gândeşte-te ce s-a întâmplat cu teologia mea când Duhul m-a făcut să înţeleg acest plan al veşniciilor! Descoperirea acestui adevăr a deschis uşi spre alte taine ale Bibliei care au condus la această aventură de douăzeci de ani. Cântarea este după părerea mea răspunsul la multe din tainele Noului Testament. Pavel zice în Filipeni 3:10,12:

„Să-L cunosc pe El“ (în mod progresiv, mai profund şi mai intim, simţind, recunoscând şi înţelegând mai puternic şi mai clar minunăţiile Fiinţei Sale). Şi să ajung să cunosc în acelaşi fel „puterea învierii Lui“ (care se exercită asupra credincioşilor); … „dar alerg înainte, căutând să-l apuc, întrucât şi eu am fost apucat de Hristos Isus“.

Vrea Pavel să spună că după ce a predicat aproape în întreaga lume cunoscută, după ce a scris cea mai mare parte din Noul Testament şi după ce a trăit experienţa de pe drumul Damascului, el nu-L cunoştea pe Domnul Isus atât cât ar fi vrut? Nu avea el onoarea de a-L cunoaşte pe Domnul Isus mai intim şi mai profund decât orice om de pe pământ care a trăit după înălţarea Domnului Isus? Aici intervine Cântarea. Pavel vorbeşte despre cunoaşterea Domnului Isus la acelaşi nivel la care Cântarea vorbeşte despre cunoaşterea Lui. El cheamă în viaţa lui o intimitate care se aseamănă cu intimitatea îndrăgostiţilor. Cum nimic nu este mai intim în relaţiile lumii acesteia ca relaţia dintre îndrăgostiţi, Pavel tânjeşte să aibă tocmai o astfel de relaţie. Îndrăgostiţii care vorbesc pe pernă, când se culcă şi când se scoală, când mănâncă la aceeaşi masă, reprezintă relaţia de dragoste pe care o doreşte el. Îndrăgostiţii tind să-şi întărească relaţia vorbind în fiecare zi. Când trec biruitori prin încercările vieţii, intimitatea lor capătă un caracter cunoscut numai de ei. Îndrăgostiţii din Cântare sunt îndrăgostiţi adevăraţi, aşa cum dorea Pavel să fie cu Domnul Isus. Cântarea este povestea a doi îndrăgostiţi: Domnul Isus şi tu. Despre aceasta vorbeşte Cântarea lui Solomon. Prin paginile ei, credinciosul va pătrunde în tainele sacre a doi îndrăgostiţi angajaţi pentru o viaţă împreună. Voi (toţi care sunteţi adevărata Mireasă) şi Domnul Isus sunteţi acei îndrăgostiţi!

Pasajul lui Pavel vorbeşte şi de un drept mutual. Ultima frază cere o atenţie vie la cel mai mare dintre toate evenimentele spirituale: faptul că noi alergăm ca să-L apucăm pe El în acelaşi fel în care El ne-a apucat pe noi. Înainte să termini cântarea, îţi va fi clar că Mireasa are drept asupra Lui, aşa cum are El asupra ei. Îngăduiţi-mi să vă arăt de ce ştiu că lucrul acesta este adevărat. Există un pasaj în scrierea lui Pavel care poate fi înţeles numai în termenii Cântării. Este Efeseni 1:9-10:

„Căci a binevoit să ne descopere taina voii Sale, după planul pe care-l alcătuise în Sine Însuşi, ca să-l aducă la îndeplinire la împlinirea vremurilor, spre a-Şi uni iarăşi într-unul în Hristos toate lucrurile: cele din ceruri şi cele de pe pământ“.

Fii atent mai ales la cuvântul „taina“ şi la cuvântul „a-Şi uni într-unul“. Cred din toată inima că Solomon, cu înţelepciunea deosebită pe care a primit-o de la Dumnezeu, a avut privilegiul să înţeleagă una din cele mai mari taine spirituale din Biblie. El a văzut cu ochii spirituali cum pot credincioşii să-L întâlnească pe Domnul Isus, să se îndrăgostească de El şi în final să devină Mireasa Lui. Din acest motiv, Cântarea este una din cele mai îndrăgite cărţi ale Bibliei.

Îndrăgită este un termen bun la momentul acesta. Pentru mulţi care au atins paginile ei, Cântarea a fost mai mult un text doveditor pentru consiliere maritală sau o referinţă rapidă, folosind unele din frumoasele ei pasaje pentru a dovedi o idee din alt loc din Scriptură. Încearcă să-ţi aminteşti de vreun predicator care a luat Cântarea ca prim text şi a predicat-o în întregime. Este foarte probabil că, dacă textul a fost folosit într-o biserică, a fost un text pentru o conferinţă sau pentru o adunare, şi nu un text pentru predicatori. Din această cauză, am cerut de la mai mulţi clerici interpretarea acestei cărţi. Răspunsurile lor au fost foarte rezervate în comparaţie cu ce ştiam eu despre învăţătura ei sublimă. Mulţi se întrebau de ce a fost păstrată în Biblie. Unii au spus că nu au putut folosi textul din cauza subiectului pe care îl tratează. Un  rabin  mi-a dezvăluit că el a predat această carte, dar nu i-a pătruns înţelesul. Unii clerici protestanţi au mărturisit că nu folosiseră nici un rând din paginile ei. Ne spune ceva aceasta? Nu este acesta un cuvânt păstrat de la Dumnezeu?

Pentru că el a scris: „începutul înţelepciunii este frica de Domnul; şi ştiinţa sfinţilor este priceperea“ (Proverbe 9:10), n-am putea trage concluzia că Solomon a fost în stare să scrie o asemenea capodoperă? Această capodoperă este aşezată acum, de Duhul Sfânt, la locul ei în studiul biblic pentru zilele din urmă. Neglijată timp de secole, aruncată de clerici într-o poziţie minoritară, chiar condamnată de mulţi, a sosit „la timp“ şi cu glorie. Chiar veşmântul cu care a fost acoperită îi sporeşte frumuseţea. Alegând forma dramatică, Solomon utilizează dublul înţeles ca metodă de ascundere a revelaţiei sale. El n-a vrut ca cititorul să prindă adevăratul ei înţeles fără o pricepere luminată de Duhul Sfânt. „Cine are urechi (de auzit), să asculte ce zice bisericilor Duhul“ (Apocalipsa 2:7) este relevant în Cântare.

Din pricina acestei premize, cititorul trebuie să cunoască metoda pe care Solomon a folosit-o pentru zugrăvirea gândurilor sale. Când mă refer la dublul înţeles, vreau să spun că există o poveste de suprafaţă cu un subînţeles. Cu alte cuvinte, el a folosit o alegorie despre doi îndrăgostiţi, în timp ce în spatele fiecărei acţiuni a lor a pus un mesaj mai profund. Putem presupune că Solomon[1] a scris o carte de tipul „Cum să“. Spunându-ne cum a devenit Sulamita[2] mireasa păstorului, el ne spune de asemenea cum devine un credincios Mireasa Domnului Isus. Fiecare mesaj vorbeşte direct despre cum poţi să devii Mireasa lui Hristos. Forma dramatică a fost folosită pentru a ascunde mesajul ei mai profund, acţionând însă ca un mijloc de înţelegere pentru cei care formează subiectul ei plănuit: „Mireasa“. Deoarece Mireasa apare completă la sfârşitul veacurilor, Cântarea este o carte de încheiere. Este o piesă de teatru produsă de Dumnezeu, ca să fie văzută de cei credincioşi şi ei să fie învăţaţi prin ea.

Imaginează-ţi că vizionezi o operă dramatică în care, înainte să se termine, recunoşti că unul din personajele principale eşti chiar tu. Ce minune mare este această realitate! Piesa este despre tine. Ceea ce tocmai ai văzut în piesa aceea este o descriere a evenimentelor care ţi s-au întâmplat, ţi se întâmplă şi ţi se vor întâmpla. Într-un fel, îţi dai seama că tocmai ai văzut cel mai fericit sfârşit care se poate imagina pentru viaţa ta şi încă nu ai ajuns la sfârşitul vieţii tale în timp. În felul acesta învăţăm din Cântare! Cântarea ne arată cum devine un credincios Mireasa Domnului Isus. Când am aflat acest adevăr, am fost copleşit de bucurie, de laudă şi de cea mai profundă dragoste pentru Domnul Isus pe care am experimentat-o vreodată. Solomon a compus o capodoperă despre Mireasa Domnului Isus, şi ea a fost păstrată de-a lungul veacurilor până la sfârşitul timpului, când a înflorit în sezonul ei cuvenit. El a plantat o floare căreia i-au trebuit aproape trei mii de ani să înflorească, dar a înflorit „la timp“. Parfumul ei acum umple aerul!

Aşa cum am spus mai înainte, Solomon foloseşte forma dramatică în scrierea cărţii lui. Cântarea este o formă artistică unică specifică ei. Nu seamănă deloc nici cu Eclesiastul, nici cu Proverbele. Solomon foloseşte un format care nu a mai fost folosit în nici un alt text biblic. În celelalte lucrări ale sale, Solomon foloseşte didacticismul; el filozofează şi învaţă. Această carte utilizează combinaţii de cuvinte, sunete, lumină, pasiuni umane şi situaţii umane pentru ai atrage pe cititori pe tărâmul ei. Actori pe scenă sunt numai doi: Solomon şi Sulamita. Un cor cunoscut ca fiicele Ierusalimului este în preajma acţiunii de pe scenă. Responsabilitatea lor este să facă comentarii, să captiveze atenţia publicului şi să dea răspunsurile potrivite la întrebările retorice.

Sulamita şi păstorul acţionează unul asupra altuia în scene succesive care conduc la deznodământul dramatic din capitolul opt. Vedem cum se îndrăgostesc unul de altul şi cum încep să evolueze până la momentul în care se unesc sub toate aspectele vieţii lor. Folosirea de către Solomon a poeziei în mişcare şi în vorbire este precisă şi plină de semnificaţie. Sincronizarea dramatică este corectă. Audienţa este invitată în cele mai intime detalii şi dialoguri. Când s-a terminat, meditarea tăcută îl poartă pe cititor în cortul „cunoaşterii“. Este ca şi cum înainte de piesă înţelegerea cuiva era fragmentată, iar după aceea este în mod sublim completată. Odată vedeai „ca într-o oglindă, în chip întunecos“ (1 Corinteni 13:12), dar acum eşti faţă-n faţă cu Domnul Isus. Acum poţi să începi să scrii „Cântarea“ ta personală. (Simţi o libertate de a scrie propria ta cântare, cu candoare şi fără  reţinere,  odată  ce  ai  înţeles  Cântarea).  Dintr-odată nu ţi se mai pare nepotrivit să vorbeşti cu El despre cele mai intime lupte ale vieţii. Teologia noastră nu ne mai împiedică acum. Concepţiile depăşite despre ce este potrivit şi ce nu este sunt înghiţite când prisoseşte în noi dragostea pentru El. Acceptarea de către El a mortalităţii noastre nu mai este în discuţie. El ne ţine în braţe; auzim cuvintele Lui spuse în şoaptă la urechea noastră; ne uităm în ochii Lui; ştim că am ajuns în locul unde doreşte Dumnezeu să fim. Nu vom avea nevoie de cuvinte ca să exprimăm ce simţim. (Cred că tăcerea despre care se vorbeşte în Apocalipsa va fi când Mireasa se va uita la El şi El la Mireasă. Ea ştie tot atât de bine că El a ales-o, aşa cum ea L-a ales pe El! În sfârşit sunt împreună pentru totdeauna!)

În sfârşit, Mireasa împărăţeşte cu El! Ca mireasa care stă lângă un rege, ea stă în gloria lui. Nu contează clasa socială din care a făcut ea parte, pentru că originea ei nu este relevantă. Trecutul ei nu intră în discuţie la curtea Împăratului. Autoritatea ei derivă din El. Statutul ei este prin alianţă. Ea are puterea ei proprie în Împărăţie, ca Estera din Biblie. Dragostea a biruit, a depăşit, a cuprins şi a triumfat peste orice detaliu de viaţă. Acum ea este co-egală cu El, pentru că El o declară astfel. Ce a învăţat, cunoştinţele pe care le are au venit de la El. Ea împărăţeşte pentru că multele zile de contemplare, re-aranjare, re-ajustare şi revizuire a atitudinii şi a concepţiilor ei au luat sfârşit.

Căsătoria Mielului cu o Mireasă fără pată este încununarea agoniei şi extazului luptei ei alături de El. Fiecare pas înainte al ei este o călătorie în noua cunoştinţă a locului ei în El. Cântarea lui Solomon este o descriere a acestei călătorii. În sfârşit ea stă lângă El, apogeul unei vieţi zidite pe promisiunile Sale. Un testament viu, care nu va fi lepădat, nici uitat, nici declarat inacceptabil, aşa este această a doua Evă! Altoită într-o familie eternă şi autorizată de Tatăl ceresc, ea stă cu un aer radios. Viitorul ei este asigurat. Bogăţii nemăsurate aparţin celor doi. Prin căsătorie ea este moştenitoare împreună cu El. Ea nu este un obiect; ea nu este o posesiune. Ea este produsul unui angajament mutual. El nu este împlinit fără ea, aşa cum Adam nu era împlinit fără Eva. Ce iubeşte El, iubeşte şi ea. Ce dispreţuieşte El, dispreţuieşte şi ea. Ce se spune împotriva ei, ce se face împotriva ei se spune şi se face împotriva Lui. Ei sunt una!

Când vei începe să studiezi Cântarea lui Solomon, urmăreşte cum se schimbă identitatea Sulamitei. Ea se schimbă de la auto-subestimare, când se descrie în capitolul unu, la o persoană cu încredere în sine în capitolul opt. Ca Mireasa cerească din Apocalipsa, ea se schimbă de la o persoană interesată de lumea ei la o femeie împuternicită să conducă universul lor unit. Abandonând lumea ei pentru a Lui, ea devine Perechea Lui pentru eternitate.


[1] Solomon înseamnă „jertfă de pace“, ca tip şi umbră a Domnului Isus care avea să vină mai târziu ca „Mielul lui Dumnezeu“.

[2] Sulamita înseamnă „cea desăvârşită“, ca tip şi umbră a multor mădulare viitoare ale miresei „fără pată şi fără zbârcitură“ pregătită pentru Miel.

CONTINUARE AICI:

TAINA LUI SOLOMON

Read Full Post »

%d bloggers like this: